KorAP: Find »[drukola/base=însemnat & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...217 218 219 ...245 >

6,101 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

stat (voievodat), o limbă străină, moartă, slavona, ci una vie, a celor prezenți aici-elementul dominant slav. După asimilarea acestui element, limba slavonă a rămas, și nu numai la sud și est de Carpați, dar și dincolo de munți, în Transilvania, amănunt însemnat care arată vechimea introducerii acestei limbi la români la venirea ungurilor, în secolul al X-lea, românii aveau deja liturghia slavă, ceea ce înseamnă că și-au însușit-o mai înainte. Mai mult decât atât, limba slavă prezentă în biserică, sub

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
război, iar pe o ceașcă se află o inscripție în limba greacă, în care apare numele bulgar "boila" (boier) și numele slav "jupan", nume proto-bulgare, și datează din prima jumătate a secolului al IX-lea.12 Creștinarea bulgarilor Un eveniment însemnat l-a reprezentat creștinarea bulgarilor. În 864-865, hanul Boris (852-889), împreună cu familia sa și nobilimea din jurul său au primit creștinismul și s-au supus botezului. Impunere creștinismului era necesară și pentru integrarea țarului și a statului bulgar în rândul statelor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
bulgar în rândul statelor creștine din Europa. După oscilări între Roma și Constantinopol, voind să aibă o biserică independentă, țarul Boris s-a hotărât definitiv pentru acceptarea creștinismului bizantin (870), fapt de cea mai mare importanță în istoria Bulgariei. Urmare însemnată a creștinării pentru societatea bulgară a fost ștergerea deosebirii etnice între bulgari și populația tracă romanizată, condiție necesară pentru alcătuirea unui popor bulgar unit. Creștinismul a coagulat societatea bulgară. În acest fel, protobulgarii au fost asimilați definitiv în masa slavă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cu schimbările cerute de legile limbii. Chiar dacă unii (puțini) coloniști romani ar fi rămas în Dacia, năvălirile pustiitoare ale barbarilor au distrus aceste rămășițe neînsemnate așezate "în calea răutăților". Limba română, spune Roesler, este o limbă sud-dunăreană ce cuprinde împrumuturi însemnate din cea albaneză, vorbită în sudul Peninsulei Balcanice. În plus, limba română este "adânc înrâurită" de limba bulgară, care se vorbește tot în sudul Dunării, în schimb, lipsesc împrumuturile germanice, deși goții și gepizii au locuit câteva secole în Dacia

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
romană". Istoricul J. Burkhardt, în "Vremea lui Constantin cel Mare", nota: "Aurelian trebuise să lase ca pradă goților Dacia, periculoasa cucerire a lui Traian. Înainte de aceasta însă și în regiunile mai puțin amenințate, trebuie să fi predominat aici o foarte însemnată cultură romană, ale cărei urme asupra acestui pământ cu totul răscolit de rătăcirea (migrația) popoarelor n-au putut fi șterse și, de exemplu, se recunosc încă în limba romanică a valahilor". În sfârșit, pentru L. Homo, biograf al lui Aurelian

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
aur, ci de pâine" (Panaitescu)-în nordul Dunării, pământurile nu erau încă desțelenite, de aceea, în Dacia, nu s-a putut închega un regat barbar, iar slavii s-au așezat în sud. Colonizarea slavilor în sudul Dunării a avut urmări însemnate pentru soarta romanității răsăritene. În primul rând, s-a produs despărțirea romanicilor răsăriteni de masa romanității apusene, care au devenit în acest fel o insulă în mijlocul mării slave. Romanitatea aflată la câmpie, din sudul Dunării, în urma pătrunderii masive slave a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
acest proces (etnogeneza)? După C. C. Giurescu, dacii alcătuiesc baza etnică a poporului român. Această afirmație se întemeiază pe argumentul că majoritatea populației din Dacia romană o forma elementul dacic. Cu toate pierderile suferite în cele două războaie, cu tot numărul însemnat al coloniștilor de limbă latină, ei au păstrat preponderența numerică după cucerirea Daciei, sub stăpânirea romană (106-275). Dacii erau locuitorii satelor și oricât de numeroase și populate ar fi fost orașele, satele le întreceau ca număr și populație. Dacă romanitatea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
l-a avut armata cele două legiuni, precum și numeroase unități auxiliare răspândite pe întreg teritoriul provinciei. Trupele romane construiau drumuri (via) și trăiau în tabere militare (castra), în jurul cărora se închegau așezări civile (canabae), adevărate focare de romanizare. O contribuție însemnată au avut-o veteranii din armată, colonizați în orașe sau în sate-ei reprezentau sprijinul cel mai sigur al romanității, prin marele prestigiu de care se bucurau în sânul comunităților în care erau împroprietăriți și în fața autorităților. În limba română, veteran

