10,108 matches
-
colorate, poți să te îmbraci și în negru, dar trebuie să plătești în plus, intri într-un vestiar unde o voce dintr-un megafon îți poruncește să-ți pui cizmele, impermabilul și pălăria, și imediat intri într-un soi de coridor unde oamenii se aliniază în șiruri de câte patru, dar cu destul spațiu între ei ca să se miște în voie, eram cam treizeci, câțiva pentru prima oară, ca mine, alții care, din cât mi-am dat seama, veneau acolo din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
rezident, și ea cu poză și amprente digitale, îi va aduce anumite facilități de circulație, când gardianul căruia îi pusese întrebarea îi indică drumul ca și cum ar fi fost vorba de lucrul cel mai firesc din lume, Luați-o pe acest coridor, drept înainte, când veți ajunge la capătul lui, va trebui doar să urmați indicațiile, nu puteți greși, spuse. Se afla la parter, la un moment dat va trebui să coboare în subterana unde, în vremuri mai fericite, judecată pe care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
pe Găsit, să nu uiți de Găsit. Din prag, Cipriano Algor mai spuse, Îmbrățișează-l pe Marçal din partea mea, L-ai îmbrățișat deja, ți-ai luat rămas bun de la el, Da, dar mai îmbrățișează-l o dată. Când ajunse la capătul coridorului, se întoarse. Fiica lui stătea în prag, îi făcea un gest de rămas bun cu o mână în timp ce-și astupa gura cu cealaltă ca să nu izbucnească în suspine. Pe curând, spuse, dar ea nu-l auzi. Liftul de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
am vărsat în contul eforturilor de a-i demonstra resentimentele mele. De câte ori venea la școala de corecție, îi râdeam în nas. După ce pleca, mă duceam în dormitor, îmi puneam perna pe cap și plângeam în voie. O dată, am auzit din coridor, trăgând cu urechea, ce discuta cu directorul. Îl sfătuia să fie aspru cu mine, neîngăduitor; își închipuia că astfel voi fi îmblânzit, pus cu botul pe labe. Când a ieșit din cancelarie, a tresărit văzându-mă; a vrut să se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
podoabă în arhitectură. Ziduri drepte, rezistente și grosolane, ferestre zgârcite, mici, și acoperișul de tablă vopsită în roșu putred. Câteva trepte de piatră suiau spre singura intrare. La capătul lor, imediat la stânga, se afla ghereta portarului, din fața căreia pornea un coridor întunecos. O femeie tânără, înaltă, strânsă într-un halat alb, a trecut pe lângă mine, lăsând în urmă o dâră de parfum - țin minte asta fiindcă Laura avea parfumuri fine, curioase într-un azil - dar n-am apucat să-i văd
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
de chibzuință, se hotărî să mă lase să-mi petrec noaptea în ghereta lui. Oricum, era ora ca el să se retragă. Poate că o să reușești totuși să dormi, mi-a zis, și a plecat încuind ușa de la care pornea coridorul. În gheretă nu se găsea decât un scaun fără spătar. Cu capul sprijinit de masă, m-am chinuit toată noaptea încercând în zadar să adorm. De aceea, a doua zi m-am grăbit să zic „da” când portarul m-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
de masă, m-am chinuit toată noaptea încercând în zadar să adorm. De aceea, a doua zi m-am grăbit să zic „da” când portarul m-a întrebat: „ai priceput cum se ajunge la administrație?” și am pornit-o pe coridoare, grăbit să rezolv cât mai repede formalitățile legate de sosirea mea și să mă lungesc pe un pat. Am rătăcit însă vreo oră fără să nimeresc birourile administrației, timp în care prin fața mea a defilat un șir nesfârșit de uși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
aplece din nou spre mine. „Vă grăbiți cumva? Vai, cât de recunoscător vă sunt că-mi dați acest răgaz, domnule” și se îndreptă, de data aceasta mai hotărât, spre ușă; o deschise, inspectă din reflex împrejurimile și se prelinse pe coridor. Eram intrigat. Când Arhivarul se întoarse, îmi mulțumi încă o dată. — Vă sunt recunoscător că m-ați așteptat, domnule... — Sunt sculptor. Spuneți-mi Daniel. Da, domnule Daniel, vă rămân îndatorat, obligat. Vă rog să fiți atât de bun și să-mi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
