9,375 matches
-
oricine ar veni, chiar și de la singuratici. Nu știu mai mare umilire decât aceea de a fi recunoscut. Mai bine pe fundul unui canal decât pe un piedestal” (III, 100). Îi preferă, oricum, pe cei care au învins nevoia de glorie. În schimb, un prieten, Eugen Ionescu, aproape că îl dezgustă prin trăirea patologică a lipsei de glorie, în care se vor fi ascunzând spaima de moarte și neîncrederea în sine. Oricum, stau alături alcoolul și gloria. Notează Cioran: „E. telefonează
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
recunoscut. Mai bine pe fundul unui canal decât pe un piedestal” (III, 100). Îi preferă, oricum, pe cei care au învins nevoia de glorie. În schimb, un prieten, Eugen Ionescu, aproape că îl dezgustă prin trăirea patologică a lipsei de glorie, în care se vor fi ascunzând spaima de moarte și neîncrederea în sine. Oricum, stau alături alcoolul și gloria. Notează Cioran: „E. telefonează taman la miezul nopții de la Zürich. Plânge, suspină, miorlăie aproape, îmi spune c-a băut în cursul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
au învins nevoia de glorie. În schimb, un prieten, Eugen Ionescu, aproape că îl dezgustă prin trăirea patologică a lipsei de glorie, în care se vor fi ascunzând spaima de moarte și neîncrederea în sine. Oricum, stau alături alcoolul și gloria. Notează Cioran: „E. telefonează taman la miezul nopții de la Zürich. Plânge, suspină, miorlăie aproape, îmi spune c-a băut în cursul serii o sticlă de whisky, că e în pragul sinuciderii, că-i e frică” (II, 211). Dimineață, din nou
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de trădare.» Ă El: «Mai rămâne deci o speranță.»” (III, 155). Oricum, cine s-ar fi așteptat ca Cioran să cultive anonimatul chiliei și rugăciunea?! Dar, cum am constatat, preferința lui se îndreaptă către aceia care au învins nevoia de glorie, trăind orgoliul apropierii de esențial: „Nu în glorie, ci în noroi ești mai aproape de esențial” (II, 30). Nu știm prea bine dacă în analizele sale retrospective este regret, nostalgie, sau sentimentul unei împliniri secrete. „La douăzeci și trei de ani
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
speranță.»” (III, 155). Oricum, cine s-ar fi așteptat ca Cioran să cultive anonimatul chiliei și rugăciunea?! Dar, cum am constatat, preferința lui se îndreaptă către aceia care au învins nevoia de glorie, trăind orgoliul apropierii de esențial: „Nu în glorie, ci în noroi ești mai aproape de esențial” (II, 30). Nu știm prea bine dacă în analizele sale retrospective este regret, nostalgie, sau sentimentul unei împliniri secrete. „La douăzeci și trei de ani eram profet, notează; pe urmă, credința a slăbit
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
moment dat: „Mă revolt împotriva grandomaniei altora pentru că nu mai am șansa de a-i simți avantajele. Într-adevăr, sunt lecuit de toate delirurile și, în ascuns, regret amarnic. Pizmuiesc nebunia lumii întregi” (III, 132). Avantajele pozitive Ă ale grandomaniei, gloriei, orgoliului, celebrității, în fine, ale sănătății Ă sunt substituite de Cioran cu avantajele negativității, ale bolii, absenței, morții, anonimatului. Dar poate el să nege până la capăt orgoliul și să facă apologia retragerii? Deocamdată, alte ipostaze ale admirației pentru cei care
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
că, deși păstrează încă zgura vechiului eu, Cioran își dorește masca unui anonim care a cucerit Indiferența. Dar o mască pe care și-o pune intrând în conflict cu sine însuși: „Paradox incalificabil: sunt pe cale să încropesc un eseu despre... glorie, în chiar momentul când ineficiența, lașitatea și decăderea mea au atins punctul maxim, când mi-am pierdut până și puterea de a mă disprețui, când, pe scurt, m-am renegat pe mine însumi și mă tratez ca pe un indezirabil
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
decăderea mea au atins punctul maxim, când mi-am pierdut până și puterea de a mă disprețui, când, pe scurt, m-am renegat pe mine însumi și mă tratez ca pe un indezirabil” (I, 92). Să deducem că vanitatea și gloria înseamnă ineficiență, lașitate și decădere? Mai mult, e renunțarea la miezul ființei cioraniene, care părea să se hrănească cu disprețul de sine. Totuși, la antipod, Cioran vorbește despre extazul anonimatului, despre adevărul ființei neștiute. La câteva rânduri de strigătul din
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
piedicile existente în afara unei astfel de soluții, pentru care pare să nu fie făcut, există reversul născut nu din neputință, ci din convingere. Refuză Ă teoretic Ă orice fel de exhibiționism, dar știe că eului Ă a se citi vanității, gloriei, celebrității Ă nu i te poți sustrage. „E o tâmpenie să pretinzi că renunți la eu, la amorul-propriu, la vanitate și la orgoliu: toate acestea nu pot fi depășite, iar de îndată ce-ți închipui că le-ai depășit, cazi
