1,401 matches
-
mai la o parte cu un zâmbet plin de încurajare. Am descoperit lipsa lui Hacik, dar madame Pitpalac, cu o privire șireată, ne-a spus misterios: Lasați-l în pace, s-a dus la Ada. Vine el îndărăt." De ce să vie îndărăt? Din cauza Mașinkei sau pentru că-l expediază Ada? În schimb, Mihali, cafegiul, personagiu ursuz, s-a prezentat și a dorit toată sănătatea pentru Viky. Cum nu poți cunoaște pe oameni! Ce anost ni se păruse! Speram să-mi iau rămas bun
O moarte care nu dovedește nimic. Ioana by Anton Holban [Corola-publishinghouse/Imaginative/295595_a_296924]
-
voință liberă și suferință, păcat și vină, stare de 176 PRIVIND ALTFEL LUMEA CELOR ABSURDE anxietate și excepție. „Repetarea și reamintirea sunt una și aceeași mișcare, doar că în direcții opuse; fiindcă ceea ce ne reamintim a fost și se repetă îndărăt, în timp ce adevărata repetare ne o amintim către înainte.“<ref id="181">Søren Kierkegaard, Repetarea, traducere de Adrian Arsinevici, Editura Amarcord, Timișoara, 2000, p. 27.</ref> Paradoxul e deja prezent în acest înțeles al repetării: ați aminti orientat către înainte, către
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
voință liberă și suferință, păcat și vină, stare de 176 PRIVIND ALTFEL LUMEA CELOR ABSURDE anxietate și excepție. „Repetarea și reamintirea sunt una și aceeași mișcare, doar că în direcții opuse; fiindcă ceea ce ne reamintim a fost și se repetă îndărăt, în timp ce adevărata repetare ne o amintim către înainte.“<ref id="181">Søren Kierkegaard, Repetarea, traducere de Adrian Arsinevici, Editura Amarcord, Timișoara, 2000, p. 27.</ref> Paradoxul e deja prezent în acest înțeles al repetării: ați aminti orientat către înainte, către
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
săi descălecau și ei. Erau toți înarmați cu săbii sau securi și fiecare își luase cu sine arcul și tolba. Câinele, alarmat, se trase și mai mult înapoi, dezvelindu-și colții; fetița înaintă ca să-l țină, dar tatăl o împinse îndărăt. Străduindu-se să-și ascundă nemulțumirea pentru pretențiile hunului, înclină capul și răspunse imediat, căutând să acopere cu glasul său lătratul câinelui. — Casa mea e totdeauna deschisă pentru tine, dar va trebui să te mulțumești cu ce e: câteva capre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Dar de ce? Tributul era același din totdeauna și... — Bine ai zis! Cel din totdeauna, interveni apăsat Khaba. — Da, tocmai ăsta e baiul. Au fost unii care au zis că ai fi putut să dai mult mai mult. Audbert își trase îndărăt pieptul și deschise larg brațele, într-un semn de neputință, privindu-i pe huni cu aerul celui căruia i se face o gravă nedreptate: — Bine, dar... pământul de aici dă roadă din ce în ce mai puțină, a fost un an rău; și pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
în grup la marginea luminișului; de acolo, incapabili să mai reacționeze, aruncau priviri îngrozite spre Balamber; acesta, în șaua calului, îl ținea zdravăn pe comandantul lor de păr, obligându-l, din cauza mișcărilor animalului, să execute un soi de dans grotesc îndărăt, din care bagaudul, cu toate că se zbătea din răsputeri, nu reușea să se elibereze. în sfârșit, hunul opri calul și, trăgând fulgerător din cizmă un cuțit lung, cu o singură și rapidă mișcare, străpunse gâtul bărbatului, care căzu în iarbă, zvârcolindu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
prin piept, găurindu-i osul brațului, astfel că mâna îi atârna inertă; totuși, la fiecare mișcare a calului simțea în braț junghiuri înfiorătoare. Observase deja în urma lui norul de praf ridicat de urmăritorii săi, iar acum nu se mai uita îndărăt, și pentru că durerea cauzată de rană nu-i mai dădea voie. îl îmboldea, în schimb, mai departe pe Rutilan, reușind să câștige teren și să se apropie tot mai mult de car; acesta își continua cursa nebună, cu coviltirul aproape
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
pe urmă, ai văzut? adăugă, arătând cu capul înspre hun. Acuma suntem doi. Fata îl privi doar o clipită pe Balamber, apoi, cu un fel de geamăt plin de mânie, sări dintr-odată înainte. Burgundul abia avu timp să sară îndărăt și să se ferească de lovitură. Dar nu de tot: blestemând, își trecu palma peste obraz și o retrase murdară de sânge. O privi scurt cu coada ochiului, după care începu din nou să înainteze spre tânără. — Ei, gata acum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
