7,229 matches
-
dezinența -ule omonimia cu femininul plural: muncitorule, semănătorule, învățătorule, dresorule, artistule; când omonimia nu s-ar fi produs, substantivele pot primi și dezinența -e: rotare/rotarule, directore/directorule, profesore/profesorule etc. Alegerea între cele două dezinențe este condiționată sintactic și stilistic. Forma cu -e este, în general, neutră sub aspect stilistic. Forma cu -ule dezvoltă diferite valori stilistice, în stilul conversației, exprimând atitudinea subiectului vorbitor față de interlocutor: ironie, desconsiderație, admonestare, dar și afecțiune, intimitate; forma în -e identifică: copile, băiete, ciobane
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
artistule; când omonimia nu s-ar fi produs, substantivele pot primi și dezinența -e: rotare/rotarule, directore/directorule, profesore/profesorule etc. Alegerea între cele două dezinențe este condiționată sintactic și stilistic. Forma cu -e este, în general, neutră sub aspect stilistic. Forma cu -ule dezvoltă diferite valori stilistice, în stilul conversației, exprimând atitudinea subiectului vorbitor față de interlocutor: ironie, desconsiderație, admonestare, dar și afecțiune, intimitate; forma în -e identifică: copile, băiete, ciobane, poete, moșnege, bătrâne etc., forma în -ule descrie: copilule, băiatule
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
produs, substantivele pot primi și dezinența -e: rotare/rotarule, directore/directorule, profesore/profesorule etc. Alegerea între cele două dezinențe este condiționată sintactic și stilistic. Forma cu -e este, în general, neutră sub aspect stilistic. Forma cu -ule dezvoltă diferite valori stilistice, în stilul conversației, exprimând atitudinea subiectului vorbitor față de interlocutor: ironie, desconsiderație, admonestare, dar și afecțiune, intimitate; forma în -e identifică: copile, băiete, ciobane, poete, moșnege, bătrâne etc., forma în -ule descrie: copilule, băiatule, ciobanule, poetule, moșneagule, bătrânule etc. Comportându-se
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
în planul lor lexical; substantivul copilule nu mai are ca referent extralingvistic un ‘copil’ ci o ființă umană înscrisă în această categorie, sau pentru atitudinea subiectului vorbitor față de ea, sau pentru felul său de a fi. De altfel, diferite conotații stilistice dezvoltă în mod implicit toate substantivele provenite din adjective sau prin personificări și care tolerează numai dezinența -ule: urâtule, răule etc., dobitocule, măgarule etc. iar, în funcție de context, și alte substantive cu această dezinență: eroule, puiule, pigmeule etc. Unele substantive prezintă
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Unele substantive prezintă o formă de vocativ omonimă cu nominativul-acuzativul-genitivul-dativul nearticulat, ca o a treia variantă: chelner!, șofer!, birjar!, sau ca unică variantă: elev!, soldat!, tată!, caporal!, ofițer! etc. Încărcate de mai multă energie, aceste forme dezvoltă adesea diferite conotații stilistice, în interiorul funcției expresive a limbii (circumscrisă subiectului vorbitor: chelner!, șofer!) sau în interiorul funcției conative (circumscrisă destinatarului: soldat!, elev!). Substantivele elev, soldat, caporal, sergent, ofițer etc. rămân, în general, fără valori stilistice speciale când sunt întrebuințate în sintagme cu substantive proprii
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
mai multă energie, aceste forme dezvoltă adesea diferite conotații stilistice, în interiorul funcției expresive a limbii (circumscrisă subiectului vorbitor: chelner!, șofer!) sau în interiorul funcției conative (circumscrisă destinatarului: soldat!, elev!). Substantivele elev, soldat, caporal, sergent, ofițer etc. rămân, în general, fără valori stilistice speciale când sunt întrebuințate în sintagme cu substantive proprii antroponomastice: elev Ionescu, soldat Păvăloaia, caporal Dionisie etc. În astfel de sintagme substantivul domn are uneori, în stilul conversației, formă omonimă cu nominativ-acuzativul articulat: domnul director!, domnul profesor! Substantivele proprii sunt
