65,481 matches
-
curioasă, deja, pâlcuri de nori negri se vedeau la orizont și o frază dintr-o scrisoare a tatălui meu, pe care o primisem pe front cu câteva luni mai înainte ca răspuns la întrebarea mea: "Ce se mai întâmplă pe acasă?", îmi revenea mereu în minte. "Dragul meu, ce-aș putea să-ți spun altceva decât că azi este mult mai rău ca ieri și... am convingerea că este mult mai bine decât mâine." Da, aveam nevoie de un concediu, pentru
Dan Vizanty. Destinul unui pilot de vânătoare by Daniel Focşa [Corola-publishinghouse/Memoirs/1389_a_2631]
-
concediu și ideea de a putea totuși contribui cu ceva pozitiv în misiunea pe care cu totul benevol o acceptasem, îmi făcea plăcere și mă liniștea. Atâția oameni tineri, prizonieri, aflați prin cine știe ce lagăre, care așteptau cu atâta ardoare întoarcerea acasă, vor fi, în sfârșit, eliberați și conduși la căminele lor, în mijlocul familiei și celor dragi. Și astfel timpul trecea și distanța până la Viena se micșora. Viena. Ultima dată vizitasem acest mare și frumos oraș cu puțin timp în urmă, prin
Dan Vizanty. Destinul unui pilot de vânătoare by Daniel Focşa [Corola-publishinghouse/Memoirs/1389_a_2631]
-
indieni care, ca și mine, au venit în Europa pentru studii și care, terminând aceste studii, activam fiecare în profesiunea aleasă. Astfel ne-a prins războiul. Apoi așteptam ca toată lumea sfârșitul acestui război, în majoritate, bineînțeles, dorind a ne întoarce acasă, unde eram așteptați de familii. În sfârșit, războiul s-a terminat și acum intervine una din cele mai monstruoase acțiuni engleze: pentru a opri într-o oarecare măsură procesul de independență, naționalismul în creștere de după Primul Război Mondial, alimentat prin
Dan Vizanty. Destinul unui pilot de vânătoare by Daniel Focşa [Corola-publishinghouse/Memoirs/1389_a_2631]
-
s-a decis. Și acest locotenent îmi vorbea în franceză, la fel de stricat ca și celălalt. Imediat am răspuns: "Dar de ce atâtea complicații, când este așa de simplu să mă conduceți la aerodromul Schwechat, unde îmi iau avionul și plec imediat acasă." Am remarcat un zâmbet ironic pe figura lui și-mi răspunse sec: "Aceasta e decizia comandamentului. De altfel, nu puteți pleca cu avionul pentru că imediat sovieticii vă vor intercepta și în orice caz vă vor lua avionul." Ce puteam să
Dan Vizanty. Destinul unui pilot de vânătoare by Daniel Focşa [Corola-publishinghouse/Memoirs/1389_a_2631]
-
încă o dată mă întreb: și pentru ce? Totul trebuie să aibă o explicație, o justificare, o logică. Și iată că de unde plecasem din România pentru a ajuta prizonierii de război români aflați în Germania, tineri foști luptători, să se întoarcă acasă, m-am văzut deodată în fruntea a 40 de dezrădăcinați, care, la rândul lor, n-aveau decât un singur țel, o singură dorință: să se întoarcă la locul de unde plecaseră, loc scump pentru ei; cu toate că erau de origine germană, considerau
Dan Vizanty. Destinul unui pilot de vânătoare by Daniel Focşa [Corola-publishinghouse/Memoirs/1389_a_2631]
-
o adevărată trădare, trădare față de familie, față de patrie, față de toți cei ce s-au sacrificat pentru un ideal. Deci, fără ezitare, mi-am luat rolul în primire de responsabil al acestor biete familii a căror singură dorință era să revină acasă, în adevărata lor patrie. În general, mentalitatea, caracterul, temperamentul meu nu mi-au permis niciodată să regret ceea ce am făcut. Și cu această ocazie, după 32 de ani (timp scurs între evenimentele povestite și data sosirii mele în Franța, în
Dan Vizanty. Destinul unui pilot de vânătoare by Daniel Focşa [Corola-publishinghouse/Memoirs/1389_a_2631]
-
mulțumeau... După câteva minute trenul se puse în mișcare și curând nu i-am mai putut vedea. Pe drum, spre București, mă gândeam: cum am plecat cu trei luni în urmă și, după atâtea și atâtea peripeții, cum ajungeam acum acasă? În timp m-am întrebat: am făcut oare, într-adevăr, o faptă bună? Toți acești oameni pe care am reușit să-i aduc înapoi acasă, mă binecuvântau sau, dându-și seama în ce iad au ajuns, mă blestemau?... Adevărul este
Dan Vizanty. Destinul unui pilot de vânătoare by Daniel Focşa [Corola-publishinghouse/Memoirs/1389_a_2631]
-
plecat cu trei luni în urmă și, după atâtea și atâtea peripeții, cum ajungeam acum acasă? În timp m-am întrebat: am făcut oare, într-adevăr, o faptă bună? Toți acești oameni pe care am reușit să-i aduc înapoi acasă, mă binecuvântau sau, dându-și seama în ce iad au ajuns, mă blestemau?... Adevărul este însă că niciodată n-am mai avut vreo veste nici de la ei, nici despre ei... Desigur, ca și mine, toți cu Dumnezeu înainte... Postfață "Tenacitate
