KorAP: Find »[drukola/base=german & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...2192 2193 2194 ...2226 >

55,626 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

flancul estic al Franței, ci o stratagemă pentru remilitarizarea Germaniei. Chiar și nemții erau reticenți, deși din alte motive. Konrad Adenauer a Înțeles perfect oportunitatea creată de noile circumstanțe: În loc să profite de ocazia reînarmării, RFG s-a abținut. În schimbul contribuției germane la apărarea Occidentului, Bonnul a cerut recunoașterea internațională deplină a RFG și amnistierea criminalilor de război germani aflați În custodia Aliaților. Presimțind că o astfel de Înțelegere ar putea fi pecetluită fără știrea lor, francezii s-au grăbit să descurajeze

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
a cerut recunoașterea internațională deplină a RFG și amnistierea criminalilor de război germani aflați În custodia Aliaților. Presimțind că o astfel de Înțelegere ar putea fi pecetluită fără știrea lor, francezii s-au grăbit să descurajeze ideea unei contribuții militare germane la NATO cu o contrapropunere. În octombrie 1950, prim-ministrul francez René Pleven a sugerat Înființarea unei Comunități Europene de Apărare, după modelul Planului Schuman. Pe lângă o Adunare Parlamentară, un Consiliu de Miniștri și o Curte de Justiție, această comunitate

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
ratificat Tratatul CEA În martie 1953; i-au urmat țările Beneluxului 2. Nu mai trebuia decât ca Adunarea Națională franceză să ratifice Tratatul pentru ca Europa de Vest să aibă un fel de armată europeană ce combina și integra contingente naționale, inclusiv unul german. Însă francezii tot nu erau mulțumiți. După cum observa cu perspicacitate Janet Flanner În noiembrie 1953, „pentru francezi, problema CEA este Germania - nu Rusia, cum e pentru SUA”. Ezitările Franței Îi frustrau pe americani: la Întâlnirea Consiliului NATO din decembrie 1953

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
NATO ca stat suveran 4. Când aceste tratate ratificate intrau În vigoare, ocupația Germaniei avea să ia practic sfârșit, iar Aliații vestici să semneze pacea cu inamicii. Trupele aliate urmau să rămână În Republica Federală pentru a Împiedica o recidivă germană, dar numai În cadrul unei prezențe europene și conform unui acord reciproc. Francezii nu aprobau unanim aceste planuri, dar cum refuzaseră tocmai alternativa pe care tot ei o propuseseră, nu mai puteau protesta, deși Germania de Vest a obținut termeni mai

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Albania și Uniunea Sovietică formau o alianță pentru „prietenie, cooperare și ajutor reciproc”, sub control unic. Moscova abrogase alianțele Încheiate În timpul războiului cu Franța și Marea Britanie și, acceptând inevitabilul, proclamase suveranitatea deplină a Republicii Democrate Germane, incluzând-o În Pactul de la Varșovia. Problema germană nu era tocmai soluționată, dar cum ambele părți erau acum perfect integrate În respectivele alianțe internaționale, ea putea fi uitată pentru o vreme; curând i-a luat locul o altă dilemă, cea

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Sovietică formau o alianță pentru „prietenie, cooperare și ajutor reciproc”, sub control unic. Moscova abrogase alianțele Încheiate În timpul războiului cu Franța și Marea Britanie și, acceptând inevitabilul, proclamase suveranitatea deplină a Republicii Democrate Germane, incluzând-o În Pactul de la Varșovia. Problema germană nu era tocmai soluționată, dar cum ambele părți erau acum perfect integrate În respectivele alianțe internaționale, ea putea fi uitată pentru o vreme; curând i-a luat locul o altă dilemă, cea a fostei capitale divizate, Berlin. Acum, când viitorul

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
după zece ani de răceală Între Est și Vest. Dincolo de atmosfera prietenoasă În care s-au derulat dialogurile dintre Eisenhower, Hrușciov și Eden, cea mai importantă problemă rezolvată la Geneva a fost soarta a 10.000 de prizonieri de război germani, aflați Încă În URSS. Liderii sovietici au consimțit la repatrierea acestora În schimbul vizitei lui Adenauer la Moscova În septembrie 1955 și a stabilirii de relații diplomatice: 9.626 de prizonieri au fost eliberați chiar În acel an, iar restul până la

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
vorbea John F. Kennedy În timpul campaniei din 1960 pentru președinția Statelor Unite era un mit, o reușită a propagandei sovietice; la fel și popularele relatări contemporane despre superioritatea tehnică și educațională a Uniunii Sovietice. Cu 20 de ani Înainte de observația cancelarului german Helmut Schmidt, Hrușciov și colegii săi știau deja că imperiul peste care domneau era practic o „Burkina Faso cu rachete”. Dar URSS se străduia efectiv să-și dezvolte capacitățile balistice. Sovieticii au testat cu succes o rachetă balistică intercontinentală În august

