6,757 matches
-
aflate într-o complicată dinamică, o cultură și o civilizație a faliei care face obiectul unei alte cărți. Am constatat că dispunem de patru tipuri de „utilizatori” ai operei lui Caragiale, utilizatori pentru că ei nu sunt doar critici literari, regizori, filozofi, istorici ai ideilor, ci și ziariști, oameni politici etc.. Unul singur dintre aceste patru tipuri stă decisiv sub semnul peiorativului, celelalte însă, nefiind lipsite de ambiguități. În primul tip i-aș încadra pe cei care încearcă să ne vindece cu ajutorul
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
de neliniști”. Ceea ce devine extrem de important ține de caracterul profund peiorativ al acestei identificări și de contrastul pe care Identitatea românească sau mai precis „caragialismul identității românești” îl face cu Identitatea occidentală „standard” . Prin urmare, cum vor conveni și alți filozofi, identitatea românească de tip Caragiale este o identitate rea, care ne plasează al periferie, în afara spațiului occi- dental și a virtuților pe care le presupune identitatea Occidentală. Să încercăm să privim pornind de la această concluzie întregul proces de integrare europeană
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
le presupune identitatea Occidentală. Să încercăm să privim pornind de la această concluzie întregul proces de integrare europeană care a debutat cu revoluția din Decembrie 1989. Într-un minunat eseu, „O interpretare platoniciană la O scrisoare pierdută” asupra căruia vom reveni, filozoful Alexandru Dragomir va relega caragialismul de identitatea românească din perspectiva consubstanțialității acestuia cu Periferia în relația sa emblematică cu Centrul, găsind că „problema nu este dacă, astăzi, Caragiale este sau nu actual, ci, invers, dacă noi suntem sau nu caragialești
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
de plecare al demersului meu. Dacă ideea de contemporaneitate nu a făcut obiectul unei reflecții în spațiul culturii românești, este extrem de profitabilă frecventarea accepțiilor pe care le dă termenu- lui Giorgio Agamben, în Qu’est‑ce que le contemporain ? Răspunsul filozofului italian vizează două dimensiuni, una care face parte structural din câmpul semantic al contem- poraneității și anume temporalitatea, iar cea de-a doua, neașteptată, ține de un efect perspectivă cu o focalizare privilegiată. În primul caz, contemporanul se definește în
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
neașteptată, ține de un efect perspectivă cu o focalizare privilegiată. În primul caz, contemporanul se definește în relație cu timpul la care aderă prin defazaj și anacronism ca modalități intenționate de a ieși în afara lui. Paradoxul pe care-l generează filozoful italian poate fi enunțat și astfel : se poate numi contemporan doar cel care nu apar- ține (exclusive) timpului său. „Celui qui appartient vérita- blement à son temps, le vrai contemporain, est celui qui ne coïncide pas parfaitement avec lui ni
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
una avenită o demonstrează și paralela pe care scriitorul o face între un metabolism dereglat al societății unde un organ preia funcțiile altora și economia propriu-zisă, cea a circulației capitalului. Nu va face ea obiectul noii economii politice la un filozof precum Karl Marx ? Nu remarcă și filozoful aceeași mișcare a acumuluării de capital în zona unei restrânse elite eco- nomice și pauperizarea unui „pături” sociale, a prole taria- tului, așteptând de la acest exces scânteia care să provoace revoluția ? Nu despre
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
care scriitorul o face între un metabolism dereglat al societății unde un organ preia funcțiile altora și economia propriu-zisă, cea a circulației capitalului. Nu va face ea obiectul noii economii politice la un filozof precum Karl Marx ? Nu remarcă și filozoful aceeași mișcare a acumuluării de capital în zona unei restrânse elite eco- nomice și pauperizarea unui „pături” sociale, a prole taria- tului, așteptând de la acest exces scânteia care să provoace revoluția ? Nu despre un astfel de exces este vorba, despre
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
operei lui Caragiale și caragialescul ei Degajând-o de complimentele pe care istoricii literari i le fac lui Caragiale, să-i privim opera măcar preț de o clipă cu o privire lipsită de admirația rituală sau mefiența prin- ciară a filozofului dezamăgit de toate acele trivia ale exis- tenței banale. Dacă lăsăm deoparte articolele de ziar și toate acele marginalia care constituie însă sistemul de inserare în economia societății cu care era contemporan, opera sa se dezvoltă pe patru axe. De
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