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
intervine, însă, la un număr foarte redus de substantive și numai în limbajul familiar: copilo, fetițo, iubito, bunico, mămico, Mario, Zamfiro etc. și alte câteva. Mai numeroase sunt substantivele provenite din adjective: frumoaso, urâto, netrebnico, ticăloaso etc., marcate de conotații stilistice. Majoritatea substantivelor feminine se caracterizează prin omonimia vocativului cu nominativul și acuzativul nearticulat: mamă, bunică, doamnă, femeie, nevastă, cumnată sau, mai rar, articulat cu articolul hotărât: doamna. Observații: Dezinența -o apare, în limbajul familiar, și la unele substantive masculine, proprii
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
studentul)/ei (studenții), dânsul/dânșii, (într-)ânsul/(într-)ânșii, dar poate fi și expresie-sinteză a unui singular masculin coordonat cu un singular feminin: el, dânsul (studentul) și ea, dânsa (studenta) ® ei, dânșii. Observații: Pronumele noi dezvoltă o serie de valori stilistice prin care își depășește conținutul semantic obiectiv, de expresie a locutorului considerat ca pluralitate. În stilul științific, se întrebuințează ca plural al autorului: „Pentru noi conceptul de mit poate fi lămurit pe mai multe căi...” (R. Vulcănescu, p. 26), în
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Două sunt trăsăturile sintactice distinctive ale pronumelui personal neutru în raport cu celelalte pronume (personale și nepersonale) și cu substantivul: a. caracterul facultativ al întrebuințării nominativului persoanelor I și a II-a în funcția sintactică de subiect; în consecință, prezența lor marchează stilistic enunțul sintactic: „Voi, pierduți în gânduri sunte, convorbeați cu idealuri;/ Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri.” (M. Eminescu, I, p. 35), „Pe aceeași ulicioară/Bate luna în ferești,/Numai tu de după gratii/Vecinic nu te mai
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
nimic)/Pe nimeni (nimic) n-am văzut.; • pronumele nehotărâte compuse cu pronumele relativ ce: orice, ceva, fiece: Mi-a cerut ceva. Dublarea cu pronume personale - formă scurtă neaccentuată - este adesea facultativă sau stă în legătură cu o serie de nuanțări semantice sau stilistice, în interiorul corelației cunoscut-necunoscut. Prezintă caracter facultativ sau orientat stilistic reluarea (sau anticiparea) prin pronume personal a: • substantivelor în dativ care urmează verbului: Am dat Monei toate florile./ I-am dat Monei toate florile.; • pronumelor nehotărâte, în dativ, când urmează verbului
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
compuse cu pronumele relativ ce: orice, ceva, fiece: Mi-a cerut ceva. Dublarea cu pronume personale - formă scurtă neaccentuată - este adesea facultativă sau stă în legătură cu o serie de nuanțări semantice sau stilistice, în interiorul corelației cunoscut-necunoscut. Prezintă caracter facultativ sau orientat stilistic reluarea (sau anticiparea) prin pronume personal a: • substantivelor în dativ care urmează verbului: Am dat Monei toate florile./ I-am dat Monei toate florile.; • pronumelor nehotărâte, în dativ, când urmează verbului: Am adus fiecăruia câte un album./ I-am adus
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
și a II-a, singular, întrebuințate separat sau împreună, exprimă în mod frecvent participarea afectivă a locutorului sau atragerea afectivă a interlocutorului la desfășurarea conținutului semantic al textului; în aceste contexte, pronumele nu realizează funcții sintactice, ci dezvoltă doar valori stilistice: „Dară Greuceanu, sărind repede, unde mi-aduse și el pe zmeu o dată, mi-l trânti și-l băgă în pământ.” (P. Ispirescu, p. 161) Din limbajul popular întrebuințarea afectivă, participativă a dativului a trecut și în stilul beletristic și în
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
