8,590 matches
-
al existenței sale și care era prețul pe care trebuia să-l plătească pentru a o atinge. Se înfioră, ca și cum s-ar fi aflat pe marginea unei prăpăstii pe care știa că trebuie s-o treacă. Își lăsă privirea să rătăcească peste peisajul estompat de fulgii deși. Velunda era aproape de el, mai aproape decât în scurtele apariții nocturne, când venea lângă el să-l sărute. Duse amuleta la buze. Alături, gladiatorul îl privea pe sub gluga de blană. Ochii îi străluceau pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
-și ține femeia încuiată în... Stai, s-o luăm de la cap. Oricum, am râs în hohote după ce am terminat bancul sau l-am lăsat fără poantă, după care mi s-a spus unde să mă duc. După aceea m-am rătăcit puțin. Am intrat într-o sală unde o mulțime de oameni în ținută de seară jucau cărți sau table. Am plecat repede și am dat peste un lampadar aflat lângă ușă. În primul rând că acesta n-ar fi trebuit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
nu tărie, nu altceva. Mi-am pus mâna peste mâna ei care se odihnea pe masa goală și i-am spus: — Poate că ești puțin dezamăgită. Te rog să nu mă înțelegi greșit. Îți pot spune asta pentru că m-am rătăcit așa de tare în propria-mi viață. Dar tu ai sperat ca a ta să fie mai dreaptă și mai limpede. Ai sperat, sau chiar ai crezut că o să fie așa. Sau poate că nu. Poate că nici vorbă de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
mai putredă ca cele ce s-au dus, Când geamul tău, în spaima nopții, ca un prelung final, Voi repeta că anii trec mereu mai greu, și mai brutal. Va bate ploaia... și târziu, la geamul tău voi plînge-ncet... Va rătăci alcoolizat, apoi, în noapte, un schelet, - Nimic tu nu vei auzi din câte voi avea de spus... În toamna asta udă, mai putredă ca cele ce s-au dus. Plumb de iarnă Ninge secular, tăcere, pare a fi bine, Prin
Plumb. Cu voi. Scântei galbene. Stanțe burgheze by George Bacovia [Corola-publishinghouse/Imaginative/295560_a_296889]
-
-Când... -Poate: -Poate... -Of ! Fereastra e-o poemă de plumb, și de scântei... O zi de promoroacă în cameră pătrunde... Sirenele de muncă vibrează, plângător; Orașul e-un ghețar de fum, de clopoței, Și de fior... -Unde... Unde ?! * Nocturnă Fug rătăcind în noaptea cetății, În turn miezul nopții se bate rar; E ora când cade gândul amar- Tăcere... e ora lașității... Te pierzi în golul singurătății O, suflet, mereu de lume fugar; E ora când Petru plânge amar- Ascultă.. e ora
Plumb. Cu voi. Scântei galbene. Stanțe burgheze by George Bacovia [Corola-publishinghouse/Imaginative/295560_a_296889]
-
triste, îndoliate. Su singur, cu umbra, iar am venit, O, statui triste și dărâmate, - Pansele negre, catifelate, Vise, ah, vise, aici, au murit. În haine negre, întunecate, Eu plâng în parcul de mult părăsit... Și-a mea serenadă s-a rătăcit În note grele, și blestemate... Noapte Se-ntind bulevarde-n noapte de vară, Pe arbori, electrică lumină - La gară zvâcnește o mașină Și-n gol, tresar signale de gară. Pe cer de safir, comori de avari... Tăcerea în gol vibrează
Plumb. Cu voi. Scântei galbene. Stanțe burgheze by George Bacovia [Corola-publishinghouse/Imaginative/295560_a_296889]
-
îmbătrînit, ca și ele, Și-asemenea inima mea plânge - Din treacăt, tuturor, în perdele, Le pun cîte-o roză de sânge. Fanfară Ce tristă operă cânta Fanfara militară Târziu, în noapte, la grădină... Și tot orașul întrista, Fanfara militară. Plângeam, și rătăceam pe stradă În noaptea vastă și senină; Și-atît de goală era strada - De-amanți grădina era plină. Orașul luminat electric Dădea fiori de nebunie - Era o noapte de septembrie, Atât de rece și pustie! Și tot orașul întrista Fanfara militară
Plumb. Cu voi. Scântei galbene. Stanțe burgheze by George Bacovia [Corola-publishinghouse/Imaginative/295560_a_296889]
-
cum omul a devenit concert... Nervi de toamnă Iarbă de plumb și aer tare... Pudrat pe-o eczemă ce fața mi-o sapă; Pe câmp, cu-o umbră de cugetare - Violet, corbi, și-oglinzi de apă. - O, tu care vei rătăci ca mine În culori închise, și amețit la pas, - Dus de frumos, de mai bine... Demult, într-o toamnă, s-a stins un glas. Toamnă Clavirile plâng în oraș... Afară o vreme de plumb Și vântul împrăștie ploaia, Tomnatice frunze
Plumb. Cu voi. Scântei galbene. Stanțe burgheze by George Bacovia [Corola-publishinghouse/Imaginative/295560_a_296889]
-