enorm și văz monstruos”. Oamenii simpli, autoritățile, mica burghezie locală o împărtășesc, obscuri- tatea este cea care relevă dimensiunea contemporaneității, iar naratorul privește această obscuritate direct scoțând-o preț de o clipă la suprafață. Să ne reamintim accepțiile pe care filozoful italian, Giorgio Agamben, le conferea contem- poraneității în eseul său, „Ce este contemporanul ?“. Filo- zoful îl considera contemporan pe acela care reușește să se extragă din epoca sa pentru a-i privi obscuritatea. Într-o primă instanță, a fi contemporan
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
identifică la studentul medicinist. Știința face corp comun cu filo- zofia. „Entuziastul tânăr, între Darwin și Lombroso, găsise vreme să miroasă (s.n.) și puțin Schopenhauer - «spre cer, cătră lumină !»”. Numai că în ciuda decupajului „optimist” și olfactiv, Schopenhauer este unul dintre filozofii care marchează prin filozofia sa un scepticism profund în ce privește natura umană, un pesimism activ care contribuie la profilul gândirii și sensibilității romantice. Iată-l reluat într-o mizascenă ironică care trasează, de fapt, scepticismul scriitorului în ce privește progresul. Se cuvinte ca
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
săi prin fin de siècle, și anume un fin du monde. Condiția pe care Lefter o asumă nu mai este una banală, oricât de ridicolă ne apare postura. Ceea ce descoperă Lefter este un principiu de funcționare al lumii. Asemeni unui filozof, el constată că lumea este fundamental „rea”, ceea ce îi asigură dinamica este totodată și ceea ce o corupe. Momentul este sublim, iar cuvântul precedat de un altul, „frumos”, ne trimite la o ecuație estetică de care Caragiale nu este străin și
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
ci pe cele dintre om și instanțele superioare, dintre om și dimensiunea destinală a existenței sale, dintre om și Divinitate. Micul funcționar decretează moartea lui Dumnezeu, - într-o formă politeistă sau mono- teistă nu mai are importanță -, alături de un alt filozof indubitabil mai consistent. Lefter descoperă centrul mistic „soarele” și realizează latura inițiatică a rătăcirii, o formă de cecitate care conduce însă la iluminare. Pentru că figurile unui politeism minor, autorități, comisar, căpitan de poliție, șef etc. s-au dizolvat, unicul zeu
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
potențialități accesibile preț de un moment, de o străfulgerare, tot atâtea fețe spectaculos ivite pe chipul acestui mărunt funcționar ministerial. Care sunt acestea : torționarul, cel care ar fi dispus să smulgă adevă- rul prin orice mijloace de la cele trei femei, filozoful care-și condamnă secolul contemplându-i decrepitudinea, mis ti- cul care trăiește extaza, momentul revelator, revoluționarul cu o doză de anarhism care vede revolta generalizată con- tra marii finanțe și a capitalismului veros și nebunul, con- secință a confruntării cu
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
momentul revelator, revoluționarul cu o doză de anarhism care vede revolta generalizată con- tra marii finanțe și a capitalismului veros și nebunul, con- secință a confruntării cu adevărul ultim, suprem. Toate acest figuri conțin excesul : torționarul prin excesul de violență, filozoful prin excesul de gândire, misticul prin excesul de credință, revoluționarul prin excesul de ideal, sau excesul având ca expresie utopia, nebunul prin excesul de adevăr. Toate aceste ipostaze ale nemăsurii au ca loc al enunțului contextul lui „simț enorm și
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
în defor- marea unei lecturi orientate, cea pe care o realizează Lucian Pintilie și pe care am discutat-o anterior. Invocarea litotei ca expresie stilistică a echilibrului clasic relevă tocmai acest aspect stilistic al complexului identitar. Nimic neo- bișnuit, din moment ce filozoful Lucian Blaga a căutat să edifice în contextul morfologiei culturii o stilistică identitară plasată în raport cu spațiul. Litota, termen intrat în limba româna ca neologism din limba franceză, ălitoteă, care posedă virtuțile echilibrului clasic, este, după definiția de dicționar, acea „figură
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Revoluția de la „pasiopt”. (...) așa cum pe plan moral ne-a lipsit în trecut prea mult, câteodată, self-respectul, sentimentul răspun- derii imediate - chiar dacă l-am avut pe cel al răspunderii ultime -, simțul exactității în comportare, al acurateții în ceea ce producem și facem.” Filozoful român configurează un context al zeflemelei proiectând în trecut - prezentul nu mai permite astfel de identificări - ceea ce ține de reflexele mentalitare care descriu „partea blestemată” a acatholiei, culoarea ei locală. Există și o pedagogie subia- centă, o amendă pe care
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
de reflexele mentalitare care descriu „partea blestemată” a acatholiei, culoarea ei locală. Există și o pedagogie subia- centă, o amendă pe care Noica o face acestei forme de acatholie, bășcălia, un derivat de reflex identitar al comicu- lui pe care filozoful îl disociază de ridicol și de absurdul contemporan ca forme cu o mai mare detentă spirituală. Dacă trebuie să găsim genul proxim al bășcăliei, atunci acesta este flecăreala, limbuția, vorbăria. Cu termenul de „zeflemea”, ea devine un fapt identitar înregistrat