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
pentru a bloca nuclearizarea Bonnului, de care le păsa În schimb foarte mult. Primul pas În criza Berlinului a fost făcut la 10 noiembrie 1958, când Hrușciov a declarat public, la Moscova, adresându-se puterilor occidentale: Imperialiștii au transformat chestiunea germană Într-o sursă permanentă de tensiune internațională. Elitele conducătoare ale Germaniei Occidentale fac tot posibilul să stârnească pasiuni militare Împotriva RDG... Cuvântările cancelarului Adenauer și ministrului Apărării Strauss, dotarea nucleară a armatei federale și diferitele exerciții militare sunt, toate, semnele

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
semnele unei tendințe clare În strategia elitelor vest-germane... A sosit vremea ca semnatarii Acordului de la Potsdam să renunțe la ce a mai rămas din regimul de ocupație În Berlin și să facă posibilă o situație normală În capitala Republicii Democrate Germane. Uniunea Sovietică, la rândul ei, va preda funcțiile Îndeplinite În prezent de agențiile sovietice statului suveran RDG. Scopul evident al ofensivei lui Hrușciov, formulat și mai imperativ două săptămâni mai târziu, când liderul sovietic a cerut Vestului să hotărască retragerea

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
refuzat să recunoască dreptul est-germanilor de a stânjeni mișcările Aliaților, sovieticii au cedat până la urmă În această privință: În următorii 30 de ani, toate cele patru puteri au rămas la fața locului, deși ambele tabere au cedat de facto autorităților germane locale administrarea zonelor lor respective de control. Neoficial, numeroși lideri occidentali au Încercat un sentiment de ușurare la apariția Zidului. Timp de trei ani, Berlinul amenințase să devină punctul focal al unei confruntări internaționale, exact ca În 1948. Kennedy și

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
statutului Aliaților În Berlin, Washingtonul accepta existența unui guvern est-german și urma să reziste cererii vest-germane de arme nucleare. Stabilitatea În centrul Europei era În interesul ambelor părți; mai la obiect, URSS și Statele Unite erau sătule de solicitările clienților lor germani. Primul deceniu al Războiului Rece le conferise politicienilor germani din Est și din Vest o influență fără precedent asupra stăpânilor de la Moscova și Washington. De teamă să nu-și piardă credibilitatea În fața germanilor „lor”, fiecare dintre marile puteri s-a

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
est-german și urma să reziste cererii vest-germane de arme nucleare. Stabilitatea În centrul Europei era În interesul ambelor părți; mai la obiect, URSS și Statele Unite erau sătule de solicitările clienților lor germani. Primul deceniu al Războiului Rece le conferise politicienilor germani din Est și din Vest o influență fără precedent asupra stăpânilor de la Moscova și Washington. De teamă să nu-și piardă credibilitatea În fața germanilor „lor”, fiecare dintre marile puteri s-a lăsat șantajată Întru „fermitate” de Ulbricht, respectiv Adenauer. Moscova

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În acel an era 100, cifra pentru Piemont, În nord-vestul prosper al Italiei, era 174; cea a Calabriei, la extremitatea sudică, doar 52. Războiul exacerbase diviziunea istorică din Italia: În vreme ce Nordul, Începând din septembrie 1943, trăise doi ani de stăpânire germană și rezistență politică, urmate de ocupația militară de către Aliați a orașelor radicalizate, sudul Italiei a fost scos prompt din război de sosirea trupelor aliate occidentale. În Mezzogiorno, structurile sociale și administrative moștenite de la fasciști au scăpat neatinse din sângeroasa lovitură

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
ale țării petrecuseră perioada interbelică Într-un conflict acerb. Social-democrații, În marea lor majoritate, priveau ca pe o aberație economică și politică apariția unui stat trunchiat - Austria - pe ruinele Imperiului Habsburgic În 1918. În opinia lor, foștii supuși de limbă germană ai fostei monarhii austro-ungare erau sortiți să se alăture celorlalți germani Într-o Anschluss (joncțiune) și acest lucru s-ar fi Întâmplat deja dacă clauzele de autodeterminare ale Acordului de la Versailles ar fi fost aplicate sistematic. Stânga austriacă s-a

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
marea lor majoritate, priveau ca pe o aberație economică și politică apariția unui stat trunchiat - Austria - pe ruinele Imperiului Habsburgic În 1918. În opinia lor, foștii supuși de limbă germană ai fostei monarhii austro-ungare erau sortiți să se alăture celorlalți germani Într-o Anschluss (joncțiune) și acest lucru s-ar fi Întâmplat deja dacă clauzele de autodeterminare ale Acordului de la Versailles ar fi fost aplicate sistematic. Stânga austriacă s-a bazat dintotdeauna pe muncitorimea vieneză și din centrele urbane ale estului

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
clerical autoritar, În care partidul catolic deținea monopolul puterii. Prima și nefericita experiență democratică În Austria era o amintire apăsătoare pentru republica postbelică. Creștin-socialii, reîncarnați În Partidul Popular Austriac, Își făceau un titlu de glorie din opoziția lor față de anexarea germană În 1938, dar treceau sub tăcere contribuția majoră avută, cu patru ani mai devreme, la distrugerea democrației. Socialiștii - noul nume al social-democraților - puteau revendica un dublu statut de victime: ale războiului civil din 1934 și ale naziștilor. Însă acest lucru