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
VI-lea, în partea de est (Moldova), s-au întemeiat o serie de așezări stabile slave. După o serie de incursiuni în sudul Dunării, în urma prăbușirii limesului danubian, în 602, slavii s-au stabilit în regiunea balcanică. Dar o parte însemnată a slavilor au rămas în nordul Dunării, în timp ce din sud și din est o parte a lor au pătruns în podișul Transilvaniei, intrând în contact cu comunitățile romanice. Încă de la constituirea primelor așezări slave în Dacia, ele au stabilit legături

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ipoteză (axiomă, pentru unii) trebuie abandonată integral, definitiv. Astfel, în prezent, este limpede că strămoșii românilor n-au locuit împreună cu strămoșii albanezilornu a existat un contact sau o conviețuire între români și albanezi, în evul mediu, în dreapta Dunării! Un aspect însemnat este individualitatea limbii române în perioada anterioară influenței slave, așa cum spunea Pușcariu: "faptul că găsim în cele patru dialecte un număr mare de împrumuturi de la slavi ne arată că străromânii au conviețuit cu slavii nu năvălirea slavilor i-a împrăștiat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
mirean, moaște, proclet, milă, pomină, molitfă, pristol, raclă, vârcolaci, rai și iad. N. Iorga menționa constatarea lui Miklosich: din imensul vocabular slav al limbii române o parte provine din traducerile cărților sfinte. Rezumând, moștenirea slavă în limba noastră este foarte însemnată. În toponimie, ea se întâlnește pe întreg pământul românesc. În limbă, influența înseamnă două cincimi din vocabular, ceea ce arată nu un simplu împrumut de cuvinte, ci amestecul intim al limbii daco-romanilor cu aceea a slavilor, fapt ilustrat și prin formarea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Anonymus în cronica sa, alcătuiau un aparat militar bine închegat, permanent, care să apere comunitatea respectivă, voievodatul, de primejdia dinafară. Și conducătorii formațiunilor prestatale din nordul Dunări, în secolul al X-lea, menționați de scriitorii bizantini, aveau oști (cete militare) însemnate, cu fortificații de apărare, iar cei din Dobrogea erau destul de puternici ca să înfrunte pe bizantini. Aceste formațiuni (înjghebări) întrețineau legături economice și politice cu statele vecine mai dezvoltate-astfel, erau obiectele bizantine descoperite în așezările din Transilvania și de la Dunărea de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
între Poarta Meseșului și Mureșul mijlociu, și avea reședința la Bălgrad-Alba Iulia, un oraș-cetate. În aceste țări-voievodate, existau mai multe cetăți, centre militare, dar și economice: Cluj, Țeligrad (Blandiana), Bălgrad (Alba Iulia), Morești, Moigrad, Morisena (Cenad), Orșova. Cetățile adăposteau garnizoane însemnate, sprijinul și forța căpeteniilor politice, se aflau aici slujitori care încasau dările de la locuitori (populație) și judecau neînțelegerile dintre supușii lor. Armele folosite de cetele militare, în secolele X-XI, erau: coifuri de piele sau metal, scuturi sau paveze, cămăși de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Dobrogea și Banatul, în care evoluția vieții feudale locale este asociată cu faptul că Dunărea de Jos are legătură cu Bizanțul, Balcanii și Europa centrală. În a doua jumătate a secolului al IX-lea, creștinarea bulgarilor (864-865) a avut consecințe însemnate în regiunile învecinate românești, mai ales în Dobrogea și Banat. Evenimentele bisericești sud-dunărene, conturate după 864, au influențat mult ținuturile nord-dunărene, în acest fel, s-a născut teza tradițională a pătrunderii liturghiei slave, prin filieră bulgară, considerată firească și acceptabilă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
mai știm nimic despre el. Ulterior, s-a urmărit reînființarea ei. Situația bisericească a românilor extra-carpatici se reflectă și în Scrisoarea papei Grigore al IX-lea (1227-1241), datată 14 noiembrie 1234, adresată principelui coregent al Ungariei, Bela. Este un document însemnat al istoriei noastre medievale, din care rezultă stadiul organizării politice și bisericești în secolul al XIII-lea. Scrisoarea preciza că "în Episcopia cumanilor" se află niște populații, care se numesc valahi (walati) și care se socotesc creștini, dar "nesocotesc Biserica

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de oștile lui Sviatoslav și atrasă de politica lui Tzimiskes, a trecut de partea sa, inclusiv locuitorii din spațiul Dobrogei și de pe malurile Dunării.5 După ocuparea Preslavului, armata bizantină a atins linia Dunării pe o porțiune întinsă. O parte însemnată a comunităților umane locale (românești) și-au trimis reprezentanții, fruntașii formațiunilor de la Dunăre și din Dobrogea, care au recunoscut autoritatea împăratului de la Constantinopol și i-au cerut ocrotire. După mai bine de trei secole de absență din zonă, Imperiul revenea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Dunăre au fost însoțite de forme administrative specifice-a fost constituită o themă bizantină în zonă, numită Paristrion sau Paradunavon. Denumirea aceasta este perfect adecvată Dobrogei, mărginită pe trei laturi de Dunăre (Istru) și Mare.7 După victorie, o parte însemnată a spațiului dintre Haemus și Dunăre a fost anexată themei Thracia sau celei de Ioannopolis, noua denumire a Preslavului. Prin cucerirea Bulgariei nord-estice a fost înlăturat amestecul Rusiei kievene la Dunăre, dar statul bulgar a supraviețuit în partea sa apuseană