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
el însuși lumea, de a-și construi țara, ca un reflex al dorinței de a se schimba pe sine, de a-și institui sie însuși un sens în istorie. Notează Cioran: „La douăzeci de ani, aveam o nesățioasă dorință de glorie; Ă acum nu o mai am. Iar fără ea cum să acționez?” (I, 22). Iată cum, deși blamat uneori, trecutul acesta, al freneziilor, poartă în el ceva întemeietor și Cioran nu se poate sustrage nostalgiei sau admirației. Spune: „Când mă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de, culpabilă, (auto)amăgire. Dacă femeia (în speță, nevasta) este prin definiție genetică inerțială, frustrarea gravă o resimte bărbatul, ale cărui fervori riscă să sucombe în ritmurile invariabile. Or, firea lui avid de exces îl hărăzește trăirilor ardente, într-o glorie de efuziuni, extaze, înfiorări. Ca să se regăsească, să uite de timpul care nu iartă, El se avîntă în voluptatea dătătoare de sens a unei iubiri mîntuitoare. Pînă și pătimirea, "speranța fără speranță", e, în această febră a trăirii, un privilegiu
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
regie..., și, în al doilea rînd, pentru că eu m-am ridicat în picioare cînd am scris piesa... Gh. P. doi: Fiindcă veni vorba, chiar așa, de ce ai scris piesa asta? Ca să ciupești un ban? Gh. P. unu:...Un pic de glorie, da? Gh. P. doi: Ca s-o faci pe moralistul..., pe justițiarul, da? Autorul: Am scris-o pentru că am crezut că-i bine... Gh. P. unu: Bine pentru cine? Autorul: Bine pentru toți... Gh. P. doi: Bine pe naiba! Că
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
atitudinea față de civilizația urbană, de rezistență în fața ei, rămâne concretizată într-o formulă îngroșat expresionistă. George Alboiu "Câmpia eternă", E. P. L., 1968; "Cel pierdut", 1969; "Drumul sufletelor", Editura Albatros, 1970; "Edenul de piatră", C,R., 1970; "Joc în patru", 1970; '"Gloria lacrimii", Cartea Românească, 1971; "Cumplita apoteoză", 1973; "Stâlpii", Cartea Românească, 1974; "Poeme", Editura Eminescu, 1975. Marin Mincu în volumul "Poezie și generație" îl consideră pe George Alboiu un post-blagian original. Satul lui George Alboiu vine cu rituri străvechi, cu fondul
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Îngerii mor,/ și cad pe acoperișuri". Poetul rămâne să tânjească după golul pur al câmpiei veșnice, iar casa pe care o tot invocă este undeva într-un "Eden de piatră", peste acoperișul căruia cad și se zdrobesc îngerii. În volumul "Gloria lacrimii" (1971) continuă să trăiască sentimentul de singurătate, de gol și pustiu: "Deasupra golului mergând/ Fără dorință, fără gând/ Picioarele se-ndeamnă blând". Trist ca un zeu, cu zilele și nopțile prea mici pentru trupul în amurg, uimit în fața viilor
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
printr-o oră am mai trecut și eu,/ Întoarce ceasul tânără doamnă/ pune-l să sune-n podea/ că se face de purpură greu/ Timpul ca și cum l-am vedea". Matei Gavril " Un copil lovește cerul", E. S. P. L. A., 1968; "Glorie", E. S. P. L. A., 1969; "Pur", 1971; Între floare și fruct", Cartea Românească, 1974. "Un copil lovește cerul" (1968) conturează un poet orgolios, energic, solar, cu porniri și dăruiri generoase. "Cuvântul propriu", în care se cuprinde un anume energetism elementar
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
stăpânul rugăciunii bisericilor goale/ aș crea o lume după capul meu/ în care gândul serii să nu se mai răscoale". Matei Gavril evoluează "de la tradiționalismul senzualizat al versurilor de debut la estetismul întrucâtva prerafaelit al poeziilor de acum"2. Volumul "Glorie" (1969) adâncește simbolul culorii albastre pasiune rece, culoarea vine cu elemente pure, iubita are gâtul ca o creangă albastră, lebedele plutesc pe lacuri înghețate, lumea întreagă este o albastră simfonie. Procesul de estetizare se accentuează în volumul "Pur" (1971). Poetul
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
mai mult patos tragic și deci mai modern, vine tulbure cu vorbele strigate parcă lucid într-un context haotic: Un cer nebun de lumină tresare din noaptea/ definitivei tăceri, ca o salvă de tun.../ Osàna, Osàna, la sfera a șaptea gloria gloriei, cer de lumină nebun". Nunta este moarte, logodnicul se întoarce din moarte și, ca în feeriile lui Grieg, iubita îl așteaptă: "De când te aștept, mult iubite, acum sunt o babă" sau "Împodobită cu florile morții,/ icoană de lacrimi, primește
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
