5,446 matches
-
transformat într-o "Legiune a Voluntarilor din Transilvania și Bucovina", care ar fi urmat să acționeze în conformitate cu ordinele Misiunii Militare Franceze din Siberia. În structura acesteia au intrat 3 batalioane: I „Horia” comandat de maiorul Kitchano, II „Mărășești” comandat de maiorul Nosek și III de , o companie de , o școală de grenadieri și o companie de Stat Major condusă de către sublocotenentul Manilich. Șef de Statul Major a fost numit maiorul Dubinin. În compunerea fiecărui batalion au intrat patru companii de infanterie
Corpurile Voluntarilor Români din Rusia () [Corola-website/Science/335979_a_337308]
-
batalioane: I „Horia” comandat de maiorul Kitchano, II „Mărășești” comandat de maiorul Nosek și III de , o companie de , o școală de grenadieri și o companie de Stat Major condusă de către sublocotenentul Manilich. Șef de Statul Major a fost numit maiorul Dubinin. În compunerea fiecărui batalion au intrat patru companii de infanterie, o companie de mitraliere, o unitate de legătură și o companie de depozit. În dotarea Batalionului I au intrat 2 mașini blindate. Dintre cei 5.000 de voluntari încartiruiți
Corpurile Voluntarilor Români din Rusia () [Corola-website/Science/335979_a_337308]
-
guvernului român în America pentru acoperirea cheltuielilor de repatriere, cât și înființarea unei "Comisii Militare Române în Siberia". Aceasta a fost constituită la 20 ianuarie 1920 din căpitanul doctor Victor Cădere (ca însărcinat guvernamental cu depline puteri și grad de maior asimilat) și din sublocotenentul medic Raul Alevra, cei doi urmând a fi agreați de către comandamentul japonez de la Valdivostok și atașați pe lângă generalul Janin. Din păcate mandatul comisiei, anume acela de a urgenta repatrierea prizonierilor ardeleni aflați în Siberia a fost
Corpurile Voluntarilor Români din Rusia () [Corola-website/Science/335979_a_337308]
-
voluntarilor nu era încă definitiv stabilit, acțiunea fiind considerată posibilă de francezii care coordonau pe moment preparativele repatrierii în cursul lunii iulie (numele și capacitățile vaselor atribuite respectivei acțiuni fuseseră deja comunicate de către englezi la 10 aprilie 1920). La Harbin, maiorul Cădere pe data de 16 aprilie 1920 a preluat de la colonelul ceh Eduard Kadlec prin hotărârea generalului Janin, comanda "Legiunii de Vânători Ardeleni și Bucovineni" (redenumită astfel între timp). A preluat astfel întreaga răspundere a contingentului de voluntari români precum și
Corpurile Voluntarilor Români din Rusia () [Corola-website/Science/335979_a_337308]
-
Roșii Americane. Între timp, sublocotenentul Raul Alevra obținuse pentru repatriere un fost cargou canadian transformat (numit „M.S. Dollar” și cedat inițial contingentului ceh), care ar fi urmat să meargă pe o ruta Vladivostok - Halifax (Canada) - Triest. În urma intervenției suplimentare a maiorului Cădere, contingentul român a primit pe 14 mai însă o ofertă mai bună - în dauna cehilor, reprezentată de vasele de pasageri „Trás-os-Montes” și „Huntsgreen” cu o capacitate totală de 3.100 pasageri, cu un traseu mai scurt prin Canalul Suez
Corpurile Voluntarilor Români din Rusia () [Corola-website/Science/335979_a_337308]
-
106 de persoane (758 de legionari: 40 de ofițeri și 718 subofițeri, gradați și soldați și 310 prizonieri supuși români alături de 38 de civili membri de familie - sub eticheta de voluntari „întorși din detașare”). În rapoartele sale către oficialitățile române, maiorul Cădere a solicitat ca aceste două prime transporturi de repatriere să fie catalogate „numai de voluntari”, menționând și că a reușit să obțină încă 120 de locuri via Triest și aflate în sarcina guvernului englez, „pentru cei ce au făcut