Dan Vizanty. Destinul unui pilot de vânătoare by Daniel Focşa [Corola-publishinghouse/Memoirs/1389_a_2631]
-
de nisip la gura clepsidrei. Deși încalcă tot soiul de tabuuri, deși descriu jocurile erotice ale copilului și adolescentului (cu fetițe, cu băieței, apoi cu colegi și, mai ales, cu soldați, ordonanțele tatălui ofițer, prin umbrare din grădină, în șifonier, acasă, lângă pătuțul cu plasă, în șuvoiul râului, iar mai târziu în sălile de cinema), deși nu ascund nici cele mai naturaliste detalii, cele două capitole din Memoriile lui Negoițescu sunt atât de bine scrise, încât nu alunecă nici un moment în
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
un neam de popi din tată în fiu. Cam bețivi se pare, spre deosebire de dânsul, care strălucea prin sobrietate și abstinență, consolidate de zgârcenie. Popa cel bătrân, taică-său, a murit înecat în apa unde căzuse de pe pod pe când se întorcea acasă de la o libație. Ortodox, bunicul meu a studiat teologia la Sibiu, unde s-a împrietenit cu colegul său de facultate Nicolae Ivan, viitorul episcop de Cluj. Sub îndemnul acestui prieten, probabil, a participat la lupta națională a românilor ardeleni împotriva
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
și să mănânc noroi uscat și balegă de cai de pe bocancii ostașilor; iar când am început să mă țin binișor pe două picioare, am profitat degrabă de posibilitățile de mișcare ce-mi stăteau acum la dispoziție spre a fugi de acasă. Dispărusem - și o zi întreagă s-au căznit o seamă de soldați să mă caute, până au dat în sfârșit de mine: șezând liniștit și satisfăcut pe fund, bine ascuns de foile de cucuruz ori de frunzele de sfeclă din
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
școala în Franța, la călugărițe, și nu-și petrecea decât vacanțele în România: ne povestea minuni despre libertățile ce și le permiteau în secret fetițele acolo. Instruită la sursa cosmeticii apusene, era deja expertă în farduri și se boia și acasă, la Cluj, cu tot ce-i stătea la dispoziție în laboratorul maică-sii, care n-o cenzura câtuși de puțin. La recepțiile oferite de consul, cu risipă de luminație și tratație, aveam și noi, cei mici, partea noastră - eram destui
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
participat și eu cu plăcere, de câteva ori, la acest joc neobișnuit. Am trăit și pe cont propriu, cam în aceeași perioadă, o poveste similară, poate de mine inițiată, pe baza experienței „din pod“. Noaptea, când ai mei lipseau de acasă, invitați undeva sau la vreun spectacol (operă, teatru, cinema), mă lăsau în paza ordonanței, care trebuia să-mi supravegheze somnul (să nu visez urât!). La masa din bucătărie, unde își prepara din foiță și tutun țigara, ungurul cumsecade și prietenos
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
tanti Virginia să mă sărute pe gură, cum avea obiceiul. Fiindcă mă trata cu bunătăți, o vizitam cât de des puteam, adică de câte ori mama îmi permitea să merg de la grădiniță la dânsa (adică la bunici), soldatul urmând să mă aducă acasă de acolo. O dată, s-a întâmplat o poznă mare. Mătușă-mea m-a anunțat îndată după sosire că îmi pregătise o porție uriașă de clătite cu dulceață (mă cunoștea de lacom). Cum eu voiam să mă înfrupt din ele fără
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
să se căsătorească cu fosta lui cumnată, proiect sprijinit de sora lui, Marioara, în casa căreia el s-a și mutat provizoriu. Maică-mea mă trimitea uneori, cu ordonanța care rămăsese la dispoziția ei, să-l îndemn să se întoarcă acasă. Nu cred ca eu să fi fost factorul determinant, dar până la urmă taică-meu s-a întors în sânul familiei lui. Relațiile mamei cu cele două cumnate au rămas în aparență amicale, dar de atunci încolo am simțit mereu că
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
părerea, comparându-le ambițios cu ale altora. Îmi plăceau plimbările prin stațiune, scalda la ștrand, câte un spectacol de cinematograf (melodrame ce-mi storceau și mie lacrimi), dar problemele apăreau seara, când cele două femei mă obligau să rămân singur acasă și să mă culc, fiind astfel cu brutalitate exclus din societate. Mă agitam, stăruiam, mă enervam, mă revoltam furios, făceam scandal. În agitația mea isterică, eram în stare să proferez cele mai stupide amenințări și cele mai ridicole șantaje. Mătușă
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
femeie; parcă o văd pe mama stând de vorbă cu ea. O văd însă sigur pe maică-mea vorbind în curtea școlii cu mama unui coleg, noul meu prieten cu care ne vizitam. Îl numeam Adrian, deși era ungur. Întoarsă acasă, maică-mea ne-a povestit că, între altele, întrebând-o pe mama băiatului de ce l-a înscris la o școală primară românească, ea i-a răspuns: „Pentru că eu și soțul meu ne gândim la viitorul copilului; noi nu trăim în
