9,375 matches
-
iar anonimatul, dureros. Cum în jurul său vede doar inși care caută gloria sau, ține să precizeze, „cel puțin renumele”, Cioran comentează: „Pasiune dezgustătoare și totuși de înțeles, ba chiar inevitabilă” (I, 150). Mai mult: „Dacă tu însuți ai dorit aceeași glorie, te deranjează să-i vezi pe ceilalți că aspiră la ea și că se zbuciumă pentru o himeră. Eliberându-te de ea, pierzi o sursă sigură de suferință. Dar nu poți avea chiar totul” (idem). Mai degrabă ironie decât scepticism
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
o sursă sigură de suferință. Dar nu poți avea chiar totul” (idem). Mai degrabă ironie decât scepticism în constatarea din urmă. Cum ai putea să ai deopotrivă și suferința, pe care o cauți, ba chiar o vânezi, și eliberarea de glorie, adică indiferența?! Nu-i rămâne decât posibilitatea Ă de fapt, șansa rară Ă a orgoliului născut din suferință. „Anvergura unui spirit, notează Cioran, se măsoară prin suferințele pe care le-a asumat”. Iar mai târziu: „Trebuie să plătești pentru cel
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
se suprapun, se va putea mișca el însuși. Extreme pe care Cioran și le asumă. Nu întâmplător îl admiră pe Tacit, la care vede „atâta tărie și atâta amărăciune”. Tacit, din care citează la un moment dat: „Căci setea de glorie este ultimul lucru de care se leapădă chiar și cei înțelepți” (I, 275). Cât privește problema discutată aici, iată, Tacit ar fi „fascinat de orgoliu, pe care-l urăște în același timp” (III, 283). Despre Cioran s-ar putea spune
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
exerseze nenorocirile” (I, 73), mărturisește într-un loc. Iar clamarea anonimatului nu face decât să confirme sau să instituie un exces de orgoliu. Vorbind despre Ignațiu de Loyola, Cioran mărturisește că simte la el „o voință îndârjită de a rezista «gloriei deșarte»”. Apoi comentează: „I-a rezistat, într-adevăr, dar a căzut într-un orgoliu enorm, cum rar ai mai putea găsi” (II, 203). Pare să fie, oricum, o situație inversă, deocamdată, celei pe care o trăiește Cioran. Când nu-și
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Apoi comentează: „I-a rezistat, într-adevăr, dar a căzut într-un orgoliu enorm, cum rar ai mai putea găsi” (II, 203). Pare să fie, oricum, o situație inversă, deocamdată, celei pe care o trăiește Cioran. Când nu-și reprimă gloria, chiar dacă știe că e deșartă, el duce chiar orgoliul până la limitele nihilismului. E orgoliul celui care, asemenea ultimului profet, nu mai este un subiect, ci o entitate aflată deasupra umanității. Este ceea ce vede el însuși în destinul lui Buddha. Tânăr
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
da. Dar să rivalizezi cu oamenii, să fii ceva în ochii lor, nu, nici vorbă” (III, 52). De n-ar fi reversul dezgustului de sine, l-am recunoaște aici pe acel Cioran din tinerețe. Or, în fața unei astfel de situații, gloria comună i se pare de domeniul derizoriului. În 1961, notează: „Nimic nu seamănă mai mult cu neantul decât gloria la Paris! Nu-mi vine să cred că am râvnit și eu la «asta»! Sunt însă lecuit pe vecie. E singurul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ar fi reversul dezgustului de sine, l-am recunoaște aici pe acel Cioran din tinerețe. Or, în fața unei astfel de situații, gloria comună i se pare de domeniul derizoriului. În 1961, notează: „Nimic nu seamănă mai mult cu neantul decât gloria la Paris! Nu-mi vine să cred că am râvnit și eu la «asta»! Sunt însă lecuit pe vecie. E singurul progres adevărat cu care pot să mă laud după atâția ani de bâjbâieli, de eșecuri și de dorință” (I
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
imperative, exprimând voința disperată a lui Cioran, nu devin foarte ușor fapt. Oricum, a trecut în etapa căutării anonimatului și a repudierii celebrității. Transcrie din Cocteau, pe care recunoaște că l-a disprețuit, următoarea cugetare: „Să nu aspirăm niciodată la glorie, care nu e decât o farsă. (Nu ne putem imagina o floare ce ar visa să sfârșească într-o vază...” (III, 15). E cam ceea ce reține și dintr-o scrisoare a lui Napoleon către Iosefina: „Onorurile mă plictisesc, sentimentul e
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
nu e decât o farsă. (Nu ne putem imagina o floare ce ar visa să sfârșească într-o vază...” (III, 15). E cam ceea ce reține și dintr-o scrisoare a lui Napoleon către Iosefina: „Onorurile mă plictisesc, sentimentul e veșted, gloria searbădă...” (III, 43). Într-un autoportret mascat, deopotrivă portret al umanității, Cioran denunță acid limitele gloriei: „Când sare-n ochi că gloria și fericirea sunt incompatibile, cum se face că atâția oameni aleargă după glorie? Din aceleași motive pentru care