rămase pe gânduri. Credeam că va lua de la capăt ritualul la care asistasem înainte, dar m-am înșelat. M-a rugat numai din nou să-l aștept și, zâmbindu-mi, dispăru pe ușă lăsându-mă iarăși singur în încăpere. Spre deosebire de coridoarele întunecoase, camera în care mă aflam era inundată de soare. O lumină gălbuie, învechită, cădea peste mobile, atenuând aspectul lor rudimentar, și pe hârțoagele care asfixiau pur și simplu încăperea. Pe toți pereții, inclusiv între ferestre, de sus până jos
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
să facă baie, intrau doar lângă țărm, asemenea copiilor, când era foarte cald, vara, și trăiau de prea mulți ani în orizontul îmbâcsit al azilului ca să mai aibă ochi pentru spectacolele grandioase ale naturii. Unii abia își târau reumatismele pe coridoare, iar dacă râdeau li se vedea gura știrbă. Singura răzbunare împotriva acestor nenorociri era plăcerea de a avea păreri despre orice sau de a asculta ce cleveteau cei mai cârcotași. Dacă li s-ar fi interzis asta, ce culoare ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
ceva într-un limbaj neomenesc pe care însă câinii îl înțelegeau. Odată, țin minte, a apărut chiar în fața azilului un câine mare cât un vițel, roșu ca focul. Toți care ne găseam afară în clipa aceea am tulit-o în coridor, cu excepția Hingherului care a rămas pe trepte. S-a uitat la câine și câinele s-a uitat la el. Apoi, fața Hingherului s-a destins, iar buzele au început să scoată sunete tulburi. Câinele a ciulit urechile și a dat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
momente când ar fi dorit, cu siguranță, pentru ei înșiși, numai pentru ei înșiși, să știe exact ce au fost, dincolo de întâmplările care se umflaseră în timp, cu sângele supt, ca niște lipitori crescute pe trupul realității. Uneori, seara, când coridoarele se goleau de lume, îl vedeam pe câte unul dând târcoale prin apropierea arhivei, singur, tăcut, cu gulerul la halat ridicat ca să nu fie recunoscut, de parcă adevărul aflat înlăuntru, în hârțoagele Arhivarului, păstrat ca plantele presate în ierbar, putea fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
fiecare! Era gardianul trecutului lor, notat conștiincios în hârțoagele îngălbenite, clasat, ordonat, pregătit pentru orice, inclusiv pentru compromiterea celor care nu i-ar fi fost pe plac, de aceea își permitea, viezurele, profitând de rolul lui, să rânjească trecând pe coridoare. Cine ar fi îndrăznit să-l pună la punct? Bătrânilor și chiar doctorilor le era frică de el. Arhiva fiind pe mâna lui, la discreția lui, putea să măsluiască orice, ori să divulge unele lucruri neplăcute. Era de ajuns să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
convenise, fiindcă încurajase stupida convingere că eu eram făcut din alt lut, mai tare, că aveam dreptul să-mi impun părerile și umorile, datoria lui fiind, în relația noastră, să joace rol de ecran... Mi-l amintesc cum trecea pe coridoare: cu halatul pe umeri, lăsându-l să fluture ca două aripi albe la fiecare mișcare. Dădea impresia unui ins afectat, blazat, semănând cu vocea lui moale, incapabilă de stridențe. Venea des la mine în cameră, se așeza pe marginea patului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
Cum se scula, prima grijă era să bea câteva păhărele ca să intre în normal. După aceea se lansa într-o trăncăneală fără sfârșit, istovitoare pentru cei care aveau ghinionul să se afle prin preajmă. De aceea, când o zăream pe coridor, orice motiv era bun ca s-o șterg. Dacă nu găseam la repezeală unul, eram pierdut. Mă apuca, după obiceiul ei, de reverul hainei, ca să nu-i scap probabil, și începea să turuie. Eu zâmbeam și fierbeam. De fiecare dată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
putut amuza. 17 mai G. m-a chemat la procuratură. A trebuit să mă duc. Primisem doar înștiințare oficială. „Sunteți chemat în ziua de... la ora de...” Nici măcar „vă rugăm” sau „vă invităm”. La poartă mi s-a spus: „Primul coridor, a treia ușă pe stânga”. Am bătut în ușă și am intrat. G. stătea la o masă încărcată de dosare, citind ceva și jucându-se cu un cuțit de tăiat hârtie. Se făcea că nu mă observase intrând. Am tușit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
visăm la fel, chiar dacă trăim la fel. Cam așa se petreceau lucrurile și cu ei. Povesteau amănunte diferite sau chiar opuse despre Bătrânul; profitau, mă gândeam, de situația mea de novice, de faptul că Bătrânul nu se arăta niciodată pe coridoare, că nici nu mă chemase deși intrasem de-acum în vară. Într-un fel, mă amuza și pe mine acest joc; am început, deci, să particip la el punând întrebări și mai ales ascultând. În lipsă de ceva mai bun