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
întrebând-o pe mama băiatului de ce l-a înscris la o școală primară românească, ea i-a răspuns: „Pentru că eu și soțul meu ne gândim la viitorul copilului; noi nu trăim în trecut. De instrucția lui maghiară mă ocup eu acasă.“ Adrian era un băiat brunet, frumușel, elegant îmbrăcat și foarte bine-crescut. Taică-său era inginer și locuiau într-o vilă pretențioasă ca un cavou de lux. Aceste două clase primare țin de o perioadă fără experimente erotice, în schimb cu
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
acea silă care contrazicea plăcerea intensă a lecturilor particulare, tot mai extinse. Bunul pedagog m-a ghicit, fără să-i treacă prin minte că școala sau el personal ar fi cauza: l-a chemat pe tata, crezând că atmosfera de acasă, probleme în menajul părinților ar putea pricinui timiditatea mea neobișnuită, și l-a întrebat, cu solicitudine și delicatețe, dar ferm: „De ce-i este teamă copilului dumneavoastră?“, adăugând: „Pare că ascunde o durere, o prematură suferință sufletească“, întrebare fără răspuns, deoarece
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
de sticlă; el folosea în schimb rulmenți, pe care eu nu-i găseam în comerț (de altfel, nu le știam rostul, considerându-i tot „bile“). Locuia și el în orașul de jos, dar nu m-am dus niciodată la dânsul acasă - ca să jucăm bile, ne întâlneam undeva, la o râpă între „jos“ și „sus“. Celălalt, de asemeni excelent la învățătură, înalt și slab, extraordinar de bun camarad, săritor, mă invita să patinăm pe Brateșul înghețat (patinele lui erau ceva foarte improvizat
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
bun camarad, săritor, mă invita să patinăm pe Brateșul înghețat (patinele lui erau ceva foarte improvizat, legate cu cârpe de ghetele nici ele prea zdravene), unde se strângeau mulți copii, într-o învălmășeală breugheliană. Odată m-a poftit la el acasă, în cartierul Bădălan, unde domnea mizeria mizeriilor, ceva cu totul inedit pentru mine, cum n-am mai văzut niciodată, poate numai în reportajele cinematografice din zilele noastre, din „lumea a treia“. O cocioabă de lemn, cu o singură încăpere, în
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
ceea ce auzise desigur de la ai săi - că tatăl meu fusese făcut ofițer din plutonier, în vremea războiului. N-am știut ce să răspund - că tata avea o diplomă de doctor în drept în buzunar -, nici n-am îndrăznit să repet acasă ceea ce mi se spusese, dar eram convins că nu este adevărat: consulului i se părea poate suspect faptul că părintele meu rămăsese tot căpitan, adică „bun în grad“. Adevărul e că tata, dornic să intre în justiția militară, amânase sine
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
incinta așa zisei „Redute“, unde avusese loc sub unguri procesul Memorandului, participasem și eu la baluri de copii, dansând cu Bombonica). Mama a trebuit prin urmare să-și comande două „rochii lungi“ la o vestită croitoreasă, care îi făcea probele acasă, încât puteam și eu să asist (cu ce entuziasm!) la ele. Balul, rochiile acestea mă surescitau la culme. Trăiam un vis aievea. Tot ce văzusem prin filme ajunsese acum la îndemâna mea. Traviata și Bal mascat fără cortina care subliniază și
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
jocuri, rochii, imitând balurile, dar farmecul lor artificial n-a rezistat niciodată comparației cu vraja ce împrejmuia rochia roz și rochia de dantelă neagră. Cu prilejul celor două baluri, am vegheat de fiecare dată până în zori, când s-au întors acasă, în trăsură - așa cum și plecaseră -, fericiții părtași la petrecerea „ceremonioasă“ (cu tombolă!). Sărind din pătuțul cu plasă în întâmpinarea lor, primele cuvinte cu care m-am adresat mamei au sunat: „Ai fost cea mai elegantă? urmate de: „Ai fost cea
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
cu mare atenție la intonarea justă, la realismul dramatic, în vederea unei serbări școlare din Galați, aducându-mi ovații repetate și la festivitatea de sfârșit de an, acum în Cluj. Spre deosebire de școală, pentru publicul mai mult sau mai puțin perciunat de acasă îmi sacrificam cu generozitate corzile vocale, scoțând răgete conforme emfazei pustiitoare;a sultanului, dar implicându-l și pe demnul moșneag ce domnea peste valahi într-o urlătoare similară. Dintre acești spectatori, din familiile lor, n-am mai revăzut pe nimeni
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]