Corpurile Voluntarilor Români din Rusia () [Corola-website/Science/335979_a_337308]
-
Ulterior delimitării unei noi linii de demarcație - mai înaintate, trupele Diviziei a 7-a au primit ordin să avanseze spre Cluj. Pe data de 6 decembrie 1918 trupele regimentului au trecut Mureșul și au ocupat gara "Cucerdea Secuiască" (). La inițiativa maiorului Vasile Nădejde - comandantul trupelor intrate în localitate, gara a fost redenumită "Războieni", iar numele satului aflat în apropiere ("Feldioara") a fost schimbat în Războieni-Cetate. Ca efect al unei noi deplasări spre vest a liniei de demarcație, trupele diviziei a 7
Regimentul 15 Infanterie (1916-1918) () [Corola-website/Science/336094_a_337423]
-
Edwards a fost un succes și a devenit foarte populară la nivel național. În 1948, Edwards a primit o copie în avans a "Flying Saucers Are Real"/" Farfuriile zburătoare sunt reale", un articol de revistă scris de către fostul pușcaș marin maiorul Donald E. Keyhoe. Cu toate că era deja interesat de rapoartele OZN devenite foarte cunoscute începând cu 1947, Edwards a fost captivat de afirmațiile lui Keyhoe conform căruia ofițeri superiori ai armatei americane ar ști că farfuriile zburătoare sunt de fapt nave
Frank Allyn Edwards () [Corola-website/Science/336391_a_337720]
-
și a cucerit Dogali. La 24 ianuarie 1887 cele două tabere s-au înfruntat în bătălia de la Dogali. Etiopienii avand superioritate numerică (12-20 000 luptători) au încercuit și nimicit apropate în întregime un regiment italian de 512 militari conduși de maiorul Boretti care venise pentru a întări forțele italiene la Dogali. În luptă italienii au avut pierderi grele, pierzându-și viața 400-500 soldați , 22 ofițeri de elită și coordonatorul forțelor italiene, colonelul Tommaso de Cristoforis. Au supraviețuit, fugind, numai 80 dintre
Ras Alula () [Corola-website/Science/336578_a_337907]
-
radiolocației", disciplină predată în anul doi de studiu. În primii 4 ani, la Școala din București, a fost avansat la gradul de căpitan și trecut în funcția de lector superior. După mutarea la Brașov a fost avansat la gradul de maior și promovat locțiitor șef catedră, ulterior șef catedră. Tot în perioada cât a predat la Școala din București (1959), obține certificatul de radioamator receptor (YO3-1519) și își va păstra această pasiune toată viața. În vara anului 1969, la cerere, este
Andrei Ciontu () [Corola-website/Science/336595_a_337924]
-
serviciului general de intendență din Italia. În 1845 Scudier a fost avansat locotenent-major și mutat la Viena. În aprilie 1848, la izbucnirea Revoluției Maghiare din 1848 se afla la Cracovia, având gradul de căpitan. A făcut campania din Ungaria ca maior. În bătălia de la a fost rănit și luat prizonier. În 1849 și-a demonstrat valoarea în bătălia de la Seghedin pentru care a fost decorat cu Crucea de Merit Militar. Ulterior a fost numit referent militar la statul-major din Brno. În
Anton von Scudier () [Corola-website/Science/336680_a_338009]
-
nord de linia de cale ferată și să ocupe înălțimile de la nord și nord-est de Arnhem. Vârful de lance al atacului trebuia să fie o subunitate de recunoaștere dotată cu Jeep-uri din cadrul Escadrilei I aeropurtate de recunoaștere comandată de maiorul Frederick Gough care, deplasându-se pe ruta „Leopard”, trebuia să se folosească de elementul surpriză și să cucerească podul rutier. A doua zi, Brigada a 4-a de parașutiști comandată de generalul John (Shan) Hackett trebuia să aterizeze în zona
Bătalia de la Arnhem () [Corola-website/Science/336668_a_337997]
-