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
întrebat atunci: nu cumva, asemenea lui Dumnezeu, Bătrânul trebuia să nu fie văzut pentru a exista și pentru a fi atotputernic? Numai așa devenea cât de cât explicabil de ce nimeni nu încerca să înșele vigilența lui Francisc, cerberul care păzea coridorul ce da spre sala cu oglinzi; se temeau, poate, că, forțându-i taina, Bătrânul s-ar fi putut risipi ca un norișor de pulbere, de aceea preferau să și-l închipuie stând ca o mumie în sarcofagul lui cu oglinzi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
azilului, singure, n-ar fi reușit să-i facă să se simtă legați unul de altul printr-un destin comun. Abia taina care le biciuia curiozitatea și le înfierbânta închipuirea le dădea fiorul destinului; undeva, în miezul acelei încâlceli de coridoare cu uși aproape identice, trebuia să fie un loc magic unde totul să fie posibil, de la vanitatea cea mai nesăbuită la singurătatea cea mai sfâșietoare, și unde, ca în cazul lui Dumnezeu, absența însăși să devină prezență. Dacă Bătrânul ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
identice, trebuia să fie un loc magic unde totul să fie posibil, de la vanitatea cea mai nesăbuită la singurătatea cea mai sfâșietoare, și unde, ca în cazul lui Dumnezeu, absența însăși să devină prezență. Dacă Bătrânul ar fi apărut pe coridoare ar fi fost ca și cum ar fi crescut marea, spălând țărmul și nelăsând decât o realitate prozaică. Așa, absența lui era ca o mare retrasă care îngăduia tuturor ipotezelor, temerilor și explicațiilor să înflorească în discuții. „Am început să bat și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
a decis: „Nu, nu e posibil”. Și s-au întors la vechile istorii, care le inspirau mai multă încredere. Domnul Andrei pretindea că pe vremuri Bătrânul se purta aproape normal. Se ocupa de treburile azilului și putea fi văzut pe coridoare adesea. Stătea de vorbă, întreba pe unul, pe altul de sănătate. O singură ciudățenie avea. Aderase, probabil, pe unde umblase la o învățătură care propovăduia o moarte demnă pentru evitarea bătrâneților și suferințelor penibile, căci încerca să-i convingă pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
dimineață le-ar fi aruncat în mare, să doarmă peștii somnul de veci. Până ce Bătrânul s-ar fi scârbit. „Niște viermi, ar fi bombănit el. Cum să fie demni niște viermi?” Dezgustat, ar fi început să apară din ce în ce mai rar pe coridoare. Era dezamăgit și se considera chiar jignit. Apoi n-a mai fost zărit deloc. S-a retras în sala cu oglinzi și n-a mai vrut să iasă de-acolo. Nu mai vroia să vadă, ar fi spus, niște epave
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
nu făcea nimic ca să astupe gura clevetitorilor. Dimpotrivă, când afla ce se discuta pe seama ei, surâdea îngăduitoare. Poate chiar se bucura. Cu o legendă în spate se simțea în siguranță, la adăpost de orice pericol. Privind-o cum venea pe coridor, Mopsul a spus odată răutăcios: „Un fund de femeie e uneori mai periculos decât o întreagă poliție”. Tot el, câteva clipe mai târziu, s-a grăbit s-o salute primul. Legătura care i se atribuise cândva, cu Bătrânul, n-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
alții. Se învârtea ca un câine credincios în jurul ei, gata să se târască în patru labe dacă i-ar fi cerut, dar îndată ce mirosea că Moașa avea chef să-l înșele, turba. Ieșea din arhivă, încuia ușa și patrula pe coridorul unde se afla camera Moașei. Se agita ridicol și agresiv, cu ochii lui de viezure bulbucați de furie neputincioasă, de gelozie și de suferință și ai fi zis că, văzând-o pe Moașa, vom asista la o scenă violentă, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
Se fereau. La azil aveau cel puțin o farfurie de mâncare și o pernă pe care să pună capul. Dacă ar fi fost izgoniți de-acolo n-ar fi avut unde să se ducă. De aceea, când o întâlneau pe coridoare erau chiar fericiți dacă îi învrednicea cu o privire. Însemna că-i văzuse! Pe de altă parte, îi recunoșteau însă spiritul practic și energia pe care o desfășura de dimineața până seara ca să rezolve o mie de fleacuri necesare; fără
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]