55,839 matches
-
sau intuiției sensibile."144 Dar "locul" unei reprezentări, în genere (intuiție, concept, imagine etc.), odată determinat, constituie o topică transcendentală; întâi determinarea ca atare faptul că în mod necesar acea reprezentare aparține sensibilității, intelectului sau imaginației -, apoi și locul: tocmai facultatea de cunoaștere (particulară). Cum știm deja, topica transcendentală conține cele patru "titluri" diferite de categorii: identitate și diversitate, concordanță și discordanță, intern și extern, naterie și formă.145 Topica este cu totul necesară, susține Kant, dacă reflecția care operează în numele
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
intern și extern, naterie și formă.145 Topica este cu totul necesară, susține Kant, dacă reflecția care operează în numele ei este însoțită de interesul de a determina și obiectul reprezentărilor comparate, nu doar raportul dintre ele și locul lor în facultatea de cunoaștere (dacă sunt ale intelectului sau ale sensibilității; sau ale imaginației, deși Kant nu o pune la socoteală și pe aceasta); iar reflecția transcendentală, așa cum a fost precizată mai sus, devine necesară ea însăși, ca metodă de atingere a
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
constituire este cu mult mai complexă decât ceea ce am observat în legătură cu constituirea fenomenului și a cunoștinței veritabile. Ideea principală în descrierea acestui nou fenomen se referă la posibilitatea intelectului și a unei funcții noi de cunoaștere, rațiunea, integrată în unitatea facultății de cunoaștere de a depăși limitele constituirii fenomenale, adică ale reducției tuturor elementelor acesteia la timp. Intelectul poate opera transcendental, adică direct asupra unor obiecte care nu sunt posibile prin schemele temporal-imaginative și nici nu sunt date empiric (amfibolia), iar
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
din care poate fi descrisă o Idee transcendentală: una este cea propriu-zis transcendentală, cealaltă, transcendentă. În fond, este vorba despre două aspecte ale sensului raportului necondiționatului cu condiționatul, necesare, iar nu aleatorii. Rațiunea, în urmare, nu este un adaos al facultății de cunoaștere, care fie strică treaba intelectului, producând aparență (cum știm, intelectul însuși poate produce aparență), fie se menține la o anumită distanță de acesta, supervizând toate actele sale constitutive. Rațiunea este o funcție necesară și "naturală" a facultății omenești
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
al facultății de cunoaștere, care fie strică treaba intelectului, producând aparență (cum știm, intelectul însuși poate produce aparență), fie se menține la o anumită distanță de acesta, supervizând toate actele sale constitutive. Rațiunea este o funcție necesară și "naturală" a facultății omenești de cunoaștere, însă ea nu "produce" constituiri fenomenale, ci doar stabilește, prin Ideile sale transcendentale, unitatea tuturor condițiilor pentru subiect, pentru orice fenomen și pentru obiecte în genere. Pornind de la toate acestea, ne putem întreba: are vreo legătură timpul
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
a da un sens nou acesteia. Dar are vreo legătură acest "sens" cu constituirea ca atare a experienței? În mod direct, nu! Dar indirect, neîndoielnic! Astfel, necondiționatul trebuie, cumva, gândit atunci când este constituită o cunoștință (veritabilă) a unui obiect; fiindcă facultatea de cunoaștere însăși pune o asemenea "condiție". Numai că aceasta rămâne dincoace de constituirea ca atare, îndeplinind doar o funcție de "reglare" a tuturor condițiilor unei constituiri fenomenale, ca și cum (als ob) aceasta ar face parte din însăși structura constituirii fenomenale respective
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
critică", dar nu și despre o "dialectică", deși nu este greu de sesizat conturul unei "topici" care funcționează în dublu sens, ca la Aristotel: pentru a stabili locurile unor fapte logice și pentru a formula reguli asupra folosirii "corecte" a facultăților de cunoaștere.158 Și, cumva, Heidegger poate fi recunoscut pe această linie a fenomenologiei care își închide discursul în orizontul unei "analitici" (analitica existențială a Dasein-ului, la el), cu toate că fenomenologia heideggeriană are multe alte deschideri poate chiar prea multe, dar
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
vorbind așadar chiar în sensul unei bune lecturi a textelor filosofice vechi modalitatea prin care acesta este lăsat să survină nu poate fi decât în sensul unei "relații", unei "corespondențe", unei "comuniuni", cu ceva care este în stare (are "capacitatea", "facultatea" etc.) să scoată la iveală temeiul prin evidențierea lui. Calea (methodos) prin care temeiul este scos la iveală ar putea fi "intuiția" (în sensul platonician, îndeosebi din Republica, al termenului noesis, sens exersat, însă, și în medii presocratice);161 dar
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