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
într-o vază...” (III, 15). E cam ceea ce reține și dintr-o scrisoare a lui Napoleon către Iosefina: „Onorurile mă plictisesc, sentimentul e veșted, gloria searbădă...” (III, 43). Într-un autoportret mascat, deopotrivă portret al umanității, Cioran denunță acid limitele gloriei: „Când sare-n ochi că gloria și fericirea sunt incompatibile, cum se face că atâția oameni aleargă după glorie? Din aceleași motive pentru care primul om a ales arborele cunoașterii, amăgirea, sclipiciul cunoașterii în locul adevăratei vieți. Falsa nemurire în locul celei
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
cam ceea ce reține și dintr-o scrisoare a lui Napoleon către Iosefina: „Onorurile mă plictisesc, sentimentul e veșted, gloria searbădă...” (III, 43). Într-un autoportret mascat, deopotrivă portret al umanității, Cioran denunță acid limitele gloriei: „Când sare-n ochi că gloria și fericirea sunt incompatibile, cum se face că atâția oameni aleargă după glorie? Din aceleași motive pentru care primul om a ales arborele cunoașterii, amăgirea, sclipiciul cunoașterii în locul adevăratei vieți. Falsa nemurire în locul celei adevărate, aparența în locul ființei. Omul e
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
mă plictisesc, sentimentul e veșted, gloria searbădă...” (III, 43). Într-un autoportret mascat, deopotrivă portret al umanității, Cioran denunță acid limitele gloriei: „Când sare-n ochi că gloria și fericirea sunt incompatibile, cum se face că atâția oameni aleargă după glorie? Din aceleași motive pentru care primul om a ales arborele cunoașterii, amăgirea, sclipiciul cunoașterii în locul adevăratei vieți. Falsa nemurire în locul celei adevărate, aparența în locul ființei. Omul e superficial și mizerabil, el vrea să lase urme vizibile și nu izbutește decât
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
face». Un orgoliu pe dos, mă tem. Să lași să se creadă că ai talente pe care nu le ai decât în germene Ă nu-i oare o înșelăciune, ca să nu spun o escrocherie?” (II, 33). În fine, discutând despre glorie, Cioran invocă, așa cum am văzut deja, numele lui Tacit, dar și pe acela al lui Luther. Primul consacră dificultatea, dacă nu cumva neputința, de a ieși de sub teroarea eului. „Cât de adâncă este remarca lui Tacit că ultima dorință pe
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
lui Tacit, dar și pe acela al lui Luther. Primul consacră dificultatea, dacă nu cumva neputința, de a ieși de sub teroarea eului. „Cât de adâncă este remarca lui Tacit că ultima dorință pe care o biruie înțeleptul este dorința de glorie (sau mai degrabă: gloria e ultima prejudecată, ultima vanitate de care se leapădă înțeleptul). Puterea de a rămâne necunoscut e rară, ba chiar inexistentă Ă firește, la acela care a dat ochii cu faima” (II, 338). Cel de-al doilea
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
pe acela al lui Luther. Primul consacră dificultatea, dacă nu cumva neputința, de a ieși de sub teroarea eului. „Cât de adâncă este remarca lui Tacit că ultima dorință pe care o biruie înțeleptul este dorința de glorie (sau mai degrabă: gloria e ultima prejudecată, ultima vanitate de care se leapădă înțeleptul). Puterea de a rămâne necunoscut e rară, ba chiar inexistentă Ă firește, la acela care a dat ochii cu faima” (II, 338). Cel de-al doilea, o lectură în care
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Dacă nu se va fi ascunzând și aici un orgoliu suprauman, își spune: „Să fii la fel de inactual ca o piatră” (I, 67). Cum să fie, însă, astfel, când e măcinat de contradicții? În fond, cum își explică Cioran nevoia de glorie? Pe de o parte, prin teama de moarte. „Cu cât un om este mai obsedat de moarte, cu atât râvnește la glorie. Ideea deșertăciunii universale este un stimulent” (I, 162). În treacăt fie zis, este aceeași spaimă din care se
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Cum să fie, însă, astfel, când e măcinat de contradicții? În fond, cum își explică Cioran nevoia de glorie? Pe de o parte, prin teama de moarte. „Cu cât un om este mai obsedat de moarte, cu atât râvnește la glorie. Ideea deșertăciunii universale este un stimulent” (I, 162). În treacăt fie zis, este aceeași spaimă din care se naște foamea continuă. Cineva îi spusese despre un cunoscut: „Mănâncă de frica morții, s-a refugiat în crăpelniță”, iar Cioran comentează: „Într-
