7,995 matches
-
vorbă: e sensul unei explorări dureroase a sinelui sau sensul unei întemeieri a lui. Dar, altfel, e limpede: visul energiilor elementare îl obsedează pe Cioran până într-atât, încât se neagă pe sine pentru a supraviețui. Și neputința e chiar neputință. Păcatele eului și extazul anonimatului sau viceversatc "P\catele eului [i extazul anonimatului sau viceversa" În efortul continuu de a-și construi identitatea, Cioran găsește o soluție în negarea de sine. Altfel spus, se construiește negându-se, sau, mai exact
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
asta în Keyserling, cu ani în urmă, iar de atunci mă gândesc din când în când la vorba asta și mă «minunez». Moartea este o înaintare” (III, 45). Nu e singurul loc în care indiferența înseamnă acest salt. Iată: „Cu neputință să nu gândim că morții scapă de toate frământările noastre și că există un oarecare avantaj în faptul de a deveni pururi indiferent” (I, 313). Crede, oricum, că “împăcarea cu moartea” ar trebui să fie „țelul suprem al omului” (I
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fiind ca nu va reuși vreodată să rezolve cumva această dilemă organică. Mereu la mijloc, aflat între tendințe și dorințe opuse, la fel de abisale, însă, Cioran trăiește aproape în simultaneitate spațiul contradictoriului: „Două tendințe opuse, ireductibile. Să le împaci este cu neputință. Tot ce-mi rămâne e să le-ncerc pe rând Ă cu minimul de detașare și de silă” (I, 100). De fapt, cu câteva rânduri mai devreme recunoștea că este victima acestei neputințe fatale de a alege și de a
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
opuse, ireductibile. Să le împaci este cu neputință. Tot ce-mi rămâne e să le-ncerc pe rând Ă cu minimul de detașare și de silă” (I, 100). De fapt, cu câteva rânduri mai devreme recunoștea că este victima acestei neputințe fatale de a alege și de a fi. Își propusese la un moment dat să scrie despre glorie, un subiect despre care recunoaște că nu i se potrivește. I s-ar potrivi mai degrabă reversul ei, indiferența, dar iată-l
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
anonimatul sperie. „Mi-am dorit întotdeauna în chip superficial succesul și în chip profund eșecul” (II, 283) e o afirmație care trebuie citită și prin prisma orgoliului care însoțește orice eșec. Dar până unde merge acest orgoliu, născut poate din neputință, al eșecului? Trăind criza propriei identități, Cioran se plasează la limita umanității înseși. La un moment dat, terenul acesta al contradictoriului e privit nu ca o succesiune de stări, ci chiar ca simultaneitate. Iată: „Numai atunci când trăiești deopotrivă în interiorul și
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
acestei sinteze între tot și nimic, Cioran se ipostaziază drept „profet al sfârșitului”. Dar un profet disprețuit și uitat, de care să nu-și amintească decât ultimul om. „În clipele mele de megalomanie, spune Cioran, îmi spun că e cu neputință ca avertismentele mele, prezicerile mele să fie disprețuite la nesfârșit, că ceasul meu va veni inevitabil într-o bună zi, că nu trebuie să aștept decât venirea ultimului om” (idem). Or, faptul acesta presupune că Cioran se situează dincolo de ultimul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
te conformezi acestui precept” (I, 57). Înțelepciunea e, oricum, primul pas spre sterilitate și nu o dată ea este văzută ca un eșec. La întrebarea ce este un înțelept, răspunde la un moment dat într-un fel care exprimă totala-i neputință. Căci înțeleptul este „un Lucifer ramolit” (III, 403). În alt loc, tonul este mult mai violent: „Ce nebunie din partea mea Ă să vreau să maimuțăresc tonul rece al înțelepților! Înțelepciunea Ă sau în orice caz ideea pe care mi-o
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
încă patimile eului. Iar fericirea ieșirii din lume și din istorie nu-l satisface: Cel care-a cucerit Indiferența tânjește în taină după beneficiile la care a visat, ale energetismului. Cioran n-a putut fi, însă, om al faptei. O neputință amânată printr-o schimbare de traiect, printr-o mutație a identității. Numai că noul Cioran și-a rămas sie însuși străin. Notează: „Am observat că, de când sufăr mai puțin că sunt neglijat, uitat, «necunoscut», sunt mult mai fericit decât înainte
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