de trei grade de reverență, dar pronumele dumneasa (corespunzător lui dumneata, de la persoana a II-a) caracterizează mai mult limbajul popular și se întrebuințează mai ales la genitiv-dativ: dumisale). Între formele paralele ale pronumelui de politețe deosebirile au și natură stilistică; dumneata intervine cel mai frecvent în stilul conversației familiare, domnia-voastră, domnia ta, domnia sa caracterizează stilul solemn. Gradul maxim de reverență caracterizează pronumele Măria Ta, Majestatea Ta, Excelența Sa, Înălțimea voastră etc., întrebuințate toate în stilul solemn. În limbajul familiar, se mai cuprind
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
a mieuna, a lătra etc. • prin trăsătura - animat: a erupe, a izborî, a răsări, a rugini etc. Observații: Verbele unipersonale, compatibile cu variabilitatea planului expresiei, pot realiza integral opoziția de persoană și în plan semantic, prin mutații semantice, de natură stilistică, în întrebuințarea lor: „Din valurile vremii, iubita mea, răsai Cu brațele de marmur, cu părul lung, bălai.” (M. Eminescu) Verbe impersonale Verbele impersonale condiționează, într-un fel sau altul, natura subiectului gramatical, limitează mult posibilitățile de selectare ale vorbitorului. Din
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
cele două elemente, verbul-predicat și substantivul-subiect, fac parte din aceeași familie de cuvinte: Plouă ploaie deasă de toamnă, ploaie ciobănească. Observații: Aceste verbe pot avea un subiect „adevărat” numai în condiții particulare, când nivelul gramatical neutru este convertit într-unul stilistic: „Plânsori sfâșietoare împinse de blestem Se urmăresc prin bolte, se cheamă, fulger’, gem.” (M. Eminescu) • expresii verbale care exprimă stări atmosferice sau coordonate temporale, constituite din verbul a fi și un substantiv sau un adjectiv, adverb, într-un anumit grad
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
prin pronume personal ci numai prin pronume demonstrativ sau nehotărât: Mi se cuvine aceasta, Mi se cuvin toate. Subiectul urmează verbului: „Poate că-i convin tuspatru craii cărților de joc.” (M. Eminescu) Schimbarea poziției atrage după sine manifestarea unor valori stilistice: „Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie.” (M. Eminescu) Verbele admit opoziția de număr, în funcție de situația morfologică a subiectului; când acesta este interior propoziției: „Om de pădure sunt și-mi place
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
M. Eminescu) Un grup de verbe de acest tip sunt (sau pot fi) însoțite de pronume personale în dativ, când verbul reclamă existența unor referințe personale; așa este verbul a-i plăcea; întrebuințarea nepronominală a verbului este excepțională și încărcată stilistic, scoțând starea (sentimentul, trăirea) din sfera particularului, pentru a o introduce în sfera generalizării: „Dacă vorba-i e plăcută, și tăcerea-i încă place.” (M. Eminescu) Observații: În limba vorbită și în limbajul artistic, verbele impersonale relative pot fi întrebuințate
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
a despărți, a rupe, a desprinde, a compara, a confrunta etc.: Ei au despărțit copiii. I-au despărțit pe copii de părinții lor. Au opus cunoașterea prin artă cunoașterii științifice. Vorbitorul poate alege în mod liber sau cu o motivare stilistică între întrebuințarea unui verb cu complement direct și întrebuințarea aceluiași verb cu complement indirect: El și-o amintește pe mama lui. El își amintește de mama lui. Și-a ascultat totdeauna părinții. A ascultat totdeauna de părinți. B. CLASE MORFOLOGICE
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
cazul verbelor cu dublă tranzitivitate: șEuț mă întreb care este sensul vieții. Subiect Predicat ¬ Complement direct Morfemul poate fi reluat, redundant, prin forma lungă, accentuată a pronumelui reflexiv, ca variantă specială de complement (direct) intern, pentru a dezvolta diferite valori stilistice: „Pân’ce-oi simți... C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaște.” (M. Eminescu) În plan semantic, verbele la diateza reflexivă se caracterizează prin trăsătura +reflexivitate, implicând, în interiorul relației verb (predicat) nume (subiect), coexistența, în sfera subiectului, a
