55,626 matches
-
când remarca a fost făcută, ca și 20 de ani mai târziu. Dacă generația precedentă, cu sensibilitatea ei umanistă, fusese atrasă de Marx și Hegel, posomorâtul deceniu al șaptelea a fost sedus de un filon mult mai sumbru din gândirea germană: scepticismul radical al lui Michel Foucault era În mare măsură o variantă a lui Nietzsche, iar Jacques Derrida și alți autori francezi influenți s-au inspirat din Martin Heidegger pentru a elabora o critică a subiectului și a „de-construi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
efectele sale politice și epistemologice a creat o afinitate Între criticii modernității și progresului tehnologic de la Începutul secolului XX, ca Heidegger, și scepticii blazați ai erei „postmoderne” (iar Heidegger și alții au fost „spălați” astfel de conotațiile anterioare). Când filosofia germană, după ce trecuse prin gândirea socială franceză, a ajuns În criticismul cultural englez (formele sub care le era cunoscută celor mai mulți cititori din acea vreme), vocabularul său inerent dificil dobândise un grad de opacitate expresivă care a atras irezistibil o nouă generație
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ele Începuseră cu oroarea romanticilor față de stricăciunile industrialismului timpuriu. În zorii secolului XX, stânga și dreapta aveau amândouă cluburi de ciclism, restaurante vegetariene, cercetași și Wandervogel, arondate visului socialist, respectiv naționalist de eliberare și reîntoarcere. Nostalgia nemților pentru peisajele specific germane, pentru munții și râurile din Harz și Pfalz, pentru Heimat; visul naționalist francez de armonie rurală dintr-o France profonde, nepătată de urbanizare și cosmopolitism; reveria engleză a unei armonii trecute și viitoare, Ierusalimul pierdut al lui Blake: toate acestea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
dată reprezentarea În parlament (27 de locuri). În 1985, „verzii” erau deja Într-un guvern regional important, la conducere aflându-se Hesse În coaliție cu Partidul Social-Democrat (iar tânărul politician ecologist Joschka Fischer era ministrul Mediului și Energiei). Succesul „verzilor” germani nu a fost egalat imediat În alte părți, deși, În timp, partidele din Austria și mai ales Franța vor abține rezultate respectabile. Vest-germanii erau poate un caz neobișnuit. În acești ani, ei Începuseră să deteste tocmai sursele propriului reviriment economic
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
un caz neobișnuit. În acești ani, ei Începuseră să deteste tocmai sursele propriului reviriment economic postbelic: Între 1966 și 1981, proporția celor care aveau o părere bună despre „tehnologie” și reușitele ei a scăzut brusc, de la 72% la 30%. „Verzii” germani beneficiau și de sistemul nemțesc de reprezentare proporțională, grație căruia până și partidele mici puteau pătrunde În parlamentele regionale și federal - deși sistemul, comparabil În linii mari, din Italia nu i-a ajutat cu nimic pe ecologiștii de acolo: În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
relațiilor Germaniei cu blocul sovietic: Ostpolitik. Până atunci, politica externă vest-germană fusese dominată de ideea lui Adenauer că noua Republică, ancorată În Occident prin Uniunea Vest-Europeană, Comunitatea Economică Europeană și NATO, trebuie să nu recunoască cu nici un preț Republica Democrată Germană (RDG). Pretinzând că RFG era singurul stat care reprezenta Germania, Adenauer a refuzat să recunoască și statele care aveau relații diplomatice cu RDG, cu excepția Uniunii Sovietice. Succesorul lui, Ludwig Erhard, deschisese misiuni comerciale la București, Sofia, Varșovia și Budapesta, dar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Statele Unite demonstraseră Însă că nu doreau să riște o confruntare armată pentru a menține deschisă frontiera din Berlin; iar America refuza, după cum a confirmat președintele Lyndon Johnson În octombrie 1966, să mai fie constrânsă În politica externă de principiul reunificării germane viitoare. Mesajul era limpede: În loc să ceară soluționarea „problemei germane” ca precondiție a destinderii, noua generație de diplomați germani trebuia să-și inverseze prioritățile dacă dorea să-și atingă scopul. Dorința lui Willy Brandt de a renunța la convențiile politicii vest-germane
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
confruntare armată pentru a menține deschisă frontiera din Berlin; iar America refuza, după cum a confirmat președintele Lyndon Johnson În octombrie 1966, să mai fie constrânsă În politica externă de principiul reunificării germane viitoare. Mesajul era limpede: În loc să ceară soluționarea „problemei germane” ca precondiție a destinderii, noua generație de diplomați germani trebuia să-și inverseze prioritățile dacă dorea să-și atingă scopul. Dorința lui Willy Brandt de a renunța la convențiile politicii vest-germane se baza În mare parte pe experiența lui ca
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