dovedește că omul vechi e departe de a fi adormit” (III, 48). Omul vechi?! Omul vechi îl ascunde parcă pe adevăratul Cioran, retractat, anulat, ucis, pentru că, la rândul lui, el nu făcea decât să-și arate limitele. Din lașitate? Din neputință? Exilat din sine însuși, Cioran își caută în continuare identitatea. „Nu ești decât un dezertor, își spune, ți-ai trădat propria cauză, te-ai despărțit de tine însuți” (I, 113). Cât despre înțelepciune, chestiune care ar merita o tratare separată
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
a o atinge, dar simte că astfel n-ar mai fi el însuși. De altfel, îi este imposibil s-o atingă. În plus, nu-s rare momentele când o disprețuiește, considerând-o nu numai o trădare a sinelui, ci o neputință: „Ce este un înțelept? Un Lucifer ramolit” (III, 403). Or, dacă uneori caută înțelepciunea, Cioran o face pentru a da un sens pozitiv neputinței. O lașitate ar putea fi luată drept eroism. Daca nu cumva e valabil lucrul acesta și
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
-s rare momentele când o disprețuiește, considerând-o nu numai o trădare a sinelui, ci o neputință: „Ce este un înțelept? Un Lucifer ramolit” (III, 403). Or, dacă uneori caută înțelepciunea, Cioran o face pentru a da un sens pozitiv neputinței. O lașitate ar putea fi luată drept eroism. Daca nu cumva e valabil lucrul acesta și atunci când e vorba despre Indiferență... În fine, într-un loc Cioran spune: „Știu ce trebuie să fac: să fiu un înțelept, dar nu am
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Ă nu-i oare o înșelăciune, ca să nu spun o escrocherie?” (II, 33). În fine, discutând despre glorie, Cioran invocă, așa cum am văzut deja, numele lui Tacit, dar și pe acela al lui Luther. Primul consacră dificultatea, dacă nu cumva neputința, de a ieși de sub teroarea eului. „Cât de adâncă este remarca lui Tacit că ultima dorință pe care o biruie înțeleptul este dorința de glorie (sau mai degrabă: gloria e ultima prejudecată, ultima vanitate de care se leapădă înțeleptul). Puterea
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
trăit mereu: sfâșiat între obsesia scheletului și obsesia cărnii” (idem). Așadar, un Cioran care își caută salvarea în anonimat. Cu toate piedicile existente în afara unei astfel de soluții, pentru care pare să nu fie făcut, există reversul născut nu din neputință, ci din convingere. Refuză Ă teoretic Ă orice fel de exhibiționism, dar știe că eului Ă a se citi vanității, gloriei, celebrității Ă nu i te poți sustrage. „E o tâmpenie să pretinzi că renunți la eu, la amorul-propriu, la
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
a fi afirmare, contestarea, o convertire. Iată labirintul Ă imaginar?! Ă din care Cioran nu poate ieși, fără să aibă speranța că va ajunge în centru. Spune: „Terminat de scris un articol împotriva creștinismului; la sfârșit, mi-a fost cu neputință să nu regret, și să o spun, năruindu-mi prin asta întregul edificiu al textului. M-am convertit aproape întotdeauna la ideile pe care mai întâi le-am atacat” (I, 316). În plus, îi citește pe gânditorii religioși, probabil pentru că
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de îndoială, ci și de convingerea opusă, într-un echilibru pe marginea abisului: „Nici Dumnezeu n-ar putea spune unde mă aflu în materie, nu de credință, ci de religie. Aparțin așa de puțin acestei lumi că mi-e cu neputință să mă socotesc necredincios! Prin această inaderență aparțin «religiosului» (ca să vorbesc precum Kierkegaard)” (I, 274). Credința e, oricum, un atribut pe care Cioran și-l dorește. Altfel n-ar spune: „E mai meritoriu să crezi decât să nu crezi” (idem
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
i se poate atribui lui Dumnezeu”Ă III, 29) și interlocutorul ultim („Există clipe în care, oricât de departe am fi de orice credință, nu putem concepe alt interlocutor decât Dumnezeu” Ă III, 402); este, de asemenea, o compensație pentru neputința lui Cioran de a se înscrie în social: „Dacă aș fi putut avea raporturi sincere cu oamenii, cu siguranță că m-aș fi lipsit de ideea de Dumnezeu” (I, 161). Ideea de Dumnezeu? Chiar dacă nu e vorba de Dumnezeu, ci
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
înțelegerea, refuză să admită că atâta sublim ar putea dispărea în neant” (I, 74). Când e vorba de Bach, lucrurile sunt și mai explicite. Își spune într-un loc: „De fiecare dată când ascult Bach, îmi spun că e cu neputință ca totul să fie aparență. Trebuie să existe altceva. Apoi îndoiala mă cuprinde iarăși” (I, 85). „Nu am decât o religie: Bach” (II, 259), notează cu altă ocazie. Și dacă aici religie nu înseamnă Dumnezeu, există o mărturisire în care
