54,926 matches
-
face cu o haită de lupi, țintește-l mai întîi pe conducătorul ei!" Iar pentru legionari devenea obligatoriu să plătească cu aceeași monedă și să vadă al cui braț era mai lung. A-l ucide pe cel pe care acești tineri idealiști fanatici îl considerau principalul vinovat de întemnițarea (și ulterior de moartea) liderului lor idolatrizat era o acțiune legitimă. Dacă și cînd urmau să aibă prilejul să o facă, aveau să-și elimine adversarul. Iorga și familia sa primeau scrisori
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
față de arta lui Arghezi. Dacă existaseră vreodată "curente nesănătoase", acestea erau! Tudor Arghezi a fondat, în 1928, o publicație literară, "Bilete de papagal". Aceasta apărea în format mic și în culori țipătoare. Așa cum sugera numele publicației, "Bilete de papagal", era tînără și lipsită de respect, scriind despre lucruri sfinte într-o manieră profanatoare, lucruri de care Iorga îndrăznea să se apropie doar cu dragoste sămănătoristă. Iorga menționa că Arghezi se uită la toate și vede realitatea prin prisma unei interacțiuni dintre
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
O mulțime imensă s-a adunat în jurul statuii lui Mihai Viteazul strigînd un singur nume, cel al lui Maniu: "La luptă! Îl vrem pe Maniu!" Marele cotidian "Universul" a publicat un editorial fulminant despre "zece ani de tiranie sub care tînăra generație naționalistă a fost ucisă mișelește și au fost delapidate miliarde sub pretextul reînarmării". Faptul că cenzura a permis tipărirea acestui articol făcea din el o chemare fățișă la revoltă. Deși starea de spirit era revoluționară, nimeni nu a apelat
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
lui Iorga ca să nu mai vorbim de asasinarea celorlalți dar, la urma urmei, în România nu există nici un fel de "mistere", chiar dacă (uneori) totul este secret. După aceste evenimente, teroarea a năpădit inimile oamenilor (ale burgheziei). În ciuda suprimării transmiterii știrilor, tineri agitatori legionari (băieți și fete) în cămăși verzi s-au adunat într-un cortegiu zgomotos în centrul Bucureștiului și, cu inepuizabilul lor talent de a se comporta josnic, au sărbătorit asasinarea Profesorului Iorga și a celorlalți. A fost organizat și
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
m-a ascuns în Arhive", spunea Iorga, "dar m-am folosit din plin de ocazie! Am profitat frumos în folosul istoriei." Șeicaru, op. cit., pp. 85-87 44 "Noua Școală" ("Noua Școală de Istorie") urma să fie o încercare a istoricilor mai tineri de a introduce o versiune mai puțin romanțată în istoriografia română 45 Iorga explica în fața unui public american că "singura cale de a ține o conferință acceptabilă despre istorie este să o faci ca istoric, nu ca profesor de istorie
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
ales la Tîrgu Frumos, "Frankfurter Zeitung", 24 martie 1907 186 O viață de om așa cum a fost, vol. II, p. 158 187 "Czernovitzer Tageblatt", 10 aprilie 1907. Vezi și BARSR, Corespondența lui N. Iorga, vol. 68 (1907), Document 21. Un tînăr învățător din Topoloveni-Muscel va deveni studentul lui Iorga la Universitatea sa de Vară de la Văleni (în 1912), viitorul lider țărănist Ion Mihalache i-a trimis lui Iorga o explicație foarte diferită intitulată: "Învățător-Instigator". Analizele lui Mihalache nu conțin nici un element
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
era și ea ființă umană 7 Corneliu Coposu, un colaborator apropiat al lui Maniu, își amintea de toate acestea într-o dezbatere cu Vlad Georgescu. "Românul liber", Londra, martie 1986 8 Dimitrie Munteanu-Râmnic îi amintea mereu lui Iorga că ofițerii tineri îl sprijineau pe Carol. Memorii, vol. V, p. 241 9 Ulterior, Iorga s-a referit ironic la aceasta ca la "pasiunea prințului moștenitor". O viață de om..., vol. III, p. 105 10 Enciclopedia română, vol. I, p. 937, București, 1939
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
economia postbelică. Dacă pot pretinde că sunt familiarizat cu istoria Europei Centrale și de Est - un subiect adesea neglijat de istoriile generale ale Europei, scrise de specialiști din jumătatea de vest a continentului -, acest lucru se datorează unui grup de tineri cercetători talentați, printre care Brad Abrams, Catherine Merridale, Marci Shore și Timothy Snyder, precum și prietenilor mei Jacques Rupnik și István Deák. De la Timothy Garton Ash am Învățat nu numai despre Europa Centrală (subiect pe care l-a dominat mulți ani
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
jumătăți ale Europei - Raymond Aron În Franța, de exemplu, sau Václav Havel În Cehoslovacia - au avut grijă să precizeze că nu vedeau În America un model sau un exemplu pentru societatea În care trăiau. și, cu toate că est-europenii din generația mai tânără au aspirat o vreme, după 1989, să-și liberalizeze țările după tiparul american, cu o piață liberă, impozite mici și servicii publice reduse, moda nu a prins. „Momentul american” al Europei rămâne undeva În trecut. Viitorul „micilor Americi” din Est
