5,550 matches
-
sunt bucăți, iar sub manta cămașa pe piele, și nici cojoc, nici flanelă, nici nimic. Încălțați sunt tot atât de rău, unul c-un papuc ș-o opincă, altul c-o bucată de manta înfășurată împrejurul piciorului, toți într-o stare de plâns, într-o stare care te revoltă în adâncul inimei"500. Analiza contrastivă a celor patru publicații evidențiază abordarea cu precădere a aspectelor legate de sfera socială și oameni (vezi figura 8). Reprezentarea grafică permite, de asemenea, vizualizarea diferențelor de abordare
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
de mine însumi cu o ușurință necunoscută / și vreau plăcerea de a trăi a păsărilor puternice. Și încep să plâng de bucurie [...] Dumnezeu îmi binecuvântează plăcerea de a muri; / plângând, aș lumina oglinda, / în care se privește îngerul” (Acolo unde plânsul nu atinge moartea, 1997). Antimetafizica (1985) e o carte de inițiere în starea de poezie, care dezvăluie resorturi intime ale creației lui Nichita Stănescu: experiențe și intuiții originare, revelații, meditații, lecturi. Cealaltă carte despre poet, Nichita Stănescu, atât cât mai
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286914_a_288243]
-
București, 1991; Monologuri, pref. Cezar Baltag, București, 1991; Mi s-a culcat moartea pe inimă, pref. Cezar Ivănescu, București, 1992; Aproape tac, aproape plâng, aproape sunt, București, 1995; Melanholia deșertăciunilor, București, 1996; Deșertăciunea șterge fața morții, București, 1996; Acolo unde plânsul nu atinge moartea, pref. Dan Grigorescu, București, 1997; Trei tipare, pref. Al. Paleologu, București, 1998; Antumele, București, 1998; Îngerul poverii, București, 1998; Sfânt îndârjit, București, 1999; Scrisori către părintele Niculae, București, 2000; Capul și pajura, Botoșani, 2001; Maranatha, București, 2001
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286914_a_288243]
-
care este în ceruri. De fapt, așa cum aceștia ne-au dat impresia că ar fi niște nebuni, de asemenea și noi, cei care în această lume greșim și întemnițăm întregul nostru vis în această falsă onoare, suntem mai vrednici de plâns în ochii acelora care au gustat suavitatea bunurilor veșnice» (pp. 121-122). Predica a II-a (1229-1240) (Tema, luată din Ieremia, este aleasă cu grijă ca o reprezentare a vieții fraților cărora le vorbește) Nu vom bea vin, pentru că Ionadab, fiul
Viaţa Sfântului Francisc de Assisi : cronici şi mărturii medievale franciscane şi non-franciscane by Accrocca Felice, Aquini Gilberto, Costanzo Cargnoni, Olgiati Feliciano () [Corola-publishinghouse/Science/100973_a_102265]
-
în prag; ei au ieșit doi câte doi, în procesiune, iar la urmă se afla un frate bătrân și slab, care purta în mână cartea psalmilor. Văzând simplitatea și umilința lor, acel domn, mișcat de inspirație divină, a izbucnit în plâns și le-a cerut imediat să-l ierte și să se reîntoarcă în convent, după cum au și făcut. Ulterior, el s-a purtat cu frații ca un tată iar cetățenii i-au instalat pe frați în acea parte a orașului
Viaţa Sfântului Francisc de Assisi : cronici şi mărturii medievale franciscane şi non-franciscane by Accrocca Felice, Aquini Gilberto, Costanzo Cargnoni, Olgiati Feliciano () [Corola-publishinghouse/Science/100973_a_102265]
-
ba chiar ironic în punctarea mizeriei fizice a filosofului. Tema aceasta străbate mai toată lirica lui C. Poetul este un cântăreț al damnării luciferice, îngerul căzut în mijlocul semenilor ingrați. Ca un etern romantic, îi blestemă pe parveniți cu hohote de plâns și izbucniri de ură. Titlul cărții din 1995, Cu dragoste, cu patimă, cu ură, indică precis afectul în clocot ca „unealtă de producție” a creației. Poetul va pendula însă între postura de trubadur, atunci când iubește și suferă, și cea de
