7,995 matches
-
despre Cioran, el este un slujitor al umorului, nu al filozofiei, al culturii, nu al naturii. Câtă deliberare, însă, și câtă fatalitate aici? Câtă realizare și câtă neputință? Totuși, atunci când are conștiința propriei detașări, a propriului râgâit cinic, Cioran deplânge neputința sa de a fi natură. Eșecul său este tocmai al acela al relativității sceptice care se hrănește cu nostalgia elementarității pe care, cum am văzut, Cioran o deplângea vorbind de Nietzsche, de Napoleon sau de Danton, acele spirite constructive, nemăcinate
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fi „un veleitar al violenței” (III, 123). N-ar fi atât de relevant acest fapt dacă la mijloc s-ar afla doar simpla nevoie a definirii de sine, dar în spatele calificării stă dorința, poate chiar voluptatea autoflagelării: Cioran își reproșează neputința de a merge cu distrugerea (autodistrugerea?) până la capăt. Continuă, deci: „Toți cei cărora nu le-am stâlcit mutra sunt tot atâtea reproșuri pe care mi le fac și care-mi otrăvesc existența” (idem). Altundeva, aceeași nemulțumire că excesele violente nu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Unul atras de „oamenii cruzi”, „indiferent dacă sunt personaje literare sau istorice” (I, 157)? Își spune la un moment dat: „Să ai tăria «morală», inima oțelită a unui mare asasin” (III, 207). Cum vom vedea, tăria morală e mai degrabă neputință. Oricum, de n-ar fi vorba de fiziologie și de trup, unui cinic care se hrănește cu scepticism ar trebui să-i fie străină o astfel de angajare. Or, Cioran își trăiește cu ardență nihilismul social și, în substrat, pe
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fără să aibă nici o remușcare. Numai o proastă dispoziție. ș...ț Remușcarea e doar a celor ce nu făptuiesc, ce nu pot făptui. Remușcarea le ține loc de faptă” (I, 292). Om al contrastelor, în momentele de apatie își reproșează neputința de a distruge anarhic lumea; în schimb, când e teribil în agresiune, tânjește după serenitate. În alt loc, tocmai după o scenă deplorabilă, Cioran precizează: „Orice violență e suferință. Un om care-și pierde autocontrolul este de plâns: cel mai
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
cu toată lumea. După fiecare izbucnire, sentiment de rușine. Reacții de individ «odios», și, drept urmare, silă de mine însumi. / Toți cei care vând ceva mă scot din minți” (I, 34-35). Sau: „Dimineață dementă, senzație de scârbă subită. Am ieșit în stradă: neputința de a privi pe cineva în ochi; la farmacie, nu m-am putut opri să nu-i fac vânzătorului o observație veninoasă. Dezlănțuire împotriva lumii întregi, furie disperată și inutilă. Să simți că în vine îți curge otravă și că
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
recunoaște Cioran însuși, este un cod care contravine naturii sale organice: „În fiecare dimineață, ieșind din casă, ar trebui să-mi propun să rămân calm orice s-ar întâmpla. E cu adevărat umilitor să nu te poți controla. Dar această neputință nu-i accidentală: e înscrisă în natura mea” (idem). Pentru Cioran, oricum, este mult mai chinuitor să se abțină. Își amintește de Celan, „acest om fermecător și insuportabil, feroce cu accese de blândețe, la care țineam și de care fugeam
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
sfânt nu e niciodată dezabuzat. Și, într-adevăr, ce noimă ar putea avea un sfânt dezamăgit?” (III, 35). Oricum, a deveni înțelept înseamnă pentru Cioran o trădare de sine. În absența altui antidot, îl încearcă pe acesta. Din nefericire, conștiința neputinței e mai puternică: „Drama mea: sunt un violent pornit pe calea înțelepciunii, un violent care se emasculează, care-și reprimă toate pornirile. Care-i adevărata mea natură, care-mi sunt poftele? Să trag palme, să-i scuip pe oameni în
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
știe mai bine decât mine ce e aceea furie disperată. O, explozii ale decăderii mele!” (I, 13). În plus, așa cum am văzut deja, exploziile de furie îi dau lui Cioran măcar sentimentul că trăiește, îi aproprie senzația vieții. Dar, dincolo de neputința de a suporta anonimatul, Cioran e conștient că în spatele violenților stă lipsa de încredere în ei înșiși. Fragilitatea aceasta, de nebănuit poate la acel Cioran al tinereții care-i ataca pe toți, cu o artă studiată a scandalului și insolenței
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