Veniți, o, voi, atomi rătăcitori, spre Centru vă-ndreptați Și fiți Eterna Oglindă a ce-ați văzut și scânteiați. Raze hoinare prin întunericul imens cutreierați Și înapoi, în soarele ce v-a creat, vă cufundați. îFarid-Uddin Attar, Graiul păsărilor) Corbul rătăcea, purtându-și jalnic rămășițele-i betege, își era propria relicvă, o scârnăvie scuipată lângă drum. Era tot ceea ce mintea-i refuza să mai conceapă. îTed Hughues, Tovarășii de joacă ai Corbului) Nisipurile Timpului sunt stropite cu noi începuturi. îIgnatius Q
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
Moartea: un fluid albastru, albastru ca marea, dispărut pe gâtlejul unui monstru. Nu-i mai rămânea decât să supraviețuiască. Dezbrăcat de trecutul său, părăsind limba strămoșilor săi pentru limbile arhipelagurilor lumii, părăsind obiceiurile strămoșilor pentru cele ale locurilor prin care rătăcea, părăsind orice speranță legată de idealuri în fața idealurilor schimbătoare și contradictorii pe care le întâlnea, el trăia făcând ceea ce îi fusese dat să facă, gândind ceea ce fusese instruit să gândească, fiind ceea ce era de dorit să fie, sperând doar ceea ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
necesară ca să stoarcă informații de la cuplul cu buzele cusute. — Vă rog, zise el, spuneți-mi unde. Virgil Jones păru să ia o hotărâre. — Coasta muntelui, începu el, este în cea mai mare parte împădurită. Cred că mai există oameni care rătăcesc prin păduri, dar noi preferăm să fim singuri, așa că n-aș putea spune cu mâna pe inimă unde. — Și asta-i tot? întrebă Vultur-în-Zbor. — N... n... nu, recunoscu Virgil. — Mai sunt și alții, admise Dolores. — Aveți de gând să-mi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
începu să vorbească. — Ai auzit vreodată povestea prostituatei care a pornit un război civil în țara ta? Se numea Polly Adams... Dar mintea lui Vultur-în-Zbor hoinărea. Se gândea la Prepelicar, la motivele domnului Jones, la pădurea deasă în care se rătăciseră, la vuietul din urechile sale, vuietul din urechile sale, vuietul din urechile sale, ce răsuna din ce în ce mai tare... Virgil Jones îi strigă în ureche: — Ghicitoare, domnule Vultur! Ia gândește-te la asta: De ce poartă un irlandez trei prezervative? Slăbiciune, boală. Ambele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
cazul de față, spuse Mallit. — De dragul discuției, ziseră cei doi la unison și-și zâmbiră unul altuia. Pereții canionului se mișcară imperceptibil. Dar aici avem un paradox, zise Khallit. Să ne închipuim un om lipsit de moarte. Să presupunem că rătăcește prin eternitate, asemenei unui început fără sfârșit. Absența morții din el înseamnă oare că și viața e tot absentă? — Discutabil, răspunse Mallit și dădu cu banul. Da, spuse apoi el. — Deci el nu este de fapt nimic mai mult decât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
în care simțurile lui se contopeau cu vidul. Acesta era pământul desțelenit, materia primă a minții sale. Dacă-l modelau cum trebuie, i-ar putea duce oriunde și-ar dori să meargă. Dacă nu reușeau să-l stăpânească, ar putea rătăci în derivă pe ițele lui până dincolo de ființa lui Vultur-în-Zbor. Cu alte cuvinte, urmau să moară. Pluta se odihnea - sau se împotmolise - pe pământ. Cei doi au pus cu grijă picioarele pe substanța incoloră și informă. Vultur-în-Zbor părea agitat. — Am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
și târfa cu chip grecesc. — La început, spuse Virgil, m-am simțit rănit de trădarea lui Vultur-în-Zbor. Dar acum chiar că nu-mi mai pasă. — Trebuie să rămâi, Virgil, spuse Iocasta. Rămâi cu noi și ai grijă de noi. Ai rătăcit prea mult timp în susul și-n josul muntelui ăsta nenorocit. Ai făcut destule. Nimeni nu poate lua asupra sa vinovăția unei insule întregi. A venit vremea să te odihnești. Lasă-l pe Vultur-în-Zbor al tău să-și continue călătoria, dacă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
fermierului de granit, cu chipul plin de zbârcituri și ochi de vasilisc. — întocmai ca un om care știe o sută de secrete și nu are de gând să dezvăluie nici măcar unul, a spus el. Elfrida a zâmbit obosită. Gândurile ei rătăceau aiurea. Cam ca toți cei pe care i-am întâlnit în K, a continuat Vultur-în-Zbor. N-aș putea spune că-și țin secretele pentru ei înșiși. Pur și simplu se poartă ca și cum nu le-ar fi știut niciodată. Au rămas
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
singură într-un colț al banchetei fusese atrăgătoare. Însă a fost insistent, iar eu eram prea obosită pentru a mă opune. — Mi-ar fi plăcut să fim într-o limuzină cu geamuri cenușii, mi-a șoptit în ureche, mâna lui rătăcindu-se în susul piciorului meu, pe dedesubtul fustei. —Doamne! Termină. Sunt obosită - i-am dat peste mână inutil, corpul meu reacționând în ciuda epuizării. Termină, Sebastian, sunt chiar obosită. Ție-ți convine, tu ai mai dormit ceva. — Am crezut că și tu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