mult patos tragic și deci mai modern, vine tulbure cu vorbele strigate parcă lucid într-un context haotic: Un cer nebun de lumină tresare din noaptea/ definitivei tăceri, ca o salvă de tun.../ Osàna, Osàna, la sfera a șaptea gloria gloriei, cer de lumină nebun". Nunta este moarte, logodnicul se întoarce din moarte și, ca în feeriile lui Grieg, iubita îl așteaptă: "De când te aștept, mult iubite, acum sunt o babă" sau "Împodobită cu florile morții,/ icoană de lacrimi, primește tămâia
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
un Emaus/ dar ceasurile de-atâta mers, trec albatroșii mari ca un adaus/ al cerului, zburând în sens invers". Nevoia de zbor, aspirația, iluzia pe care o punem fiecare din noi, cei căzuți pe marginea îngustă a lumii, cei fără glorie, răsuciți în aceeași spirală, ne-o spune poetul în "Aripi gândite": Totul se numără limitat/ Ca literele stricte dintr-un alfabet/ dar sus de tine cerul s-a urcat,/ iar plopii își scot aripile-ncet". În "Duhul pietrelor" (1970), motive
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
univers fascinant, colorat de splendorile unei naturi efervescente și sacralizate sau de suflul luminos al unei meditații interiorizate, depășind spațiul și timpul. Evocarea istorică este o formă de înfrumusețare a prezentului, dându-i o notă de exemplaritate, prin invocarea unei glorii solare perene. Ioan Alexandru "Cum să vă spun", E. P. L., 1964; Viața deocamdată", Editura Tineretului, 1965; "Infernul discutabil", Editura Tineretului, 1966; "Vină", Editura Tineretului, 1967; "Vămile pustiei", 1969; "Imnele bucuriei", Editura Cartea Românească, 1973; "Imne", Eminescu, 1975. Prin evoluția sa
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
destin: Într-un fel numai moartea/ Te face om, te scapă de alții,/ Trăiești în lume, dar mori în tine,/ În eu./ E o victorie aceasta." Un anumit sentiment de strălucire, cel al sărbătoririi, se zbate ca o sete de glorie pledând pentru bucuriile spiritului: Numai pământul a avut noroc/ De duminecă/ Mai iese lumea pe stradă,/ Mai fumează/ Se îmbracă mai cu grijă/ și nici nu se muncește cine știe ce" ("Recapitulare"). . "Celula de viață umană și familială în ipostaza idilică" În
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
cât și în lumea teatrului, întâlnirile s-au consumat când, la cumpăna dintre două secole și două milenii, apele nu au fost tocmai liniștite în ariile respective de referință. Cu toate acestea, Alexa Visarion a traversat cu majestate perioade de glorie și momente mai tulburi, fiind mereu același om dinamic, creativ și impetuos. Dar aș evoca un moment prea puțin cunoscut din care se desprinde latura "liniștită" a firii sale. Îmi amintesc prima întâlnire cu Alexa Visarion petrecută cu tatăl meu
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
Spectacolul, adesea, e o infrastructură expresivă enormă, iar miezul lui de legitimitate de o naivitate mizerabilă. Imaginați-vă o uzină întinsă pe hectare, care produce în serie același model de mâner. Desigur, obiectul lipsește, dar accesoriul își trăiește la nesfârșit gloria lui grotescă. Adevărul este că majoritatea "conștiințelor" din teatrul contemporan, cu prestigiul lor cu tot, nu fac altceva decât narațiune și cinism. Toată lumea, aproape toată, are grijă să confecționeze același mâner și are de spus aceeași poveste: despre ruina prezentului
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
Și totuși, atât nu e de ajuns. Pentru că ar însemna să trecem cu vederea imaginile-simbol: femeia îndoliată ca o imensă pasăre a întune ricului îi dă târcoale circarului care se mai încăpățânează să păstreze în preajmă doi porumbei albi, însemnele gloriei apuse și ale vieții sfârșite. Sau pe cele metaforice: eroul orb, după ce a așteptat zadarnic momentul festiv în fața unor scaune goale, este izgonit în oficiul unde zac îngrămădite aceleași scaune, acum nefolositoare. Ar mai însemna să nu observăm predilecția autorilor
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
fi de insensibil, blazat sau sceptic în privința cinematografului, nu se poate să nu recunoști puternica personalitate, marea forță și nota de origi nalitate ale regizorului, în sfârșit, eveniment actoricesc, poate mai coerent spus, acea fastuoasă demonstrație, necontestată de nimeni, de glorii ale teatrului bucureștean, ce și-au dat întâlnire, printr-o fericită întâmplare, în numele aceluiași film. Nu mă gândesc strict la protagoniști, Mircea Albulescu, Ștefan Iordache, Victor Rebenciuc, George Constantin, ci la întreaga cohortă de actori talentați, distribuiți în roluri secundare
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]