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
accepție ontologică deformării ca expresie a raportului dintre Centru și Peri- ferie, interpretat după grila platoniciană a raportului dintre Idee ăeidosă și Imaginea ei (eikôn). Reflecția se deschide profitabil către o discuție asupra simulacrului, dar nu această direcție o urmează filozoful. Periferia ca Provincie trăiește într-o permanentă condiție subalternă, de depen- dență față de Centru. În opinia filozofului, Caragiale are în vedere provincia și mahalaua ca „simboluri” ale periferiei și în ciuda diverselor circumstanțieri frivole, există un grad de generalitate și un
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
raportului dintre Idee ăeidosă și Imaginea ei (eikôn). Reflecția se deschide profitabil către o discuție asupra simulacrului, dar nu această direcție o urmează filozoful. Periferia ca Provincie trăiește într-o permanentă condiție subalternă, de depen- dență față de Centru. În opinia filozofului, Caragiale are în vedere provincia și mahalaua ca „simboluri” ale periferiei și în ciuda diverselor circumstanțieri frivole, există un grad de generalitate și un plan al extrapolărilor subtile. „Caragiale nu a avut în vedere decât lumea de margine, fie mahalaua fie
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
noi trăim în lumea lui Caragiale, chit că vrem sau nu” . Cu alte cuvinte, condiția umană a periferei românești este una caragialescă, iar Provincia devine simbolul marginalului ca spiritualitate. Eseul lui Alexandru Dragomir pornește de la acceptarea acestei „situațiuni”. Doar că filozoful urmă- rește identificările și în ceea ce constituie un refuz al condiției subalterne al acestei identități derivate sau chiar premisele unei uri de sine românești, relevabile, spre exemplu, la un Emil Cioran. Însă lucrul cel mai important, Alexandru Dragomir nu se
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
unei potențiale identificări structurale cu caragialismul a fiecăruia dintre noi. „Există aproape un refuz freudian de a-l vedea pe Caragiale în noi și pesemne că în orice român de la oraș există un erou caragialesc refulat.” Și în acest caz, filozoful evită o generalizare care decurge aproape automat din teoria sa, aceea că periferiile dezvoltă față de Centru, oricare ar fi el, o formă de dependență care implică și o condiție subalternă, dar și o deformare pe care o aduce indicele de
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Agamben îi plasează în răspăr cu epoca, în afara ei, scrutându-i obscuritatea. Din start, conchide Dragomir, marginalul nu este decât un reflex, o „deformare” similară transpunerii inexacte a Ideii în spațiul de iradiere. Expresia estetică a acestei deformări, în opinia filozofului, o constituie caricatura care se plasează deopotrivă în spațiul literaturii și al artei plastice cu aceeași condiție a minoratului și a unui gen, comicul, care este tratat însă dincolo de convențiile genu- lui. Cu alte cuvinte, caricatura și comicul devin expresiile
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Souci prima oară eram bine documentat știam când se construise palatul, imitație a Versailles-ului, cine fuseseră arhitecții, câte camere are... Mă interesa însă altceva acolo locuise timp de trei ani, între 1750 și 1753, la invitația regelui prusac, Voltaire. Filozoful, iluministul, marele gânditor, antimonarhistul, omul de spirit, neastâmpărat și cu limba mereu ascuțită (la aflarea știrii că regele Franței, din motive financiare, ar dori să renunțe la jumătate din caii grajdurilor regale, i-a lansat propunerea: "Majestate, mai bine decât
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1543_a_2841]
-
că regele Franței, din motive financiare, ar dori să renunțe la jumătate din caii grajdurilor regale, i-a lansat propunerea: "Majestate, mai bine decât caii ați reduce jumătate din măgarii de la curte"). Ce-or fi discutat cei doi, regele și filozoful, trei ani? Se spune că aici Voltaire ar fi lucrat la "Istoria universală" și ar fi scris articole pentru Enciclopedia lui Diderot. Se mai spune că dacă la începutul sejurului gazda și musafirul s-au împăcat de minune, spre sfârșitul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1543_a_2841]
-
la începutul sejurului gazda și musafirul s-au împăcat de minune, spre sfârșitul celui de al treilea an au început să se certe, ceea ce l-a determinat pe Voltaire să-l părăsească pe augustul său amfitrion. Astăzi, în amintirea trecerii filozofului prin Potsdam, unul din hotelurile urbei se numește firesc "Hotel Voltaire"! De la Potsdam am plecat la Leipzig, nume intrat de veacuri în memoria românilor și mai ales a duducelor noastre, care pândeau de sărbători ofertele de bibiluri ale lipscanilor. Azi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1543_a_2841]