heideggerian sau cel presocratic (prezente în analitica existențială). Iar cea de-a doua, diferența ontologică, socotită dinspre actul-de-principiu formulat și comentat mai sus, trebuie interpretată și în limitele unei gândiri înțelegătoare care lucrează cu totul diferit față de "intelect" sau alte "facultăți" judicative, fapt care, de asemenea, deschide conceptul acesta către alte intenții și proiecte de reconstrucție filosofică. Diferența ontologică este nu-ul dintre ființare și ființă. Însă tot atât de puțin pe cât este ființa, în calitatea ei de "nu" adresat ființării, un nimic
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
169 Nu este întâmplătoare, cred, referirea lui Heidegger la aceste două "specii" ale nimicului (nihil negativum și ens rationis) prezente la Kant, în sistematica speciilor nimicului de la sfârșitul "Analiticii transcendentale" (Critica rațiunii pure); și nici aceea la intelect, înțeles ca facultate de operare a unor distincții, facultate care posedă drept forme a priori categoriile (cum se cunoaște, în număr de douăsprezece). Heidegger a încercat, precum se știe, o interpretare fenomenologică (așadar, "ontologică") a Criticii rațiunii pure, prin care construiește câteva argumente
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
lui Heidegger la aceste două "specii" ale nimicului (nihil negativum și ens rationis) prezente la Kant, în sistematica speciilor nimicului de la sfârșitul "Analiticii transcendentale" (Critica rațiunii pure); și nici aceea la intelect, înțeles ca facultate de operare a unor distincții, facultate care posedă drept forme a priori categoriile (cum se cunoaște, în număr de douăsprezece). Heidegger a încercat, precum se știe, o interpretare fenomenologică (așadar, "ontologică") a Criticii rațiunii pure, prin care construiește câteva argumente în favoarea ideii că în demersurile acestei
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
vorba despre o identitate inițială cu obiectul, căutată pe o anumită cale; aceasta din urmă este determinată într-o modalitate negativă, ca opus al căii științei. Temeiul "subiectiv" al posibilității de a practica știința și opinia se află în anumite facultăți sufletești, totodată căi de cunoaștere a celor două "obiecte": gândirea pentru ceea-ce-este, simțurile pentru ceea-ce-nu-este. Pornind de la cele câteva gânduri parmenidiene, putem socoti ca fiind primordială distincția dintre ființă și ne-ființă, precum și analogia acesteia cu diferența dintre știință și
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
foarte apropiat de exprimarea poetică și de forma maximei înțelepciunii. În contrazicere însă cu această constatare par a se afla, de o parte: a) operația lui Zenon din Elea, elevul lui Parmenide, de a scoate la iveală rezultate ambivalente ale facultăților de cunoaștere (cele acceptate și de Parmenide), dar prin asumarea unor clare temeiuri discursiv-judicative ("dialectice"); b) arta socratică a dialogului ("dialectica", arta de a formula întrebări) folosită în contextul maieuticii; c) conceperea dialecticii de către Platon ca o metodă ce conduce
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
această interpretare formală. Dar el aparține, totuși, unei tradiții prin problemele acreditate după comiterea acestei "opțiuni": problema adevărului și a cunoștinței adevărate, cea a recunoașterii adevărului sau a originii sale, a statutului de subiect și de obiect al cunoașterii, a facultăților cunoașterii veritabile etc. Toate acestea se află și la Platon. Dar la acesta, ideea unei gândiri care se gândește pe sine, ușor de recunoscut printre alte gânduri ale filosofului, nu primise o interpretare formală, cât mai degrabă era reconstituită "material
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
o încrengătură de fapte, care abia s-a vestit prin cele câteva observații despre rolul constitutiv al timpului pentru fenomenul judicativ. Manifestările temporale ale verbului nu sunt posibile decât printr-o susținere "naturală", în afara celei formale, judicative, pe baza unor "facultăți" pe care le deține ființarea conștientă, însăși conștiința. Augustin argumenta ideea despre prezentul necesar oricând gândim, la propriu, asupra celor trei dimensiuni ale timpului admise îndeobște, recurgând la astfel de facultăți, veritabile capacități sufletești structurale ființei omului. Cum am putea
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
susținere "naturală", în afara celei formale, judicative, pe baza unor "facultăți" pe care le deține ființarea conștientă, însăși conștiința. Augustin argumenta ideea despre prezentul necesar oricând gândim, la propriu, asupra celor trei dimensiuni ale timpului admise îndeobște, recurgând la astfel de facultăți, veritabile capacități sufletești structurale ființei omului. Cum am putea avea trecutul altfel decât datorită amintirii? Cum ar fi posibil, pentru noi, viitorul, fără așteptare? Dar cum am putea avea prezentul însuși, acela temporal, fără vedere? Amintirea, așteptarea și vederea corespund
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
capacități sufletești structurale ființei omului. Cum am putea avea trecutul altfel decât datorită amintirii? Cum ar fi posibil, pentru noi, viitorul, fără așteptare? Dar cum am putea avea prezentul însuși, acela temporal, fără vedere? Amintirea, așteptarea și vederea corespund unor facultăți sufletești și, într-o oarecare măsură, timpul cu cele trei dimensiuni ale sale nu este posibil fără acestea.204 E drept, timpul nu este posibil, potrivit lui Augustin, nici fără determinarea esențială divină, care îi lasă omului "conștient" o cale de