discret sau de alienat, și un spectator. Georges Poulet îl somează pe Cioran să se calmeze, să nu se mai zbuciume, să nu mai fie deopotrivă „torționar și torturat”. Continuă Cioran: „Sunt în conflict cu Creațiunea și mi-e cu neputință să mai dau înapoi. Fără să pun la socoteală că am o nevoie fizică să mă iau de piept cu legile lumii. ș...ț Mă aflu aici ca să dau mărturie împotriva universului și împotriva mea”. Imediat, însă, precizează: „Dar și
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fine, furios fiind, e obligat să ia calmante: „Nu pot să scriu decât sub imperiul febrei, al furiei. Or, din cauza gastritei și a altor beteșuguri, mă îndop cu calmante; astfel, îmi sabotez eu însumi activitatea, «inspirația», «opera»” (I, 309). Și neputința își asociază sentimentul acut al imposturii Ă impostura proprie și impostura celorlalți. Cioran nu suportă poltroneria și teatrul pe care simte că toți, în Franța, îl joacă. „Iubesc totul, în afară de om. Când mă gândesc la el, văd roșu înaintea ochilor
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
dar îmi lipsește curajul în fața unui individ. Mă tem grozav să nu rănesc, și desigur să nu fiu la rândul meu rănit. Poți fi poltron și din prea multă sensibilitate” (I, 156). Iată-l, deci, pe Cioran mistificând și din neputință și lașitate, nu numai din „eroism”, ca și cum s-ar abandona pe sine. Și în acest abandon de sine, urlând ca să nu mai urle. Poate că nu-i la mijloc decât o lașitate în plus. Dincolo de toate motivele, pe care Cioran
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
sau unei absențe, organice. Celelalte, accidentale, aparțin zonelor de suprafață ale ființei. Oricum, durerile pe care Cioran și le asumă imaginar sunt fondatoare și constituie sursa unui sine cu atât mai exploziv cu cât se retrage în sine. Printre ele, neputința apartenenței la ceva și, ascuns, orgoliul acestei neputințe constituie sursa unor trăiri interogative care revine obsedant la Cioran. Mărturisește într-un loc: „nu pot rezolva acest conflict care mă sfâșie: pe de o parte îmi doresc o anume energie și
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de suprafață ale ființei. Oricum, durerile pe care Cioran și le asumă imaginar sunt fondatoare și constituie sursa unui sine cu atât mai exploziv cu cât se retrage în sine. Printre ele, neputința apartenenței la ceva și, ascuns, orgoliul acestei neputințe constituie sursa unor trăiri interogative care revine obsedant la Cioran. Mărturisește într-un loc: „nu pot rezolva acest conflict care mă sfâșie: pe de o parte îmi doresc o anume energie și chiar eficiență, pe de alta nu prețuiesc decât
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
să nu ai funesta capacitate de a te situa în afara faptelor tale, de-a evada cu gândul în afara planetei și chiar a universului” (I, 75). A fi străin înseamnă, în acest caz, a renunța Ă din teamă, din lașitate, din neputință Ă și, eventual, a da, printr-o sofisticată chimie psihică, un sens pozitiv abandonului. Iată: „Dacă mă privesc fără indulgență, cred că fuga de răspundere, teama de a-mi asuma o răspundere, chiar minimă, e trăsătura dominantă a naturii mele
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
alterează ființa, dar cu care se identifică într-atât, încât Cioran pare să se regăsească întreg aici. Mai mult, toți cei care se realizează în istorie, admirați adesea, i se par superficiali. În apetența sa către mortificare, datorată poate tocmai neputinței de a acționa, Cioran își dorește refugiul din fața oricărei angajări: „De ani de zile, singurul meu scop se reduce la acesta: să nu mă mai agit. Ă Să trăiesc fără agitație și aproape fără faptă. / Pentru Heraclit, lumea era «veșnic
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
lumea era «veșnic vie». // țelul meu: să exist pe lângă acest «foc veșnic viu». În afara oricărei fierberi cosmice. Imperativul de a mă răci” (III, 186). Merge până acolo încât își identifică ființa cu această absență a sensului. Mărturisește într-un loc: „Neputința de a face ceva Ă de ce nu ne-am servi de ea ca de o cale spre sfințenie?” (I, 124). Cel mai adesea, însă, regretă că nu poate face pasul identificării cu ceilalți și nu poate intra în scenă ca
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
puțin inconștient, nostalgia acțiunii, a eficacității, a făptuirii, lucruri pe care le disprețuiesc în teorie; dar teoriile noastre n-au nimic de-a face cu realitățile noastre profunde” (II, 38). Mai mult, știe că tot destinul său e marcat de neputința de a crede. Iată-l spunând: „Toate problemele mele ar fi fost rezolvate dacă puteam să ader la o credință oarecare. Însă a crede (o credință ce sfârșește în mistică) e dincolo de puterile mele. Căci a crede cu adevărat înseamnă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