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
profita de fiecare aspect al situației postbelice: dorința de stabilitate și siguranță a zilei de mâine, speranța schimbării, absența alternativelor tradiționale de dreapta și nădejdea pusă În stat - pentru că, spre deosebire de politicienii catolici din generațiile precedente, liderii partidelor creștin-democrate, precum și mai tinerii lor simpatizanți radicali, nu ezitau să folosească puterea de stat pentru a-și atinge țelurile. Principalul oponent al creștin-democraților din primii ani de după război era mai degrabă liberalismul pieței libere decât stânga colectivistă; ei doreau să demonstreze că statul modern
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
plasa nazismului - sau a comunismului. De aceea, În regiunile ocupate de britanici și americani, accentul s-a deplasat de timpuriu pe reconstrucția instituțiilor civice și politice, pentru a le reda germanilor responsabilitatea În problemele interne. Acest lucru le-a conferit tinerilor politicieni germani mult mai multă influență decât puteau spera să aibă la sfârșitul războiului, iar ei au folosit-o fără ezitare, sugerând că, dacă situația nu se Îmbunătățea, iar ocupanții nu le urmau sfaturile, nu puteau fi trași la răspundere
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sus nu e ironică decât pe jumătate. Partidele comuniste din Europa, mai ales din Europa Centrală și de Est, aveau În componență numeroși evrei. În perioada interbelică, evreii din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria și România reprezentau o minoritate oprimată și detestată. Tinerii evrei laici nu aveau multe opțiuni politice: sionismul, bundismul 10, social-democrația (acolo unde era legală) sau comunismul. Fiind cel mai ambițios și ferm antinaționalist, comunismul prezenta o atracție aparte. Cu toate defectele ei trecătoare, Uniunea Sovietică oferea o alternativă revoluționară
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
iar viața „normală” și-a reluat prompt cursul, așteptările Înșelate s-au transformat În cinism sau În extremism de stânga: o lume polarizată În tabere politice ireconciliabile. Intelectualii europeni de după război erau grăbiți și prea puțin dispuși la compromisuri. Erau tineri. În primul război mondial a pierit o Întreagă generație de tineri. După al doilea război mondial, din scenă a dispărut o cohortă de oameni În vârstă, discreditați. În locul lor au apărut scriitori, artiști, jurnaliști și activiști politici prea tineri ca să
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Erau tineri. În primul război mondial a pierit o Întreagă generație de tineri. După al doilea război mondial, din scenă a dispărut o cohortă de oameni În vârstă, discreditați. În locul lor au apărut scriitori, artiști, jurnaliști și activiști politici prea tineri ca să fi apucat războiul din 1914-1918, Însă dornici să recupereze anii pierduți În următorul. Educația lor politică se făcuse În era fronturilor populare și a mișcărilor antifasciste, iar când au căpătat recunoaștere publică și influență, adesea ca rezultat al activităților
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
romancierul și comentatorul politic Alberto Moravia avea 38 de ani, iar scriitorul și editorul comunist Elio Vittorini era cu un an mai mic. În Germania, unde simpatiile naziste și războiul Îi seceraseră pe scriitori și intelectuali, Heinrich Böll - cel mai tânăr dintr-o generație de scriitori declarat nouă, care s-a coagulat În „Grupul 47” la doi ani după Înfrângerea lui Hitler - avea numai 28 de ani când războiul a luat sfârșit. În Europa de Est, unde elitele intelectuale din anii interbelici erau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Comunist Maghiar. Soțul Hedei Kovaly, Rudolf Margolius, unul dintre inculpații În procesul Slánský din decembrie 1952, avea 35 de ani când a fost numit ministru În guvernul comunist al Cehoslovaciei; Artur London, alt acuzat În acest proces, era și mai tânăr (33 de ani) când comuniștii au preluat puterea. Educația politică a lui London fusese făcută În Rezistența franceză: ca mulți ilegaliști comuniști, a Învățat să-și asume responsabilități politice și militare la o vârstă foarte fragedă. Intelectualii din clasa de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