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
determinarea esențială divină, care îi lasă omului "conștient" o cale de acces către originea timpului, anume către veșnicie, prin prezentul acela care trebuie acceptat, în mod necesar, în orice reprezentare și gând despre trecut, viitor și prezent. O filosofie a facultăților proprii sufletului omenesc este cu totul firească din perspectivă judicativă. Prin ea sunt rezolvate probleme de statut pentru verb, căci acesta nu ar putea fi altfel "suport" pentru timp, dar și probleme de manifestare pentru timp, în sensul că tocmai
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
proprii sufletului omenesc este cu totul firească din perspectivă judicativă. Prin ea sunt rezolvate probleme de statut pentru verb, căci acesta nu ar putea fi altfel "suport" pentru timp, dar și probleme de manifestare pentru timp, în sensul că tocmai facultățile justifică dimensiunile timpului, chiar și atunci când acesta este conceput în manieră obiectivistă sau fizicalistă. Cumva, și la Augustin timpul are obiectivitate și reprezintă ceva preluat de suflet, prin facultăți. Totuși, acestea îl recreează, îl adaptează: îl "formează"; nu însă pe
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
dar și probleme de manifestare pentru timp, în sensul că tocmai facultățile justifică dimensiunile timpului, chiar și atunci când acesta este conceput în manieră obiectivistă sau fizicalistă. Cumva, și la Augustin timpul are obiectivitate și reprezintă ceva preluat de suflet, prin facultăți. Totuși, acestea îl recreează, îl adaptează: îl "formează"; nu însă pe el ca atare, ci veșnicia: aceasta este cu adevărat, iar timpul reprezintă "imaginea" sa prin facultățile sufletești ale omului. O îndepărtare de teoria temporală a facultăților sufletești observăm la
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
și la Augustin timpul are obiectivitate și reprezintă ceva preluat de suflet, prin facultăți. Totuși, acestea îl recreează, îl adaptează: îl "formează"; nu însă pe el ca atare, ci veșnicia: aceasta este cu adevărat, iar timpul reprezintă "imaginea" sa prin facultățile sufletești ale omului. O îndepărtare de teoria temporală a facultăților sufletești observăm la Husserl. Acesta socotește că timpul originar, a priori-ul transcendental al oricărei constituiri obiectuale, deși este curgere fără oprire și fără gol "subiectiv", constituie ("formează") el însuși
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
de suflet, prin facultăți. Totuși, acestea îl recreează, îl adaptează: îl "formează"; nu însă pe el ca atare, ci veșnicia: aceasta este cu adevărat, iar timpul reprezintă "imaginea" sa prin facultățile sufletești ale omului. O îndepărtare de teoria temporală a facultăților sufletești observăm la Husserl. Acesta socotește că timpul originar, a priori-ul transcendental al oricărei constituiri obiectuale, deși este curgere fără oprire și fără gol "subiectiv", constituie ("formează") el însuși totul, așadar și ceea ce ar putea fi o facultate sufletească
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
a facultăților sufletești observăm la Husserl. Acesta socotește că timpul originar, a priori-ul transcendental al oricărei constituiri obiectuale, deși este curgere fără oprire și fără gol "subiectiv", constituie ("formează") el însuși totul, așadar și ceea ce ar putea fi o facultate sufletească. Fără îndoială, curgerea temporală originară, îngăduind alături temporalitatea obiectivă a duratelor temporale umplute, constituite obiectual ("obiectiv"), este în fiecare clipă o structură retențial-protențială, ceea ce ar deschide ambele temporalități (ca limitații care nu limitează, cu o formulă noiciană) și ceea ce
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
formulă noiciană) și ceea ce ar face cu putință anumite "achiziții" de felul habitualităților aristotelice (hexis). Dar "obiectivitatea" temporală a structurii retențial-protențiale nu este, cumva, susținătoare a timpului obiectiv? Și atunci, nu are și ea semnificație judicativ-constitutivă, ca un fel de "facultate" subiectivă? Dificultatea de a răspunde tranșant este legată de mulțimea sensurilor deschise aici, unele dintre ele foarte greu de pus pe seama unei reglări judicative. Cea mai semnificativă proprietate a verbului, din perspectiva timpului, este, însă, ființarea, însuși faptul că verbul
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
lua lucrurile în ceea ce sunt ele, atâta vreme cât omul are o identitate determinată, adică posedă "forme" de preluare și prelucrare a "lucrurilor"? Aminteam și mai devreme că în Etica nicomahică, încercând să stabilească statutul fericirii, Aristotel diferenția între afecte (pathos / pathe), facultăți (dynamis / dynameis) și dispoziții habituale (hexis / hexeis)207; este vorba despre un context filosofic în care, prin cercetare aplicată, se încearcă formularea unui răspuns la o asemenea problemă. Cele două din urmă facultățile și habitualitățile sunt precondiții ale oricărui act
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]