6,113 matches
-
când o mână de oșteni puțin peste zece mii de luptători să înfrunte o armie de aproape două sute de mii de ieniceri cea mai mare, cea mai tare putere a timpului? Numai la Termopile, poate, a cunoscut istoria universală o asemenea disperată, tragică luptă. "Patimile după Ștefan" este un roman al crizei, este istoria unui caz de conștiință declanșat de acest dramatic moment din istoria Moldovei. Dar și altă criză din istoria universală: tragedia căderii Constantinopolului sub otomani și consecințele asupra țărilor
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Vă rog!! Și eu!! se milogește Ștefan. Rămân!!! Împreună!!... Aiaia Allah!!!Allaaah!!! Și... și Moldova cui o lași?! strigă Mihail. Cui?! Tușește. Un val de sânge îl îneacă... Tușește. Scuipă sânge. Ștefan, împietrit, tace. De piere Ștefan, piere Moldova!!! strigă disperat Șendrea. Și Moldova cui o lași?!?!... strigă într-un glas oștenii. Cui?!?! Ștefan, sfârșit, rătăcit, își șterge fruntea de sângele ce-l orbește. Să... să buciume, îngână el răgușit, cu fălcile încleștate... Să buciume... Să buciume retragerea la codru!! strigă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
lipește de piatra rece ce-i domolește fierbințeala; sudoarea îi șiroiește pe șira spinării, se prelinge pe zid și picură: pic-pic... Privește fascinat în flacăra unui muc de lumânare ce pâlpâie zbătându-se într-o baltă de ceară, aruncând umbre disperate, ca țipătul sinucigașului ce se îneacă... Cu ochii pierduți în gol ca orbii vede și aude în sine: "Allahhh... Allah"... Un bucium buciumă răgușit, se pierde undeva, departe, moare: "Fugi!! Fugi!!"... Gândul îl chinuiește: "Și eu, Măritul Domn și Voievod
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
de moarte... Își cuprinde în palme obrajii ce ard ca focul. Doamne, îngână Daniil înfiorat. Mare trebuie să fi fost întunericul din tine... Nu... nu mai eram! Nu... nu mai sunt Domnul Moldovei, Sihastre! Nu mai sunt! strigă Ștefan răgușit, disperat, plecând capul. Trufie! Numele tău e Ștefan!. Ești! Ești Domnul Moldovei! strigă Daniil scuturându-l. Sunt... Sunt Domnul Moldovei, îngână Ștefan ridicând capul. Da!! Sunt!! strigă. Niciodată n-a fost ușor, îl încurajează Daniil.. Amintește-ți de Podul Înalt, amintește
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
molcom în maluri sau clocotesc năprasnic când se dezlănțuie furtuna. În mijlocul grădinilor înflorite se ridică havuzuri de marmură și... Intră Alexandru celălalt Alexandru Mușatin. Se oprește brusc. O aruncătură de ochi spre Voichița, o căutătură ucigașă spre Alexandru și iarăși, disperat, spre Voichița. Se răsucește pe călcâie, brutal, și fuge. Alexandre!! Săndrele!! îl cheamă cu glas de clopoțel Voichița. Ce vrea mucosul acesta?! se stropșește Alexandru. Nu vezi?! E topit după tine! Ce vorbești? Suntem buni prieteni... Am auzit că-i
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
gurița ei, La inima ei, La trupușorul ei, La toate ale ei, Să n-aibă stare! Nici alinare! Până n-o veni! La a lui aleasă!" Se poticnește: "La a lui aleasă!"... Și gata! Ce mi-ai făcut Voichiță?! strigă disperat Ștefan. Așa-i descântecul... se dezvinovățește ea. Ai încurcat borcanele! Aista-i descânt de legare, nu de dezlegare! M-ai nenorocit! Sunt un om pierdut! Da! Pierdut!... se frăsuie Ștefan ascunzându-și zâmbetul în mustață și o privește lung, în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Țamblac oftează, se reculege, apoi, impresionat de amintirile ce-l copleșesc, începe, cu îndârjire: Apusul ne părăsise! Asediați, pe ziduri, rezistam; de săptămâni luptam, rezistam... Noi, nici zece mii câți mai rămăsesem, ei, poate, peste două sute de mii. Era o luptă disperată, fără sorți, fără speranță. Eram sleiți... Ne adunam ultimele rămășițe de putere, ca să mai rezistăm o zi... încă o zi... o oră... încă o oră... Desigur, era o nebunie, dar trebuia să mergem până la capăt. Așteptam sfârșitul... Știam că totul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Moldovei!" dictează el răsuflând greu. "Ca pe Dumnezeu vă rugăm! Veniți! Veniți cu oștile voastre! Ziua și noaptea! Veniți!" continuă și vocea lui crește, se aprinde, vorbește repede, cu patimă, strigă fără să țină seama de Tăutu, care face eforturi disperate să se țină după el. "Această țărișoară! V-a apărat! Zid v-a fost! Strajă v-a fost! Ungariei! Poloniei! Creștinătății! V-a fost bine cu mine?!" Mai încet... mai rar... se roagă Tăutu. Nu pot să... Dar Ștefan nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Moldovei"! De mă părăsiți... Fără voi... fără voi... sunt nimeni. Ce să fac?! îi întreabă și se întreabă și își șterge cu palmele broboanele de sudoare ce-l orbesc, ia o gură de aer. Ce mă fac?!?! spune el fierbinte, disperat, cu voce răgușită. Vă rog!!... Nu mă părăsiți!! Fără voi, Moldova e pierdută!!... Se lasă o tăcere grea... Ștefan tresare, cu bucurie: Moș Toadere! strigă el recunoscându-l undeva mai în spate. Vino! Mai aproape... mai... și îi dă mâna