echipament sportiv, care ar fi urmat să fie folosit în perioada de ocupație a Germaniei. Starea de spirit foarte optimistă din timpul pregătirii operațiunii avea să aibă până la urmă consecințe tragice. Responsabilul cu informațiile militare ale lui generalului Frederick Browning, maiorul Brian Urquhart, a obținut vești din partea Grupului de armată al 21-lea din Belgia și a Rezistenței olandeze conform cărora blindatele germane erau amplasate în jurul orașului Arnhem. Urquhart a obținut dovezi suplimentare cu privire la prezența tancurilor după executarea unor zboruri de
Bătalia de la Arnhem () [Corola-website/Science/336668_a_337997]
-
de recunoaștere al Diviziei a 10-a SS aflat sub comanda „Hauptsturmführer” Viktor Gräbner s-a deplasat la Nijmegen și a traversat podul de la Arnhem seara târziu. La început, nicio unitate nu primise sarcina apărării podului. Comandantul garnizoanei Arnhem, generalul maior Friedrich Kussin fusese ucis în timp ce se îndrepta spre cartierul său general de parașutiștii din Batalionul al 3-lea. Moartea generalului lăsase un vid la vârful comenzii. Batalionul SS a primit ordinul să apere podul de-abia seara târziu. În acel
Bătalia de la Arnhem () [Corola-website/Science/336668_a_337997]
-
general al brigăzii și geniștii, în total cam 740 de militari, au înaintat la căderea nopții până în centrul orașului Arnhem. Aici, ei au reușit să ocupe capătul de nord, neapărat de germani, al podului rutier. Cartierul general era condus de maiorul Tony Hibbert. Locotenentul John Hollington Grayburn a condus o tentativă de preluare a controlului asupra capătului sudic al podului, dar a fost respin. O a doua încercare de preluare a controlului cu folosirea aruncătoarelor de flăcări a eșuat de asemenea
Bătalia de la Arnhem () [Corola-website/Science/336668_a_337997]
-
britanici din cele patru batalionae s-au retras spre vest în direcția forțelor principale aliate, aflate la 5 km depărtare la Oosterbeek. În timp ce se deplasau spre Oosterbeek, acești militari au fost opriți și organizați într-o linie defensivă sub comanda maiorului Robert Henry Cain de către comandantul Regimentului I de artilerie aeropurtată, locotenent-colonelul Sheriff Thompson. Aceste poziții defensive erau la cam 5 km în fața bateriilor de artilerie. Acesta a fost momentul în care Urquhart a reușit să părăsească poziția în care fusese
Bătalia de la Arnhem () [Corola-website/Science/336668_a_337997]
-
pontoane. Latura estică a frontului de la Osterbeek a fost relativ stabilizată după retragerea din ziua precedentă, în zonă formându-se numeroase subunități improvizate din resturile unităților mai mari de către comandanți cu inițiativă, care asigurau apărarea căilor de acces spre oraș. Maiorul Richard Lonsdale a preluat comanda asupra unităților periferice, care se retrăseseră din Arnhem cu o zi mai înainte și care fuseseră țintele atacurilor foarte puternice de-a lungul drumului de retragere spre Oosterbeek. Aceste sector a fost ceva mai târziu
Bătalia de la Arnhem () [Corola-website/Science/336668_a_337997]
-
din urmă să ia legătura radio cu comandantul diviziei și a aflat că este puțin probabil ca pozițiile sale să primească întăriri. Ceva mai târziu, la 13:30, Frost a fost rănit la picioare de explozia unui proiectil de mortiere. Maiorul Gough a preluat comanda unității, dar situația s-a înrăutățit atât de mult încât s-a ajuns la concluzia că poziția avea să ajungă în scurtă vreme de neapărat. Numeroase clădiri folosite de britanici pentru adăpostirea răniților au fost distruse
Bătalia de la Arnhem () [Corola-website/Science/336668_a_337997]
-