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286120_a_287449]
-
interesante. Știam că oamenii se Împotrivesc deseori schimbărilor, dar nu eram pregătit pentru intensitatea emoțională aferentă. Persoana responsabilă de furnizarea serviciilor către clienți, a cărei metodă de Înregistrare a comenzilor fusese complet revizuită, era cât pe ce să izbucnească În plâns. „Nimic nu merge cum trebuie”, a spus ea. „Am un client la telefon care urlă la mine că-i Întârzie comanda, iar eu nici măcar nu mai pot accesa programul respectiv ca să pot obține un răspuns. Cum să mai fac ceva
[Corola-publishinghouse/Science/1890_a_3215]
-
trăiesc În durere ca-n elementul meu” exprimă filozofia lui de viață. Gr. Alexandrescu se crede predestinat durerii („Închinat durerii”), aruncat Într-o lume străină („străin În lume, lipsit de orice bine”), făcut să cunoască mereu gustul lacrimilor și desfătarea plînsului. Poetul care anunță nașterea unui timp mai bun crede că „tot ce e-nalt aide” și piere. Apare, astfel, o nepotrivire Între morala omului și vizionarismul poetului. Viitorul este construit pe o mare decepție. Voința de Înălțare, mărire a obiectului
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
E Îndeajuns o clipală, o zîmbire, un dar mic nesocotit pentru ca sufletul să intre În focul mistuitor. Ikanok Însuși se supune, prilej pentru Afrodita de a filozofa: viața omului este un somn În care el visează „de la rîs pînă la plîns”, În lume gustul este Împărat... Amorul este, aici, În ipostază de observator moral. În Iubitul și Urîtul Îl vedem, cum se zice, la lucru. Adică la vînătoare de suflete tinere. Amor culege flori pe cîmp și, zărindu-l, Aglaia se
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ta cea dragă, Căci te-așteaptă cu dor mare, Ca să-i duci a mea suflare. GÎndule, mergi și-i vestește Că iubitul ei sosăște, Spune-i să se descernească Și să nu mă mai bocească. Du ochilor drept vestire A plînsului contenire, Du guriței bucurie De sărutări cu trufie. SÎnul, peptul dezvălește, ȚÎțișoare rumenește, Rădică di pi picioare Orice feli de-nvălitoare Și spune cu Îndrăzneală C-oi să fac mare năvală.” Este prima oară, după știința mea, cînd un poet erotic
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
adică, un ce, determinabil. Pann dă realului ce este al realului. Idealitatea Îndelungată Îl obosește. 6. Chin, foc, mîhnaciune mare, năcaz mare, durere otrăvită, lacrimi curgînd pîrău și Încă o dată, de zece, de o sută de ori foc hrănit cu plîns, suspin, vaet... iată termenii ce se repetă În poezia lui Conachi. Ei definesc iubirea ca pasiune, mai precis: o pasiune nefericită. Nefericirea este, fără paradox, condiția de existență și fericire a Îndrăgostitului. Toți interpreții lui Conachi vorbesc de puterea poetului
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
valuri norocul mă aruncară, Nu știu, mai trăiesc pe lume sau din lume sînt afară! Și de sînt și de am viață, dar lumea ce-mi folosește CÎnd a ochilor mei lume din vedere Îmi lipsăște! Soarele, ce eu cu plînsul Îl Întîmpin cînd răsare, Și luna ce mă găsăște În suspin și În oftare, Pentru mine nu colindă decît În cerc de durere. Pămîntul tot În cutremur și stihiile-n perzare Sămăna Înspăimîntate de atîtea pătimiri...”. De aici pînă la
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