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
religioasă!”. Anterior, se întrebase: „Izgonit din paradis, unde să-mi găsesc locul, unde să găsesc un acasă?”. Așadar, paradisul ar fi putut fi chiar și societatea, din moment ce Cioran nu se poate înscrie în formele ei. Concluzia e firească: doar propria neputință generează sentimentul exilului Ă și-atunci nu-i rămâne decât șansa de a-l purta, peste tot, cu sine. Exilul e mai mult decât o idee, e chiar propriul corp. Firesc, deci, ca paradisul să fie și propria patrie: „Nu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
se hrănește cu rugăciuni, sau, mai exact, cu nevoia de rugăciuni. Vorbind indirect despre sine, scrie: „Sunt de plâns numai aceia care, având un fond religios, nu se pot opri la nici o religie și se poticnesc (exces de luciditate sau neputință?) în pragul absolutului. Cât îl admiră ei pe cel care știe să se roage!” (I, 156). Cazul lui Cioran însuși, care se simte alungat din Paradis și pentru că nu poate să se roage. De-ar fi știut, ar fi dispărut
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
care instituie ruptura, hăul dintre sine și rugăciune. E dezamăgit la un moment dat că trece pe lângă o biserică fără să fie tentat să intre și comentează: „Totuși, ar trebui să găsesc o formulă ca să mă pot ruga” (I, 168). Neputința de a se ruga, un leit-motiv cioranian. Constată că momentele de criză nu l-au dus la credință; chiar și așa, i-a fost reazem posibilitatea rugăciunii: „De vreme ce crizele mele de urât n-au fost în stare să mă ducă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Dumnezeu: „Deznădejdea care nu duce la Dumnezeu, care nu se lovește de ele, nu e o deznădejde adevărată. Deznădejdea este aproape totuna cu rugăciunea, e în orice caz sămânța oricărei rugăciuni” (II, 295). La el, deznădejdea e legată chiar de neputința de a-l găsi pe Dumnezeu, de sentimentul vidului. Strigă la un moment dat: „Puteri ale cerului! Tânjesc după vremea când puteați fi invocate, când strigătul nu răsuna în vid, când vidul însuși încă nu exista!” (I, 23). Altundeva, i
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
nu cumva chiar un fundament demonic. „Fervoare demonică, iată nuanța mea de religiozitate” (I, 58). În alt loc: „Mă aflu aici ca să dau mărturie împotriva universului și împotriva mea. Dar și ca să exult în felul meu” (I, 281). Prin urmare, neputința de a-l întâlni pe Dumnezeu își arată colții. Cioran, care are „toate infirmitățile unui profet” (I, 17), știe, în același timp, din Păstorul lui Hermes, carte scrisă către anul 140, că „Rugăciunea omului trist nu are niciodată forța să
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
cu toată lumea, să mă retrag într-o peșteră... Ah! Dacă nu m-aș teme de frig, știu c-aș avea curajul să las totul baltă... Debilitatea mă face laș și mă silește la toate compromisurile” (I, 223). De reținut motivul neputinței acesteia, generate de metafizica propriului corp. Întrebarea e, însă, alta: cum va putea demonul să locuiască într-o sihăstrie? Apoi, este Cioran un demon veritabil?! Este peștera un loc chiar de nelocuit?! Prin urmare, să rămânem pe teritoriul nevoii de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Cioran într-un moment în care reclamă nevoia de a gândi și recuză dezindividualizarea, topirea în materia din jur. Cum vom vedea, tocmai pierderea sinelui Cioran o caută și adesea o provoacă. Să fie, această din urmă căutare, semnul unei neputințe care metamorfozează lașitatea în act de asumare negativ-eroică a nimicului? Oricum, o afirmație ca aceasta, atât de rară în ideea ei, pare cu totul surprinzătoare. Tocmai de aceea ea ar putea spune mai mult decât desele afirmații în care Cioran
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
în abolirea conștiinței. De îndată ce încetez să mă mișc, urâtul mă copleșește din nou și totul redevine insuportabil” (I, 108). Vom mai vorbi despre soluția mersului pe jos. Deocamdată, alte mărturisiri despre munca fizică. Uneori, chiar scrisul îi este asociat, din moment ce, neputința de a scrie atrage după sine afirmații de genul următor: „Totuși, mă gândesc întruna la muncă și continui s-o consider unica modalitate de mântuire de care dispun. Dacă nu izbutesc să mă realizez în propriii ochi, mă pierd definitiv
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]