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
unui monopol partinic al posturilor și favorurilor. Dar imperativul armoniei triumfa de obicei asupra interesului local. Așa cum neutralitatea de dată recentă a Austriei a fost adoptată cu entuziasm ca emblemă națională, Înlocuind amintirea neplăcută a identităților problematice din trecut - „habsburgică”, „germană”, „socialistă”, „creștină” -, și implicațiile postideologice (chiar postpolitice) ale guvernării-În-coaliție și administrației-prin-Proporz au ajuns să definească viața publică austriacă. La prima vedere, soluția austriacă și cea italiană la instabilitatea politică erau diferite; la urma urmei, o prăpastie politică Îi separa În

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
o prosperitate crescândă, Austria era și ea coruptă În felul ei. Aidoma Italiei, Își cumpărase siguranța cu o doză masivă de uitare națională. Însă, În vreme ce majoritatea țărilor europene - mai ales Italia - puteau invoca un mit al rezistenței naționale Împotriva ocupației germane, experiența de război a austriecilor nu se preta la astfel de interpretări. și, spre deosebire de vest-germani, ei nu fuseseră constrânși să recunoască, nici măcar formal, crimele comise sau Îngăduite. În mod bizar, Austria semăna cu Germania de Est, și nu numai prin

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
perioadă de transformare economică febrilă. Exemplul cel mai dramatic - și, cel mai important, cu siguranță - de stabilizare politică În Europa postbelică este, când Îl privim retrospectiv, și cel mai puțin surprinzător. În momentul aderării la NATO În 1955, Republica Federală Germană era de mult pe drumul miracolului economic (Wirtschaftswunder) cu care se mândrea. Dar Republica de la Bonn era și mai de apreciat pentru faptul că infirmase cu succes previziunile numeroșilor observatori din ambele tabere, care prevestiseră ce putea fi mai rău

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
concepute pentru a evita riscul unei reeditări a Weimar-ului. Guvernarea era descentralizată: responsibilitatea pentru administrație și asigurarea serviciilor publice a fost transferată către Länder, unitățile regionale În care era Împărțită țara. Unele dintre acestea, ca Bavaria și Schleswig-Holstein, corespundeau statelor germane independente de odinioară care În secolul al XIX-lea fuseseră Înghițite de Germania imperială. Altele, ca Renania-Westfalia În nord-vest, rezultaseră din unirea sau Împărțirea unor unități teritoriale mai vechi În vederea unei administrări mai ușoare. Berlinul de Vest a devenit Länd

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
obiecțiilor sale de principiu la adresa monopolurilor naționale, guvernul creștin-democrat al anilor ’50 deținea sau controla 40% din producția de fier și cărbune, două treimi din capacitățile de producere a energiei electrice, trei sferturi din producția de aluminiu și majoritatea băncilor germane. Cu alte cuvinte, descentralizarea puterii nu Însemna neimplicarea guvernului. Menținând o prezență economică activă fie direct, fie indirect (prin companiile deținute), guvernele regionale și cel federal aveau capacitatea de a Încuraja politici și practici aducătoare de armonie socială și profit

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de a Încuraja politici și practici aducătoare de armonie socială și profit privat. Băncile jucau un rol crucial, acționând ca intermediari Între guvern și Întreprinderi - care, de obicei, aveau bancheri În consiliile de conducere. Astfel au reapărut vechile practici economice germane, În special manipularea prețurilor și Împărțirea de comun acord a pieței. Întrucât, În special la nivel local, majoritatea funcționarilor, oamenilor de afaceri și bancherilor din epoca nazistă rămăseseră În funcții, către sfârșitul anilor ’50 mare parte din economia vest-germană era

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
către sfârșitul anilor ’50 mare parte din economia vest-germană era condusă Într-un mod ce amintea de marile trusturi și carteluri ale deceniilor precedente. Acest corporatism de facto nu fusese probabil preconizat de factorii de decizie americani pentru noua republică germană, având În vedere opinia generală că trusturile și puterile lor contribuiseră la ascensiunea lui Hitler și erau oricum potrivnice unei piețe libere. Dacă economistul Ludwig Erhard - lider al Partidului Liber-Democrat, al treilea partid al Germaniei - și-ar fi putut aplica

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Catolică fusese ținta campaniei de laicizare (Kulturkampf) a lui Bismarck. El a avut precauția să nu profite excesiv de noul echilibru de forțe, ceea ce ar fi riscat reaprinderea conflictului pe marginea relației Stat-Biserică, În special acum, când poziția neeroică a bisericilor germane sub naziști era Încă prezentă În memorie. Așadar, Adenauer a căutat de la bun Început să facă din partidul său un vector electoral mai degrabă creștin decât unul exclusiv catolic, reliefând mesajul social-ecumenic al creștin-democrației. și a avut un succes remarcabil

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]