bucăți, romanule! mârâi Gualfard, când, în cele din urmă, se trase înapoi. Stătu o vreme scurtă ca să-și recapete suflul și imediat, mugind ca un taur înfuriat, i se aruncă iarăși împotrivă cu toată greutatea, scut contra scut, împingându-l îndărăt, până ce romanul ajunse cu spatele aproape lipit de cordonul de gărzi. Un murmur de satisfacție se ridică din mulțime, în mijlocul căreia - dacă nu din alt motiv, atunci din orgoliul neamului - cei care îl susțineau pe roman nu puteau fi prea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
dezechilibra adversarul, și execută rapid o izbitură năprasnică de sus în jos, pe care celălalt o pară, la rândul său, aplicând apoi o nouă lovitură de sus. Romanul, cu cea mai mare rapiditate, în loc să pareze, își dezechilibră adversarul trăgându-se îndărăt, pentru ca, la întoarcere, printr-o lovitură violentă în diagonală, să lovească imediat, cu mare putere, mânerul securii. Dezarmat, Gualfard făcu un salt înapoi. Urletul de spaimă și dezaprobare ce se auzi în marea piață fu atât de puternic, încât câteva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
prezență de spirit și nebănuită agilitate, se azvârli înainte cu capul plecat. Protejându-se cu scutul său mare, îl izbi cu toată greutatea pe Sebastianus, surprinzându-l pe când deja se pregătea să înainteze ca să aplice lovitura decisivă, și îl aruncă îndărăt. Respins astfel, romanul dădu înapoi clătinându-se, își pierdu echilibrul și căzu pe spate, în strigătele mulțimii, dându-i astfel răgaz adversarului să-și ia cu repeziciune arma și să se pună iarăși în gardă. Sebastianus fu imediat în picioare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
la apropierea războinicilor amenințători, oamenii își ascundeau pungile la spate, iar femeile lăsau în jos privirea și se retrăgeau, căutând instinctiv protecția soților. Un tânăr soldat, văzându-se poate împiedicat în cale, cine știe cum, de un băiat, îl împinse cu duritate îndărăt; tatăl acestuia, un om înalt și robust în haine de lucru, poate un tâmplar, se interpuse între ei, postându-se în fața războinicului. Mulțimea fu cuprinsă de un fior. Alți burgunzi se apropiară de tovarășul lor, o femeie scoase un strigăt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
frumoase și aristocratice. Hunul ce ținea torța avea fața plină de cicatrici și fără un ochi. Spuse câteva cuvinte pe un ton care putea să fie de apreciere și întinse o mână să mângâie obrazul fetei. Ea făcu un pas îndărăt, fixându-l cu o ostilitate întunecată, pasivă. Lidania se ridică atunci brusc în picioare și, spre marea surprindere a lui Sebastianus, începu să-i împroaște pe cei doi cu un șuvoi de insulte chiar în limba lor, agitându-și o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
povară cu saci plini de bijuterii și monede. Sunt păcătoși! Da! Păcătoși care nu merită îndurarea ta. Recunoscându-l pe călugăr, Canzianus avusese o tresărire, iar acum îl privea cu severitate. Confratele său mai tânăr, care făcuse chiar un pas îndărăt, îl fixa cu groază pe Inisius și întreaga sa persoană părea străbătută de un fior de repulsie. Balamber nu răbdă prea mult intervenția sâcâitoare al lui Inisius; fără măcar să-l privească, printr-un gest violent al brațului, îl împinse departe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
imploră iertarea păcatelor tale. O să vezi că, la fel ca întotdeauna, o să-ți facă bine. Dând frenetic din mâinile strânse ca niște gheare și din genunchii murdari, ce-i ieșeau prin țesătura destrămată a rasei, Inisius începu să se târască îndărăt prin praf, cu privirea îngrozită ațintită în sus, către chipul divin, nesfârșit de adânc, care îl fixa din icoană. — Nuuuuu! Nuuuuu! Mereu la fel! Mereu la fel! Nu e drept, nu e drept, eu... eu... Se întâmplă ceva ciudat: călugărul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
față, întreg trupul îi încremeni, apoi se aruncă la pământ și porni să se rostogolească și să se zbată, scrâșnind din dinți, azvârlind din picioare și mârâind ca un câine turbat. Stupefiați de zvârcolirile lui, hunii din jur se traseră îndărăt, fixându-l cu teamă și scârbă, în vreme ce Simplicius, cu degetele încleștate pe imaginea sfântă, rostea, cu glas scăzut, o rugăciune înfrigurată. Chiar și Khaba, care încă strângea sabia în mână, se dădu un pas înapoi și la fel făcu și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