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Să ia aminte cum vorbește "Măritului Domn", spune apoi cu o nuanță de autoironie. Cu... cu "slobozenia", cum rămâne? întreabă Tăutu. Ștefan pare foarte mirat de întrebare: Păi... am spus doar! Nu! Nu se poate!... Un vuiet ca un mormăit disperat, străbate țărănimea... Ștefan tușește, își șterge cu palma fruntea brobonită de sudoare, vorbește rar, cu patimă: Dragii mei!... Copiii mei! Nu mă părăsiți! Am împărțit împreună și pâinea, și apa; și râsul și lacrima; și viața și moartea... Eu... voi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Ștefan îi privește lung... Le vorbește domol și vocea lui tremură: Vă voi vorbi cinstit... Drept e să aflați tot adevărul... N-avem sorți de izbândă... Și... și nici înapoi nu putem da! Am ales, totuși, lupta! E o luptă disperată, inegală... Eu cred în steaua lui Vodă Ștefan! se repede Mihail. Și eu! îi ține isonul Duma. Vă mulțumesc, le surâde el trist. Dar... dar vă sfătuiesc să fiți mai prudenți. Stelele-s nestatornice... mai și cad, cât sunt ele
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
pe un divan improvizat din lăzi, i-am auzit vorbind cu Cati până târziu. M-a impresionat vocea ei resemnată, de femeie matură (deși nu putea să aibă la acea dată mai mult de 20 de ani). Eșecul încercării sale (disperate? sau de rutină?) - nu obținuse ce și-o fi propus (dar oare își propusese ceva anume?) de la părinții mei - nu părea s-o fi surprins și, în orice caz, nu părea deloc supărată pe ei. A doua zi a dispărut
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
execute, precipitat, cele două lovituri. Drept urmare, meciului i s-a pus capăt imediat. Poate că lupta din arenă era trucată și atleții niște jalnici impostori. Pe mine însă m-au „durut” cele două lovituri cu pumnul în pământ, modul acesta disperat de a te declara învins. * O moarte veselă, dacă se poate vorbi de așa ceva, evoca mama, povestindu-ne cum o femeie, întorcându-se de la piață, își găsește soțul tot în pat. „Scoală-te, leneșule!”, îi strigă ea din bucătărie; constatând
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
față la capturarea unui spion sau agent deghizat? Îmi amintesc că am rămas consternat de violența micului spectacol derulat în viteză, plin până la greață de un sentiment de indignare neputincioasă și de arzătoare umilire. Îmi reproșam (mai exact spus: eram disperat) că lăsasem lucrurile să se desfășoare cum s-au desfășurat, că nu intervenisem, că nu sărisem în ajutorul victimei, orice ar fi fost cel agresat. Nici un argument: de pildă faptul că nimeni nu se „băgase”, deși strada era plină de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
toți trei, tanti Tony, Doina și cu mine, la cinema, la „Patria”, ca să vedem Umbrelele din Cherbourg. Un film cântat, straniu, elegant și melancolic, de dragoste desigur, un film cu care s-au asociat strâns, ca într-o îmbrățișare colectivă, disperată, dragostea mea dureroasă pentru Doina din acea toamnă încă nesigură în ce privește viitorul nostru (cu o frumoasă disperare cântau și actorii din acel film), atmosfera cunoscutei săli „albastre”, cu fotolii plușate, pe jumătate goale la acea reprezentație și tocmai de aceea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
să fie de gardă când Doina născuse (născuse e un fel de a spune, căci pruncul fusese, de fapt, extras, scos cu forcepsul) a rămas foarte prudent, ferindu-se să ne dea acele asigurări liniștitoare așteptate de mine cu o disperată aviditate. Mi s-a permis să urc s-o văd, era undeva la etaj, avea temperatură mare, halucina. M-a recunoscut totuși, și numai ea, în acea dimineață îngrozitoare, a încercat să-mi dea curaj, spunându-mi că „se simte
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
la coadă în fața închisorii, în speranța de a obține informații despre soarta celor arestați, sau rătăcirea celor două Barateli, mama și fiica, în labirintul depozitului de bușteni aduși de „acolo”, din „nordul îndepărtat” și descărcați în incinta gării orașului, rătăcire disperată, în căutarea unui cât de mic semn (un nume sau o literă săpată în coaja sau în carnea lemnului) care să le arate că pictorul Sandro, soțul și tatăl mult iubit, mai trăiește undeva, în deportare ori în vreun lagăr