din pridvorul bisericilor ortodoxe. Diavoli care pîrjolesc sufletele și veghează cazanele de smoală sînt, aici, diavolii simțirii. Focul este elementul primordial În acest cadru torționar. Tot ceea ce se petrece se petrece În inima focului. Un foc ce se hrănește cu plîns și se „Întartă” cu suspine (Nume). Un foc, În fine, nestins, indiferent de starea, umoarea subiectului Înamorat. În petrecere sau În suferință (cel mai adesea: În petrecerea suferinței), el este ars de un foc interior puternic, intră sau iese dintr-
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
autodistrugere, căci a arde fără preget este la poeții din epoca de Început cea mai clară formă de mazochism sentimental: „Și inima de oftat Arzînd s-au Încenușat. Lumina sîmpt că s-au stîns Din doi ochi ce ard În plîns.” Conachi face o frumoasă figură de stil: inima s-au Încenușat. Ea se bazează, totuși, pe un neadevăr. Focul nu se stinge la el niciodată, inima continuă, În decepție și În bucurie, să ardă. Din scrum se naște o inimă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
plîngînd și suspinînd: „Amar mie, că nu trece noaptea asta de durere, Plîng, oftez, suspin, mă vaiet, lumina nu-i la vedere”. LÎngă suspin, se află, tovarăș nedespărțit, oftatul. Cine suspină ușor oftează tot atît de ușor. Și plînge repede. Plîns, vaiet, oftat, suspin sînt semne ale aceleiași suferințe. Semne și trepte. N-am putea spune care este ordinea lor. Poetul le schimbă, Într-un loc Începe cu oftatul, În altul trece direct la plîns. În orice caz, starea de oftare
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
N-am putea spune care este ordinea lor. Poetul le schimbă, Într-un loc Începe cu oftatul, În altul trece direct la plîns. În orice caz, starea de oftare este specifică așteptării, privegherii. Este simptomul suferinței cronice. Ritmul durerii suportabile. Plînsul este o eliberare după un moment de paroxism, oftatul reprezintă o Împăcare cu soarta . O Împăcare și o acumulare pînă la o nouă criză. Așadar: „Să petrec tot cu oftări” (Peirea) e o petrecere de lungă durată și ca se
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
moment de paroxism, oftatul reprezintă o Împăcare cu soarta . O Împăcare și o acumulare pînă la o nouă criză. Așadar: „Să petrec tot cu oftări” (Peirea) e o petrecere de lungă durată și ca se bizuie pe virtutea răbdării. Vaietul, plînsul reprezintă un moment de derută interioară. Temeliile ființei se clatină și atunci ochii varsă pîraie de lacrimi, gura scoate țipete lungi și Înalte. CÎnd și aceste supape nu mai funcționează, Îndrăgostitul Ieșitul. Leșinul este o moarte provizorie, o ieșire, pe
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
erotic. Formula Văcărescului (Alecu): „CÎnd nu te văz, am chinuri Iar cînd te văz leșinuri’’, este generală În poezia erotică a timpului și indică o suspectă complicitate În durere. Conachi cumulează Într-un poem (În lipsa ei) toate formele chinului (focul, plînsul, ieșirea din „simțire”, tremurul, simularea morții), Între ele leșinul: „CÎt mi-i de urît sînt fără tine, Toate pre pămînt moarte-s pentru mine..,,. Orișiunde-oi fi, dacă nu ești față, Parcă-s pe-un pustiu, afară din viață. Vai
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
o formă de astenie amoroasă ce se manifestă printr-o insomnie rebelă, sentiment permanent de neodihnă (priveghere) a trupului și a sufletului: „Zori răsar și eu tot treaz Ah, nici somn nu-i la năcaz!” sau: „Ce noapte Îndelungată de plîns, de gînd, de oftat, Deplin vreme unei vieță pîn’la moarte-am colindat Ș-Încă zorile de ziuă mai au mult a zăbovi. Ah, apuca-m-or cu viață, ori mai degrab-oi muri? Ce noian de cufundare, ce mormînt