încruntându-se. Dumnezeul meu știe să răsplătească îndurarea, dar îi pedepsește pe aroganți. — îndrăznești să mă ameninți? întrebă Balamber și-și duse mâna la mânerul săbiei, mai degrabă ca să-și salveze prestigiul în fața alor săi; făcu totuși, tulburat, un pas îndărăt. Gomerius, înspăimântat, îl lăsă jos pe Inisius și se ridică în picioare, venind instinctiv lângă abate. Acesta din urmă, însă, își redobândi calmul. Plecând capul, făcu un gest de resemnare cu mâna. Nu. Cum aș putea să te ameninț? Tu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
urmă îl numise Odolgan. Hunul încrucișă imediat sabia cu războinicul cu creastă în formă de lup, care, de altfel, arătă să știa să-și păstreze cumpătul, ba mai mult, porni asupra sa o ploaie de lovituri, cu care îl împingea îndărăt. Sebastianus ar fi vrut să-și facă loc printre combatanți ca să-i dea ajutor burgundului, însă avea de lucru cu barbarii care îl atacau. Cât despre Maliban, îi stătea alături și cu sabia îl ajuta să-și deschidă drum prin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
unui cal, Sebastianus scruta mulțimea, căutând-o pe Lidania. O zări, în sfârșit, și observă că rămânea în spate: trăgea după ea o copilă mărunțică și cu un ten diafan, nu fără ca aceasta să-i opună rezistență; fata întorcea mereu îndărăt privirea rătăcită și părea să bâlbâie cuvinte fără șir. Văzându-l că se apropie, ochii ei se luminară: — Sebastianus! Deci trăiești! El o chemă de îndată: — Hai să mergem de aici! Trebuie să vii cu mine! Hunii vor fi aici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
coatele îndoite și cu mâinile împletite și legate la spate. Dedesubtul lui, stiva de trunchiuri și crengi fusese deja cuprinsă de focul pe care Hariman, după ce își potrivise la centură scalpul, avu grijă să-l întețească, trăgându-se pe urmă îndărăt împreună cu cei care-l ajutaseră, pentru a-și contempla roadele muncii. O vreme, adunați în cerc în jurul focului înalt, burgunzii rămaseră să-l privească pe hunul care ardea. El începu curând să se zvârcolească, zgâlțâit de spasme violente, și imediat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
necioplite de soldat și cu aroganța rangului său, pe care acum și-o regăsise. Se purtase prostește și... Din spatele său, un pas iute și aproape alergând prin noroiul uscat, apoi o mână ce se așeză pe brațul său, trăgându-l îndărăt. întorcându-se, o găsi în fața lui, cu chipul foarte aproape de al său, cu o expresie blândă și în același timp hotărâtă în ochii strălucitori după plâns. Brațele lui se deschiseră să o primească, iar ea i se strânse la piept
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
și se aruncă să-l prindă de glezne. — Deci aceeași pedeapsă! Același martiriu! Nu cer decât asta. Eu merit moartea! Eu o invoc! împlinește-ți misiunea, fiu al lui Belial! Hotărât, era prea mult pentru Balamber. Făcând încă un pas îndărăt, ca să se sustragă acelui contact ce-i făcea silă, trase sabia și, surd acum la strigătul lui Canzianus, o ridică să lovească, vrând să pună capăt acelui torent de implorări obositoare. Dar își opri mâna în aer: nu, nu-și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
în aer un laț pentru cai. Li se repezi împotrivă cu mânie. — Plecați! le strigă, însoțindu-și ordinul cu gesturi energice ale brațelor. Duceți-vă de aici! Stupefiați, înspăimântați, cei doi traseră de hățuri și, întorcându-și caii, se duseră îndărăt. Frediana, între timp, nu se mișcase din loc. Aștepta acolo, în mijlocul câmpiei, gata de luptă, cu sabia în mână. Balamber observă că nu mai avea scutul pe care-l avusese mai devreme; obosită, poate, să-i ducă greutatea, îl abandonase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
bun început. Ținându-și sabia în mâna dreaptă, se apropie puțin de ea, la pas, și ridică mâna stângă în semn de pace. — Așteaptă! îi strigă. Vreau să-ți vorbesc. Frediana, care pornise deja să dea pinteni calului, îl trase îndărăt, privind însă neliniștită spre locul bătăliei. Balamber înaintă și mai mult spre ea. — M-ai recunoscut? o întrebă. Citi pe fața ei o grimasă de dispreț. Bineînțeles, blestematule! Shudian-gun! Dacă vrei să vorbești, adăugă, întinzând înainte sabia, oprește-te unde
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
el. Cu toate acestea, bagaudul, care sângera pe nas și avea o buză crăpată, continuă să strige, cu suflul ce-i mai rămăsese: — Nu știu, vă spun! Jur că nu știu! Sebastianus îl fixă o vreme, apoi, suspinând, se trase îndărăt și, cu inima îndoită, Metronius făcu la fel. — Ce facem cu el? întrebă. — Cred că nu mai are altceva să ne spună și nu putem să-l cărăm după noi. Ar fi povară inutilă. Ucideți-l și să terminăm cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]