ne strecura pe mine și pe Belinda în grădină. Păsările cântau în copaci, iar mirosul îmbietor de trandafiri rămăsese în aer ca un parfum. Belinda s-a așezat pe o masă micuță de sub măr și și-a scos pălăria, privirea rătăcindu-se undeva pe zidul grădinii și pe casa albă și mare a familiei Planchet din spatele acestuia. —Doamne, ce cald este! a spus. Ce bine că nu mi-am cumpărat cealaltă pălărie, Sukes. Ar fi fost mult prea grea. Și-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
că este mort. — Nu se prea înțelegea cu oamenii? A râs. — Poți să spui și așa. —De ce? Însă Belinda se gândea la altele acum. Parcă nici nu aș fi fost acolo, îmi lua cuvintele mai mult ca pretexte pentru a rătăci prin propriile-i gânduri. Belinda Fine era cea mai singuratică persoană din câte cunoșteam; ceilalți oameni erau pentru ea doar imagini pe care să le actualizeze după bunul plac - ba chiar sau, mai bine spus, în special Suki, care își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
în Piața Kogălniceanu am mai fost atât de dăruit locurilor (localurilor), însă este oricum în afara interesului meu de acum. Dimineți brumate pe Bulevard... Una dintre ele când, în urma unei nopți de chef la un fost coleg de studenție, J.J., am rătăcit drumul spre casă și m-am pomenit, în zori, undeva în afara orașului, la capătul unei linii de autobuz. Dormeam pe o bancă, lângă un tufiș de măceșe. Era începutul lui aprilie, înmuguriseră niște crenguțe galbene, ieșea din pământ aburul acela
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
galbene, ieșea din pământ aburul acela lăptos al dimineților. Am găsit, cu greu, drumul spre casă. Abia în fața ușii garsonierei mele am constatat că nu mai puteam să intru. Pierdusem servieta în care erau cheile, actele, hârtii felurite. Buimac, am rătăcit apoi prin oraș, încercând să mă adun, să revin într-o lume care, dintr-odată, mi se părea ireală. Eram fără identitate, fără amintiri, mahmur și copleșit de-o oboseală... metafizică. Mergeam alandala, buimac, pe Bulevard. Încă nu se ridicase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
și buimăceala acelei dimineți cețoase să dispară. Dar biroul nu apărea. N-aveam nici un ban la mine (mi se întâmpla frecvent). N-aveam nici măcar o fisă să dau un telefon la informații I.T.B., să întreb unde au pitit obiectele pierdute. Rătăceam orbecăind pe Bulevard, cu senzația că deja sunt un altul. Că timpul meu rămăsese în loc, undeva, într-un departe tot mai îndepărtat în urma mea, și eu, în dimineața cețoasă, mă pierdeam într-un timp virtual, imaginar. Nu știam cine mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
de glorie postumă și, undeva, pe la capătul mirosurilor, nepăsarea cu aburul ei de petunie bălăngănindu-și clopoțeii peste tot. Boarea dulceagă a nepăsării de viața-mi care se prelingea slinoasă, târând în nimicnicie zdrențe de imagini aburite, gândul că mă rătăcisem în depărtarea de mine, uimirea că mai pot fi totuși atent la tot ce-mi mai trecea prin minte în acel moment. „Dacă nu dau afară la prima înghițitură, găsesc obiectele pierdute și-mi recuperez geanta“, mi-am spus hotărât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
celei mai curate unde... 4tc "4" Într-un început de decembrie, Ester m-a dus la Văcărești. Ieșiserăm dimineața împreună în oraș. Erau primele ninsori. Nu aveam chef de mers la serviciu. Nici ea nu avea chef de ceva anume. Rătăceam înlănțuiți în susul Bulevardului, lăsându-ne troieniți de acei fulgi mari, deși, pufoși, de început de zăpezi. Mergeam bucurându-ne, fără o bucurie anume. Clipe din răgazul iubirii, când descoperi, iar și iar, din simplă fulguire, din beția unui aer troienit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
difuz de undeva dinspre crama de la subsol un acordeon și un țambal, frații Zulcă și-au început programul de milogeală zilnică și simt cum crește în mine gândul izbăvitor că îmi voi găsi la obiecte pierdute servieta. Acum, când scriu, rătăcesc urmărindu-mă, peste ani, prin fumul din crâșmă. La masa de lângă sobă am stat în vremea când publicam la ziar. Vineri, la prânz, apărea suplimentul cu capodoperele mele săptămânale. Luam ziarul de la vânzătorul din colț și, cu satisfacția gazetarului împlinit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]