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
amorului, iubește „zi și noapte”, fără răgaz, indiferent la rotirea anotimpurilor. „Nopți și zile lăcrămez” - serie el Într-un loc. Sau, În altă parte: „toată noaptea-i priveghere, ziua-i toată În năcaz”... Astenic din cauza Îndelungatei suferințe, petrece noaptea În plîns și În oftat. Precizarea se repetă În poezie, Încît putem zice că momentul de priveghere (și jeluire) al marelui logofăt este mai ales noaptea. Zorile Îl prind, În orice caz, cu ochii deschiși, arși de plîns: „Zori răsar și Încă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
suferințe, petrece noaptea În plîns și În oftat. Precizarea se repetă În poezie, Încît putem zice că momentul de priveghere (și jeluire) al marelui logofăt este mai ales noaptea. Zorile Îl prind, În orice caz, cu ochii deschiși, arși de plîns: „Zori răsar și Încă-s treaz, Ah, nici somn nu-i la năcaz! .............................................. Zori răsar și voi tot plîngeți Ochilor, Îi să vă stingeți... ............................................. Zori de zîuă să răvarsă Și ochi Încă n-am Închis...” Petrecerile sînt scurte (și, mai
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
lăutăresc. Stilul acela isteț și imperativ, pe care Îl vom afla peste un veac În CÎnticele țigănești ale lui Miron Radu Paraschivescu, apare Întîi aici. Stil prin excelență muntenesc, iute și colorat, stil de petrecere În durere, de rîs În plîns cum! zice Nichita Stănescu, un prețuitor al acestui gen de lirism: „Luniță luminătoare Și stele strălucitoare, Luminați mai cu tărie Scumpa mea călătorie. Dați lumină Înfocată PÎn cărarea-ntunecată. Să văz drumul d-a mă duce La iubita mea cea
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
au rămas numai aceia carii (poate) n-au aflat;” Cu aceeași precizie dă indicații de ordin estetic. Muzica este „totodată cu firea viețuitoarelor”; „este Însuși glasul și cuvîntul care l-a insuflat Dumnezeu În om”. Melodia glăsuită nu este decît „plîns - cuvîntare, cu care Își descrie cinevași patimile sufletești și trupești”... Astfel stînd lucrurile, muzica Începe de la Adam și anume după izgonirea lui din rai: „carele după greșala sa (...) a avut destulă materie de plînso-cuvîntare”... Pann pune muzica În rîndul meșteșugurilor
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
iatac. Fapta eroică se consumă pe acest plan mai modest. Însă cu cît decorul este mai sărac, cu atît pasiunea găsește forme mai convingătoare În chinul, umilința și izolarea ei de lume... Apare, astfel În poezie e veritabilă mitologie a plînsului, suspinului, a lacrimilor și a privegherii (insomniei). Trecînd de la acest ritual erotic la retorica propriu-zisă, constatăm că faptele sînt, aici, mai tulburi. Formele de adresare se păstrează, Însă este greu, dacă nu imposibil, să descoperi la Conachi sau la Alecu
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ochilor În poezie. Răbdarea inimii. Dublul record al lui Conachi. Atributele feminității după Anton Pann. 6. Chinurile amorului. „Un potop de tînguire”. Figura catastrofei. 7. Vasalitatea sentimentală. 8. Dreptul de a boci. Petrecerea În suferință. Privirea, substanța, cea mai inflamabilă. Plîns, oftat, suspin, leșin, afazie. 9. Năcazurile pasiunii erotice. MÎhnăciunea mare, jalea și dorul. 10. Milostivirea. Strategia seducției. 11. Semiologia erosului: armele de represiune. 12. Mecanismele imposturii erotice: durerea Întoarsă spre plăcere. 13. CÎnt amorul și armele lui... Atoposul discursului Îndrăgostit
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]