multitudine de contacte (diplomatice, umane, instituționale) și „normalizarea” relațiilor dintre cele două Germanii și din toată Europa fără a stârni neliniști acasă sau În străinătate. Printr-o acrobație retorică tipică, Brandt a abandonat discret insistența vest-germană asupra ilegitimității Republicii Democrate Germane și condiția ne-negociabilă a reunificării. Bonnul a continuat să afirme unitatea fundamentală a poporului german, dar a recunoscut incontestabila existență de fapt a Germaniei de Est: „O națiune germană, două state germane”7. Între 1970 și 1974, Brandt și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Europa fără a stârni neliniști acasă sau În străinătate. Printr-o acrobație retorică tipică, Brandt a abandonat discret insistența vest-germană asupra ilegitimității Republicii Democrate Germane și condiția ne-negociabilă a reunificării. Bonnul a continuat să afirme unitatea fundamentală a poporului german, dar a recunoscut incontestabila existență de fapt a Germaniei de Est: „O națiune germană, două state germane”7. Între 1970 și 1974, Brandt și ministrul său de Externe, liber-democratul Walter Scheel, au negociat și semnat o serie de acorduri diplomatice
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Brandt a abandonat discret insistența vest-germană asupra ilegitimității Republicii Democrate Germane și condiția ne-negociabilă a reunificării. Bonnul a continuat să afirme unitatea fundamentală a poporului german, dar a recunoscut incontestabila existență de fapt a Germaniei de Est: „O națiune germană, două state germane”7. Între 1970 și 1974, Brandt și ministrul său de Externe, liber-democratul Walter Scheel, au negociat și semnat o serie de acorduri diplomatice majore: tratate cu Moscova și Varșovia În 1970, care recunoșteau existența și inviolabilitatea de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
discret insistența vest-germană asupra ilegitimității Republicii Democrate Germane și condiția ne-negociabilă a reunificării. Bonnul a continuat să afirme unitatea fundamentală a poporului german, dar a recunoscut incontestabila existență de fapt a Germaniei de Est: „O națiune germană, două state germane”7. Între 1970 și 1974, Brandt și ministrul său de Externe, liber-democratul Walter Scheel, au negociat și semnat o serie de acorduri diplomatice majore: tratate cu Moscova și Varșovia În 1970, care recunoșteau existența și inviolabilitatea de facto a granițelor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
1970 și 1974, Brandt și ministrul său de Externe, liber-democratul Walter Scheel, au negociat și semnat o serie de acorduri diplomatice majore: tratate cu Moscova și Varșovia În 1970, care recunoșteau existența și inviolabilitatea de facto a granițelor postbelice intra-germană și polono-germană („linia de hotar existentă... va constitui granița statală vestică a Republicii Populare Polone”) și care inaugurau o nouă relație Între Germania și vecinii ei răsăriteni „pe baza situației politice existente În Europa”; un acord cvadripartit privitor la Berlin
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
stabilitate” și „previzibilitate” a Germaniei Federale. Conducătorii Germaniei de Est aveau toate motivele să fie mulțumiți de evoluțiile recente. În septembrie 1973, Națiunile Unite au recunoscut și acceptat RDG și RFG ca state suverane; În numai un an, Republica Democrată Germană a fost recunoscută diplomatic de 80 de țări, inclusiv de Statele Unite. Într-un ecou ironic al schimbărilor de la Bonn, liderii RDG au Încetat și ei să vorbească despre „Germania” și au Început să menționeze cu siguranță crescândă RDG, ca stat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a fost recunoscută diplomatic de 80 de țări, inclusiv de Statele Unite. Într-un ecou ironic al schimbărilor de la Bonn, liderii RDG au Încetat și ei să vorbească despre „Germania” și au Început să menționeze cu siguranță crescândă RDG, ca stat german distinct și perfect legitim, cu un viitor propriu - Întemeiat, susțineau ei acum, nu doar pe antifascismul germanilor „buni”, ci pe teritoriul și patrimoniul Prusiei. Dacă În 1968 Constituția RDG amintea dezideratul unificării sub steagul democrației și al socialismului, În Constituția
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de natură strict materială. Încă din 1963, RDG „vindea” Bonnului deținuți politici pe bani gheață; suma depindea de „valoarea” și calificările candidatului. În 1977, pentru a obține eliberarea unui prizonier din Închisorile est-germane, RFG plătea aproape 96.000 de mărci germane. Reîntregirea familiilor ca proces instituționalizat era unul dintre succesele diplomatice ale noii politici: autoritățile din Pankow Încasau În plus 4.500 de mărci germane de persoană (un chilipir: În 1983, Ceaușescu cerea regimului de la Bonn 8.000 de mărci pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pentru a obține eliberarea unui prizonier din Închisorile est-germane, RFG plătea aproape 96.000 de mărci germane. Reîntregirea familiilor ca proces instituționalizat era unul dintre succesele diplomatice ale noii politici: autoritățile din Pankow Încasau În plus 4.500 de mărci germane de persoană (un