dacă puteam să ader la o credință oarecare. Însă a crede (o credință ce sfârșește în mistică) e dincolo de puterile mele. Căci a crede cu adevărat înseamnă a iubi; or, să iubesc nu pot” (I, 96). Aproape că își deplânge neputința de a acționa: „O, dac-aș avea un minimum de convingeri ca să pot lupta pentru sau contra unui lucru! Eu însă mi-am vlăguit, mi-am secătuit, mi-am golit convingerile, una câte una și toate deodată” (II, 28). Atunci când
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Iată-l notând în alt loc: „Ce-i datorez Gărzii de Fier? Consecințele pe care-a trebuit să le îndur pentru o simplă înfierbântare de tinerețe au fost și sunt atât de disproporționate, că după ea mi-a fost cu neputință să mai îmbrățișez vreo cauză, chiar și inofensivă, nobilă sau dumnezeu mai știe cum” (III, 62). Oricum, Cioran pare să identifice aici prototipul originar al faptei, la care el nu mai are acces. Regretă că, sceptic fiind, nu poate fi
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
vreo cauză, chiar și inofensivă, nobilă sau dumnezeu mai știe cum” (III, 62). Oricum, Cioran pare să identifice aici prototipul originar al faptei, la care el nu mai are acces. Regretă că, sceptic fiind, nu poate fi diavolul însuși. Din neputința de a avea un destin, de a și-l construi, Cioran Ă pentru a-și „compensa cumva neantul vieții” (I, 149), cum spune Ă începe să se intereseze de cei care au avut unul. Tocmai de aceea se apropie de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Ă le înțeleg din ce în ce mai puțin. Energia lor mă depășește, dar nu le invidiez. Ele nu știu ce fac...” (II, 9). Cel mai adesea, însă, Cioran nu ajunge la acest orgoliu și interpretează neparticiparea sa la facerea lumii mai simplu, ca pe o neputință. Așa cum uneori este atras de energiile elementare, alteori e cucerit de spiritele măcinate de sterilitate. O spune explicit într-un loc (cf. I, 37), dar există momente când înțelege sterilitatea tocmai ca pe un privilegiu, care-i asigură excelența. „În jurul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
poate cel mai puternic scriitor francez. A medita asupra «scriiturii» echivalează cu o castrare. Literatură de eunuci. Obsesia expresiei devirilizează” (III, 7). Abia aici, când vorbește despre scris și despre modernitate, Cioran nu mai minte. Când se referă explicit la neputința sa de a trăi o cauză, rezolvă totul, finalmente, printr-o recuperare orgolioasă și neputința devine privilegiu. Când vorbește despre propria cădere Ă a se citit aici nu doar trecerea de la o vârstă a misiunii la una a renunțării, ci
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de eunuci. Obsesia expresiei devirilizează” (III, 7). Abia aici, când vorbește despre scris și despre modernitate, Cioran nu mai minte. Când se referă explicit la neputința sa de a trăi o cauză, rezolvă totul, finalmente, printr-o recuperare orgolioasă și neputința devine privilegiu. Când vorbește despre propria cădere Ă a se citit aici nu doar trecerea de la o vârstă a misiunii la una a renunțării, ci și situarea sa în afară Ă, merge până acolo încât transformă neputința în șansă, sterilitatea
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
recuperare orgolioasă și neputința devine privilegiu. Când vorbește despre propria cădere Ă a se citit aici nu doar trecerea de la o vârstă a misiunii la una a renunțării, ci și situarea sa în afară Ă, merge până acolo încât transformă neputința în șansă, sterilitatea în sens. Nu-i vorbă: e sensul unei explorări dureroase a sinelui sau sensul unei întemeieri a lui. Dar, altfel, e limpede: visul energiilor elementare îl obsedează pe Cioran până într-atât, încât se neagă pe sine
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
sens. Nu-i vorbă: e sensul unei explorări dureroase a sinelui sau sensul unei întemeieri a lui. Dar, altfel, e limpede: visul energiilor elementare îl obsedează pe Cioran până într-atât, încât se neagă pe sine pentru a supraviețui. Și neputința e chiar neputință. Păcatele eului și extazul anonimatului sau viceversatc "P\catele eului [i extazul anonimatului sau viceversa" În efortul continuu de a-și construi identitatea, Cioran găsește o soluție în negarea de sine. Altfel spus, se construiește negându-se
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]