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
în paralel, vremea marilor speranțe, întruchipate și de temerarul film al lui Abuladze care, în sfârșit, spunea - și în ce mod superb - tot adevărul despre stalinism, totalitarism, dictatură. Ce departe mă simt acum, în martie 1994, de acei ani înfrigurați, disperați și totuși (cumva) fericiți. * Mizantropie. În fața fostei Case a fostei Scântei. Îndreptându-mă, pe aleea din dreapta fostei statui spre intrarea Flacăra (era cât pe ce să scriu „fostei”, dar nu, Flacăra a rămas, cu același nume, dar cu altă orientare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
din casă în acea zi, de joi, zi de apariție a revistei România literară și de „relâche” redacțional). Până astăzi mă obsedează fețele, evocate de Doina, ale acelor muncitori din autobuze, ajunși la capătul răbdării și în pragul unor mari, disperate hotărâri interioare. Pentru mine revoluția din București a început cu ei. * Extraordinara, imensa bucurie a acelei zile, de 22 decembrie 1989... Mă întorceam, pe la orele 14-14,30, acasă, după ce avusesem norocul să mă găsesc în piața din fața fostului Comitet Central
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
care n-ar trebui să se îndoiască. * Singurul lor mare defect e suspiciunea. Cu o unică excepție, l-am găsit întotdeauna foarte greu pe Gălbenuș, după căderile sale de la etaj: refuza, pur și simplu, să colaboreze cu noi, căutătorii lui disperați. Degeaba Dani și cu mine, bătând în lung și în lat „curtea”, strigându-l cu insistență pe nume și stârnind astfel bănuieli și ironii, degeaba zornăiam cutia cu „Whiskas”, la al cărei zgomot țâșnea spre bucătărie oriunde s-ar fi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
cap cuconițele noastre de pe micul ecran pronunțând cuvintele „Anton Pavlovici”) drept un autor sentimental și duios. Dimpotrivă, în realitate, el face parte dintre marii necruțători. Umanitatea sa, decentă în manifestări, câtuși de puțin clamoroasă, e teribil de tristă și de disperată: o umanitate abandonată, din care Duhul Sfânt s-a retras. * Parabolă a nepăsării dure ca un zid în mijlocul căreia trăim și nu o dată și murim? Marcel Mihalaș (cine altcineva ar fi putut s-o facă?) povestindu-mi cum, consultat în legătură cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
-o, evident, și după dispariția mea...” * „ - Domnia ta, judecând după barba până la brâu pe care o porți prematur, trebuie să fii Cocrișel, m-am adresat eu tânărului de la anul 1600 care, întemnițat și amenințat cu decapitarea, trimisese alor săi o scrisoare disperată, scrisoare devenită document lingvistic, de care am luat cunoștință la cursul de Istorie a Limbii Literare al lui Al. Rosetti... Cursul l-am uitat demult, pe Cocrișel și situația existențială tragică în care s-a aflat - niciodată! Îl îmbrățișez înduioșat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
și înconjurată de iscoade, văzând dezastrul către care o alianță funestă și detestată împingea țara și încercând cu puținii săi sfetnici de taină să găsească o cale de a o scoate din această fatalitate, apoi decizia sa temerară, curajul său disperat, necontând decât pe fidelitatea netestată dar imediat confirmată prin fapte a armatei, apoi lunga tensiune cu ingerințele, abuzurile și cinismul sovietice și comuniste, cu cinismul, ignoranța, lașitatea, obnubilarea mentală a marilor aliați anglo-saxoni și a faimosului „trust al creierului” american
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
cuib. Mâna se înțepenise de pereții de lut ai cuibului. În timp ce trăgea de mînă, a intrat la grijă și i s-a părut că de deasupra malului venea spre el un șarpe. A început să țipe, „vipra, vipra” a tras disperat de mână și, cu o bucată de pământ dislocat din mal, a căzut de la înălțimea la care se cățărase, în apa salvatoare a râului. Copiii care au fost de față, au început să râdă de el și l- au poreclit
A FOST O DATA........ by VICTOR MOISE () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83162_a_84487]
-
am desconsiderat pe mine și tot ce am avut mai de preț în sufletul meu, pentru ca să salvez familia. Dacă tot ce a fost mai înainte, am putut să iert și să uit, apoi atitudinea de piatră nesimțitoare, față de aceste acte disperate făcute pentru salvarea familiei, și atitudinea disprețuitoare cu care a fost acperită persoana mea — mă obligă să fiu altfel. Ne va arăta viitorul că ceea ce am făcut, n-a izvorât nici din nervi blonavi, nici din neputința de a-mi
A FOST O DATA........ by VICTOR MOISE () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83162_a_84487]