chilipir: În 1983, Ceaușescu cerea regimului de la Bonn 8.000 de mărci pentru fiecare etnic german care părăsea România). După unele estimări, suma totală Încasată de RDG de la RFG pentru eliberarea a 34.000 de prizonieri, Întoarcerea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ca proces instituționalizat era unul dintre succesele diplomatice ale noii politici: autoritățile din Pankow Încasau În plus 4.500 de mărci germane de persoană (un chilipir: În 1983, Ceaușescu cerea regimului de la Bonn 8.000 de mărci pentru fiecare etnic german care părăsea România). După unele estimări, suma totală Încasată de RDG de la RFG pentru eliberarea a 34.000 de prizonieri, Întoarcerea a 2.000 de copii la părinții lor și „reglementarea” a 250.000 de cazuri de reîntregire familială ajungea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Încasată de RDG de la RFG pentru eliberarea a 34.000 de prizonieri, Întoarcerea a 2.000 de copii la părinții lor și „reglementarea” a 250.000 de cazuri de reîntregire familială ajungea În 1989 la aproape 3 miliarde de mărci germane 9. Una dintre consecințele involuntare a fost dispariția „unificării” de pe agenda politică germană. Desigur, În Republica Federală reîntregirea țării divizate a rămas Lebenslüge („minciuna cea de toate zilele”), cum spunea Brandt. Dar, la jumătatea anilor ’80, cu numai câțiva ani
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a 2.000 de copii la părinții lor și „reglementarea” a 250.000 de cazuri de reîntregire familială ajungea În 1989 la aproape 3 miliarde de mărci germane 9. Una dintre consecințele involuntare a fost dispariția „unificării” de pe agenda politică germană. Desigur, În Republica Federală reîntregirea țării divizate a rămas Lebenslüge („minciuna cea de toate zilele”), cum spunea Brandt. Dar, la jumătatea anilor ’80, cu numai câțiva ani Înainte să se producă pe neașteptate, reunificarea Încetase să mai mobilizeze opinia publică
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mulți ani recunoașterea oficială a câștigurilor sale postbelice și a noilor granițe europene, de preferință În cadrul unei conferințe de pace. Aliații vestici, În special Statele Unite, refuzau să acorde mai mult decât recunoașterea de fapt a unui statu-quo câtă vreme „problema germană” nu era soluționată. Dar acum, având În vedere că Înșiși germanii Întindeau o mână vecinilor de la est, poziția occidentalilor urma să se schimbe; dorința liderilor sovietici era pe cale să se realizeze. În cadrul ambițioasei lor strategii de destindere a relațiilor cu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
infuzie de fermitate și energie - Conferința de la Haga din 1969 a fost prima dintr-o serie de Întâlniri nesistematice cu scopul de a „relansa Europa” -, iar Între 1975 și 1981, prietenia dintre președintele francez Valéry Giscard d’Estaing și cancelarul german Helmut Schmidt a favorizat acest obiectiv. Progresul prin integrare economică negativă - Înlăturarea tarifelor și restricțiilor comerciale, subvenționarea regiunilor și sectoarelor dezavantajate - era mai la Îndemână decât stabilirea de comun acord a unor criterii concrete care implicau o acțiune politică pozitivă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
la Bretton Woods Însemna că ratele de schimb valutar erau fluctuante și imprevizibile. Prin caracterul lor mai degrabă regional decât internațional, „șarpele” monetar, SME și écu (unitatea valutară europeană) au fost un paliativ, nefăcând decât să Înlocuiască dolarul cu marca germană ca monedă de referință stabilă pentru bancheri și piața europeană. Următorul pas logic, deși neliniștitor prin implicațiile simbolice, a fost Înlocuirea monedelor naționale cu euro. Apariția unei monede europene unice a fost, astfel, efectul unor replici pragmatice la problemele economice
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În privința modurilor În care puteau beneficia de „Europa” și de resursele europene. Din 1995, provincia are și o reprezentanță la Bruxelles (Împreună cu provincia italiană vecină Trentino și cu Tirolul austriac). Site-ul oficial al Provinciei Bolzano (cu versiuni În italiană, germană, engleză, franceză și ladino, o varietate a dialectului romanș vorbit În Elveția) afișează, cum e și normal, o eurofilie ardentă. Tirolul de Sud și alte situații păreau să demonstreze că politica de integrare a continentului „de jos În sus”, costisitoare
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
scăzute cronice, ineficiența managerială și conflictele de muncă tot mai dese pe tema salariilor și a atribuțiilor, atât guvernele laburiste, cât și cele conservatoare au Încercat să treacă de la anarhia relațiilor industriale britanice la consens planificat În stil austro-scandinav sau german - o „politică a prețurilor și veniturilor”, cum i se spunea În țară, de un minimalism empiric caracteristic. Au eșuat. Partidul Laburist nu a izbutit să facă ordine În industrie fiindcă sponsorii săi din sindicatele de profil preferau confruntările directe În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]