iar răniții au fost evacuați și luați prizonieri de germani. Printre britanicii luați prizonieri s-a numărt și Frost. În timpul nopții, câteva subunități au încercat să spargă încercuirea ca să ajungă la Oosterbeek. Unele dintre aceste grupuri, precum cel condus de maiorul Hibbert, au fost capturate de germani. În jurul orei 5 în dimineața zilei de joi, toate punctele de rezistență de la pod încetaseră lupta. În ultimele ore ale luptelor de pe pod, britanicii au transmis un mesaj radio care a fost recepționat însă
Bătalia de la Arnhem () [Corola-website/Science/336668_a_337997]
-
brigada lui”. Este foarte posibil că și Browning să fi încercat să îl învinovățească pe Sosabowski, dar se poate și să fi fost rezultatul complotului ofițerilor Diviziei a 43-a. Browning a recomandat schimbarea lui Sosabowski cu locotenent-colonelul Jachnik sau maiorul Tonn. Guernul polonez în exil a dispus în decembrie schimbare lui Sosabowski, cel mai probabil la presiunea britanicilor. Deși este adevărat că Sosabowski era un comandant cu care se coopera cu dificultate, dar învinovățirea lui este considerată condamnabilă de către cei mai mulți
Bătalia de la Arnhem () [Corola-website/Science/336668_a_337997]
-
companii sunt decimați de focurile încrucișate ale dușmanului. Coravu cade ciuruit de gloanțe, lăsând nepieritoare amintirea unui adevărat erou, fericită îmbinare de înălțător idealism, de cultură solidă și de avânt disprețuitor de moarte”. A fost înaintat post-mortem la gradul de maior. Este înmormântat în Mausoleul de la Mărăști.
Ioan Coravu () [Corola-website/Science/336742_a_338071]
-
Gustava Charlotta "Jacquette" Aurora Gyldenstolpe (4 iulie 1797 - 7 ianuarie 1839, Constantinopole) a fost o nobilă suedeză și doamnă de onoare. Este cunoscută ca fiind metresa regelui Oscar I al Suediei în perioada 1819-1827. Jaquette a fost fiica generalului maior Nils Wexionius, al 5-lea conte Gyldenstolpe și a soției acestuia, Charlotta Aurora De Geer. Jaquette Gyldenstolpe a fost doamnă de onoare a reginei, Hedwig Elizabeth Charlotte de Holstein-Gottorp. La 18 septembrie 1817, ea s-a căsătorit cu locotenentul general
Jacquette Löwenhielm () [Corola-website/Science/336850_a_338179]
-
un curs pentru ofițeri superiori la Versailles, susținut de Franța pentru armatele aliate. Promovat general clasa a V-a, în iunie 1921 , în 28 octombrie 1925 i-a fost atribuit gradul de general clasa a IV-a (grad redenumit general maior, în 1926). A părăsit comanda diviziei pe care a condus-o cu autoritate și profesionalism, în septembrie 1931, când a preluat comanda "Diviziei a 7-a" din Olomouc. În 1934 (1933 după altă sursă) a devenit, prin decret prezidențial, membru
Eduard Kadlec () [Corola-website/Science/336888_a_338217]
-
regia artistică a lui Cristian Munteanu. Distribuția a fost formată din Alexandru Repan (Lai Cantacuzin), Mirela Gorea (Daria Mazu), Gina Patrichi (Aglae Argintar), George Constantin (generalul), Dorina Lazăr (Frosa Barboni), Constantin Dinulescu (Rudi Barboni), Ștefan Mihăilescu-Brăila (Grigore Mazu), Corado Negreanu (maiorul Ortac), Dan Damian (căpitanul Cataramă), Nicolae Luchian-Botez (Matei Dumbrava), Mia Macri (bătrână), Dan Condurache (Emil Mazu), Mihai Mereuță (moș Iordache), Sorin Gheorghiu (Alexandru Marcus), Mitică Popescu (naratorul) ș.a. Echipa tehnică a fost formată din Rodica Leu (regia de studio), Timus
Locul unde nu s-a întâmplat nimic () [Corola-website/Science/336907_a_338236]
-
Prințul (; 10 octombrie 1875 - 25 ianuarie 1957) a fost membru al Casei de Wittelsbach și general maior în armata bavareză. A fost al treilea fiu al regelui Ludovic al III-lea al Bavariei și a soției acestuia, Maria Theresa de Austria-Este. Inițial, Franz a fost comandant al regimentului de infanterie König, însă cu puțin timp înaintea izbucnirii
Franz de Bavaria () [Corola-website/Science/337144_a_338473]