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
capitală Preslav, practic, statul bulgar își refăcuse hotarele. Se presupune că Dorostolon, principala fortificație de pe malul drept al Dunării, ocupat de bizantini în 971, a rămas în mâinile lor, ceea ce a asigurat controlul nestingherit al fluviului prin intermediul flotei imperiale. O însemnată parte a Dobrogei, cuprinsă între gurile Dunării și valea Carasu, unde se întindea "valul de piatră" de la Axiopolis la Tomis, se afla sub stăpânire bizantină. După 976, au avut loc o serie de acțiuni militare în zonă, în sudul Dunării

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pe un întreg sistem de fortificații ce împânzeau mai ales malul dobrogean (drept), de la Dorostolon și Păcuiul lui Soare până în Deltă: Axiopolis, Capidava, Carsium, Troesmis, Arrubium, Dinogetia, Noviodunum, Aegyssus. La Noviodunum, se afla o importantă cetate ce controla un vad însemnat strategic, la Dinogetia, pe o insulă a fost refăcută fortificația din secolele IV-VI, punct de sprijin pentru flota militară și comercială bizantină. La Capidava, a fost ridicat un zid și edificii militare, iar la Carsium o cetate cu ziduri

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nouă în care erau și "cei ce duc viață nomadă, numiți în limba populară vlahi" (Anna Comnena). Acești nomazi erau păstori vlahi transhumanți, care locuiau în părțile centrale ale Munților Haemus și în Rodopi. Vlahii din Haemus aveau un rol însemnat, ei îi călăuzeau pe potecile munților pe cumani, deducem că locuiau în partea de est, în fața Dobrogei. În același timp, un fruntaș al vlahilor, Pudilă, îl vestea pe împărat, aflat la Anchialos, pe litoralul Mării Negre, despre trecerea cumanilor peste Dunăre

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
domeniilor nobiliare din Transilvania. A doua sursă a fost domeniul regal, constituit sub regele Ștefan cel Sfânt și urmașii săi, alcătuit din teritoriile triburilor refractare politicii centrale. În secolele XII-XIII, în mari proporții și într-un ritm accelerat, o parte însemnată a domeniului regal, organizat în comitate și administrat din cetățile regești, a trecut în stăpânirea elementelor nobiliare, fie prin donații, fie prin uzurpări. În aceste secole, domeniile erau întinse, încă din secolul al XII-lea, asistăm la danii regale în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
1205-1235) și ele se aflau mai ales pe cursul Mureșului, de pildă, în comitatul Alba, un domeniu întins era cel al Silvașului (1246), un altul Sâncel, pe Târnave (1252), unul între Olt și Țara Bârsei. Rezultă, așadar, că o parte însemnată a fondului funciar regal și a inventarului său uman a trecut prin donație sau însușire tacită în mâinile nobilimii, aflată acum în plin proces de constituire. Proporțiile acestui transfer erau mari încă înainte de 1241. Bela IV a încercat să curme

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
proprietate a puterii centrale, în cazul Transilvaniei, a regelui Ungariei. Astfel, prin ocuparea pământurilor aparținând obștilor, a domeniilor cetăților și ale fruntașilor populației locale s-a constituit proprietatea regală în Transilvania, în secolul al XII-lea, această proprietate era mai însemnată decât cea nobiliară și bisericească. Cetățile mai vechi, centre politice, economice și administrative, intră în stăpânirea regelui. Acestea aveau în jur întinse domenii care alcătuiesc proprietatea regelui, iar acolo unde lipseau cetățile, se organizau "curți" regești. Puterea centrală a fost

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
aceeași vreme, asistăm la o accentuată stratificare a țărănimii transilvane. Formarea proprietății funciare feudale a jucat un rol hotărâtor în viața populației rurale, a trasat un hotar vizibil între stăpânii de moșii și țărani. Stăpânii domeniilor feudale au ocupat întinderi însemnate din pământul obștilor și au aservit țărănimea așezată pe pământul lor. În același timp, stăpânii feudali au atras o parte dintre țăranii siliți să părăsească obștea și i-au transformat în șerbi (servi). În acest fel, s-au constituit trei

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
iobagi învinuiți de furt, ucideri ș.a. Să precizăm că, în secolul al XII-lea, majoritatea oamenilor aflați în stare de dependență feudală aparțineau bisericii și mănăstirilor-gradul de aservire era mai mare în cazul acestora, astfel că nu exista mănăstire mai însemnată sau episcopie care să nu aibă în stăpânire iobagi. În fața capitlului din Oradea, între 1208-1235, au fost prezentate 32 de cazuri de iobagi învinuiți (conform DIR C, XI, XII, XIII, partea I și II ). Dar și nobilii aveau iobagii lor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]