colectivă. Cărbunele trebuia extras; șoselele, căile ferate, clădirile și liniile electrice urmau să fie reconstruite sau Înlocuite; trebuiau făcute unelte și folosite apoi la fabricarea altor bunuri. Pentru toate aceste meserii mâna de lucru era insuficientă: după cum am văzut, bărbații tineri și În putere din taberele de refugiați și-au găsit cu ușurință slujbă și adăpost, spre deosebire de femeile cu copii sau de „intelectualii” de orice fel. Una dintre consecințe a fost exaltarea universală a muncii și a lucrătorilor industriali - un atu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cu entuziasm despre tinerii italieni care făceau voluntariat În Cehoslovacia. Ideea fascinantă a unui nou Început, adularea unei comunități muncitorești mai mult sau mai puțin reale, admirația pentru Soviete (și atotputernica lor Armată Roșie) constituiau tot atâtea mijloace prin care tânăra generație postbelică se distanța de originile sociale și de trecutul național. Hotărârea de a deveni comunist (sau marxist - ceea ce, În circumstanțele de atunci, Însemna, de obicei, comunist) era luată de timpuriu. Cum mărturisește cehul Ludìk Pachman: „Am devenit marxist În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
burgheziei internaționale”. Chiar cei care nu se lăsau vrăjiți de incantația dogmei, precum Czes³av Mi³osz, au aplaudat fără reținere reformele sociale comuniste: „Eram Încântat să văd, În sfârșit, că structura semifeudală a Poloniei se prăbușea, că universitățile Își deschideau porțile tinerilor muncitori și țărani, că Începuse reforma agrară, iar țara era, În cele din urmă, pe drumul spre industrializare”. Cum observa Milovan Djilas, evocând propria sa experiență ca adjunct al lui Tito, „la Început, totalitarismul e numai entuziasm și convingere; abia
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
până la urmă, anexarea acelor țări de către URSS. Dar ne ajută să Înțelegem amploarea deziluziei care a urmat. Comuniștii puțin mai În vârstă, precum Djilas (născut În 1911), au Înțeles probabil dintotdeauna că „manipularea fervorii e sâmburele servituții”. Dar adepții mai tineri, În special intelectualii, au fost uimiți să descopere rigorile disciplinei comuniste și realitatea puterii staliniste. Un șoc aparte pentru democrațiile populare din estul Europei a fost dogma jdanovistă a celor „două culturi”, impusă după 1948, care obliga la adoptarea pozițiilor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
la un public occidental. Dacă cenzura și presiunea deveneau insuportabile, se puteau oricând Întoarce În Vest prin punctele de trecere din Berlin, cel puțin până În 1961, când a fost construit Zidul. Astfel, Bertolt Brecht a ales să trăiască În RDG, tineri scriitori precum Christa Wolf au preferat să rămână acolo, iar scriitori și mai tineri, ca viitorul disident Wolf Biermann, chiar au migrat În Est pentru a studia și a scrie (În cazul lui Biermann, la 17 ani, În 1953)3
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În Vest prin punctele de trecere din Berlin, cel puțin până În 1961, când a fost construit Zidul. Astfel, Bertolt Brecht a ales să trăiască În RDG, tineri scriitori precum Christa Wolf au preferat să rămână acolo, iar scriitori și mai tineri, ca viitorul disident Wolf Biermann, chiar au migrat În Est pentru a studia și a scrie (În cazul lui Biermann, la 17 ani, În 1953)3. Ce-i atrăgea pe intelectualii radicali din Vestul „materialist” era autoportretul RDG ca stat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Pietro Nenni și, nu În ultimul rând, de imensa popularitate a unui lider subtil și Înțelept ca Palmiro Togliatti. Din toate aceste motive, viața intelectuală În Italia postbelică era extrem de politizată și indisociabil legată de problema comunismului. Majoritatea covârșitoare a tinerilor intelectuali italieni, chiar și unii dintre cei mai fervenți simpatizanți ai fascismului, se formaseră În umbra lui Benedetto Croce. Amestecul crocean de idealism hegelian În filosofie și liberalism de secol al XIX-lea În politică funcționase ca reper etic pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cultura și influența străină, iar fascismul favorizase În mod scandalos intelectualii „naționali”, aplicând artelor și literaturii politici autarhice de protecție și substituție similare cu cele impuse Împotriva unor produse străine mult mai banale. Inevitabil, mulți intelectuali francezi (mai ales cei tineri) acceptaseră sprijin și subvenții de la statul fascist; alternativa era tăcerea sau exilul. Însuși Elio Vittorini câștigase premii În competiții literare fasciste. Înainte de a deveni principalul exponent al neorealismului postbelic, Vittorio de Sica a fost un cunoscut actor de film În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Germania, gesturile politice la care Îi obliga Războiul Rece erau familiare măcar Într-o privință: ei Îi cunoșteau de mult pe comuniști și erau destul de vârstnici ca să-și amintească amarele lupte fratricide din anii sumbri dinaintea Frontului Popular. Celor mai tineri le lipsea această consolare. Albert Camus - care În anii ’30 făcuse parte pentru scurt timp din Partidul Comunist Algerian - credea cu tărie la sfârșitul războiului, ca mulți dintre contemporanii săi, Într-o coaliție rezistențialistă a comuniștilor, socialiștilor și reformatorilor radicali
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]