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
caracterizează prin acord în persoană și număr: Eu mă + recunosc. șp.I,sg.ț șp.I,sg.ț șp.I,sg.ț Se supune aceluiași acord și cel de-al patrulea termen, dacă este introdus în sintagmă, cu diferite motivări stilistice, de subiectul vorbitor. Expresia sintactică a semanticii morfemului de diateză, acuzativul formei lungi a pronumelui reflexiv este însoțit de morfemul de caz pe: „M-am uitat pe mine însumi...” Diateza reciprocătc "Diateza reciproc\" Sintagma care asigură situarea verbului la diateza
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
îi amintește șâl face să-și aminteascăț (de) anii copilăriei.” Verbele a coborî și a urca înscriu, prin diateză, trăsătura semantică „subiectivitate”, implicită în conținutul lor lexical (Turmele coboară/urcă), în perspectiva trăsăturii „+uman”: se coboară, se urcă (în întrebuințări stilistice): Mihai s-a urcat pe muntele acela. Prin diateza dinamică, aceste verbe își anulează și trăsătura semantică „+obiectiv”, corespunzătoare sensului „a transporta”: în jos (a coborî bagajele)/ân sus (a urca bagajele). Verbele din cea de-a doua clasă se
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
verbului nu permite manifestarea deopotrivă a caracterului durativ și a celui iterativ al imperfectului, întrebuințarea la acest timp a verbelor în cauză cu una din aceste valori aspectuale devine posibilă numai în limbajul artistic, unde determină o creștere a valorii stilistice a imperfectului: „Puiul murea tremurând...” (M. Sadoveanu) Ca timp de relație, imperfectul este, în primul rând, un timp al simultaneității, ca și prezentul. Acțiunea verbului la imperfect se desfășoară - pe toată întinderea sau numai în parte - concomitent cu acțiunea verbului
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
de neasumarea predicației. SINTAXA INFINITIVULUITC "SINTAXA INFINITIVULUI" Caracteristicile nominale ale infinitivului îi asigură realizarea funcțiilor sintactice pe care le are în comun cu substantivul (subiect, complement, atribut etc.). Modul de realizare a funcțiilor sintactice și frecvența infinitivului depind de dominanta stilistică a textului, de planul semantic al regentului, de prezența caracteristicilor verbale în propriul plan semantic. În enunțuri cu caracter gnomic, infinitivul realizează funcția de subiect: „Iar în lumea cea comună a visa e un pericul.” (M. Eminescu) În enunțuri cu
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Unde a plecat?” În fraza construită în stil indirect: „Nu știi unde a plecat?” adverbul s-a transformat în element de relație, dar și-a păstrat funcția sintactică din enunțul primar. Conjuncțiile, în schimb, nu pot apărea (decât cu motivări stilistice) în propoziții independente și sunt incompatibile cu realizarea unor funcții sintactice. Când adverbele își pierd natura semantică originară și, în consecință, capacitatea de a realiza funcții sintactice în propoziții independente, ele își părăsesc propria clasă; intră în clasa conjuncțiilor: „O
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
etc.: „El vorbește foarte coerent.” Observații: În limbajul popular, mai ales la unele adverbe, intensitatea se exprimă și prin sufixe: -ior, -ișor, -el; în funcție de conținutul lexical al adverbului, sufixele exprimă un grad de intensitate relativă superioară sau inferioară, totdeauna marcate stilistic: binișor, încetișor, depărtișor, multișor, târzior, devremior, repejor, frumușel, curățel etc.: „De lumină ca tâlharii/Se ferește binișor,/ Pe ferești se suie noaptea/Dibuind încetișor.” (M. Eminescu, I, p. 108) SINTAXA ADVERBULUITC "SINTAXA ADVERBULUI" În desfășurarea sintagmatică a enunțului lingvistic, adverbul
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]