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
204). Mai mult, Cioran devorează cadavre. Întrebat dacă ține regim sever, și spune cuiva: “în principiu, mănânc orice, chiar și cadavru” (idem). Cum i se pregătise un pește, nu dă înapoi. Peștele este, pentru el, un cadavru. Așadar, nevoia de glorie, ca și nevoia fizică de a consuma, datorată spaimei de moarte. Pe de altă parte, sentimentul acut de nesiguranță. „Nevoia de glorie vine dintr-un sentiment de totală nesiguranță pe care îl avem în privința propriei noastre valori, de la o lipsă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Cum i se pregătise un pește, nu dă înapoi. Peștele este, pentru el, un cadavru. Așadar, nevoia de glorie, ca și nevoia fizică de a consuma, datorată spaimei de moarte. Pe de altă parte, sentimentul acut de nesiguranță. „Nevoia de glorie vine dintr-un sentiment de totală nesiguranță pe care îl avem în privința propriei noastre valori, de la o lipsă de încredere în sine” (I, 62). Or, după o astfel de opinie, Cioran își afirmă nevoia fanatică de a fi cunoscut: „Iar
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
-și clar balanța în față, ezită: „Aș vrea, în același timp, să fiu cunoscut și necunoscut; iar dacă ar trebui neapărat să aleg, aș prefera anonimatul (cred)” (II, 179). Paranteza aceasta din urmă spune mult despre ezitările lui Cioran. Disprețuiește gloria, îi găsește cauzele în golul interior, crede eventual în orgolioșii care sunt damnați și infirmi, dar în același timp nu-și poate anula cu totul obsesia celebrității, nemaisusținută, oricum, de chemarea spre faptă din tinerețe. N-are importanță faptul că
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
eventual în orgolioșii care sunt damnați și infirmi, dar în același timp nu-și poate anula cu totul obsesia celebrității, nemaisusținută, oricum, de chemarea spre faptă din tinerețe. N-are importanță faptul că îi este rușine de nevoia ascunsă de glorie. „Simpla idee că aș putea râvni la glorie mă umilește, mă pierde în propriii ochi. M-am săturat să-mi fie rușine de mine însumi” (I, 71), spune într-un loc. Altundeva, după ce consideră că un om care aleargă după
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
dar în același timp nu-și poate anula cu totul obsesia celebrității, nemaisusținută, oricum, de chemarea spre faptă din tinerețe. N-are importanță faptul că îi este rușine de nevoia ascunsă de glorie. „Simpla idee că aș putea râvni la glorie mă umilește, mă pierde în propriii ochi. M-am săturat să-mi fie rușine de mine însumi” (I, 71), spune într-un loc. Altundeva, după ce consideră că un om care aleargă după celebritate nu e în toate mințile, crede că
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
sunt lucrări ale diavolului. Să nu cazi în patima celui dintâi, să n-o cauți pe cea de-a doua. Două primejdii care nu mă pândesc, chiar dacă în tinerețe am trecut foarte aproape de prima” (II, 213). Altundeva, conchide că „venirea gloriei coincide cu cea a sterilității” (I, 147). Eventual l-ar încânta o glorie obținută prin distrugere: „O formă ispititoare de glorie, poate una din cele mai frumoase: să-ți legi numele de năruirea unei religii” (I, 147). Dar Cioran preferă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
o cauți pe cea de-a doua. Două primejdii care nu mă pândesc, chiar dacă în tinerețe am trecut foarte aproape de prima” (II, 213). Altundeva, conchide că „venirea gloriei coincide cu cea a sterilității” (I, 147). Eventual l-ar încânta o glorie obținută prin distrugere: „O formă ispititoare de glorie, poate una din cele mai frumoase: să-ți legi numele de năruirea unei religii” (I, 147). Dar Cioran preferă, cum spune la un moment dat, „orgoliul eșecului”. Iată: „I-am scris lui
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
primejdii care nu mă pândesc, chiar dacă în tinerețe am trecut foarte aproape de prima” (II, 213). Altundeva, conchide că „venirea gloriei coincide cu cea a sterilității” (I, 147). Eventual l-ar încânta o glorie obținută prin distrugere: „O formă ispititoare de glorie, poate una din cele mai frumoase: să-ți legi numele de năruirea unei religii” (I, 147). Dar Cioran preferă, cum spune la un moment dat, „orgoliul eșecului”. Iată: „I-am scris lui Arșavir că fără orgoliul eșecului viața ar fi
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]