1,776 matches
-
principatului augustean și începutul imperiului creștin) ne duce către modul în care au fost integrate în teocrația basileică viziunile anterioare asupra practicării puterii, asupra ceremonialului și asupra imaginii sacre - aceasta, nod al unora dintre marile dispute teologice bizantine, dublate de înfruntări instituționale, religioase și laice, decisive în planul civilizației europene. Urmăresc aici nu numai evoluția istorică a unui concept, imaginarul, ci și o probare a unei strategii de căutare și de identificare, aplicate în funcție de relieful "natural" al trecutului, și nu prestabilit
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
istoriei politico-religioase din partea de est a vechiului imperiu greco-roman; un imaginar constrâns de mai mulți factori, printre care: strategiile de guvernare, scrierile creștine care au pus bazele dogmaticii, dezbaterile teoretice în jurul imaginii divinității − tranșate prin unele din Conciliile primului mileniu −, înfruntările instituționale (un reflex de gândire politică liberă, moștenit de la lumea "păgână"), spectacolul ceremonial de influență basileică. Analizele pe care le propun au ca punct de plecare un larg bazin semantic al noțiunii de imaginar, relevant pentru modul în care acesta
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
În al doilea rând, răspunsul se poate baza pe scrieri din perioada iconoclastă sau isihastă, referitoare atât la oíkonomía (le asimilăm politicilor de răspândire a imaginii divinului și de guvernare a lumii creștine), cât și la înfruntările instituționale din epocă. În căutarea unei genealogii (posibile) a imaginarului medieval al puterii, capătă o mare relevanță, spre exemplu, textele care au opus atitudini iconoclaste și iconolatre față de reprezentarea figurală a lui Iisus și a Fecioarei, dar care au inclus
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
chiar a isihasmului. Faptul în sine reprezintă, în cheie istorică, a doua etapă majoră în revalorificarea moștenirii lăsate de lumea cetăților grecești (după ce latinii integraseră întreaga cultură a Eladei la baza propriei civilizații), dar deschide și o lungă perioadă de înfruntări politice și spirituale între basilëìa, patriarhia de Constantinopol, instituția monahală din Răsărit și papalitate. La jumătatea secolului XI, emanciparea Vaticanului de sub tutela spirituală a Constantinopolului devine oficială; se anunță astfel granița spirituală care va despărți în timp cele
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
a lui Platon față de discursul filosofic al acestora și față de retorica lor, creatoare a unui discurs politic "verosimil și probabil" (deci dezavuat). Nu intenționez să reduc chestiunea inadvertențelor cu privire la imagine la una cu semnificație politică sau la o problemă de înfruntare "profesională", în clasa filosofilor; ar însemna să simplificăm diversele probleme spirituale până la a le reduce la cadrul lor istoric. Dar este importantă și identitatea interlocutorului lui Socrate, care, atunci când este un sofist, provoacă o atitudine polemică vehementă, chiar cu anumite
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
itinerarii ale puterii; respectarea acestor obligații s-a impus și mai mult în cazul împăraților nevoiți să refacă prestigiul instituției după diverse eșecuri, printre care și cel iconoclast. Datoriile acestea, limitele și sarcinile concrete încă mai constituiau un motiv de înfruntare în timpul Comnenilor, spre exemplu, între o elită clericală constantinopolitană și o oligarhie a aristocrației laice. Oncțiunea "vetero-testamentară" (ceea ce asigura și caracterul de sacerdot al autocratului), invocată după înfrângerea din 1204 și după instaurarea la Constantinopol a pasagerului Imperiu latin, rămâne
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
reinterpretat pe linia platonismului (aspect discutat anterior), există și alte lucruri comune transmise de la antichitate către creștinism. Pe de o parte, monstruosul și tenebrele din religia populară, mult influențată și ea de cultele orfice (Besançon 61-66), se regăsesc într-o "înfruntare" directă cu semizeii (eroii umanității), la nivele situate în imaginar între celest și teluric, dar și între teluric și sub-pământean. Aceste planuri transversale în ierarhia lumii, în care substanțele se amestecă (divinul și negativul său, demonicul) vor da modelul pentru
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
dovadă incontestabilă a deciziei autocratului de a recunoaște și de a proteja religia creștină; deasupra chipului christic, este așezată crucea (numită ulterior) "bizantină", un semn al relației dintre împăratul însuși și divinitate, dat fiind visul său premonitoriu din noaptea de dinaintea înfruntării armate de la Pons Milvius, Roma. Se adaugă hotărârea ca fiecare emisie monetară să reconfirme iconografic puterea delegată a autocratului, chiar de către Iisus însuși (figurile celor doi co-domnitori ai lumii creștine apar alăturate, reprezentare ce va deveni canonică). Iconografia puterii va
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
ortodox, teoria vetero-testamentară a "sacerdoțiului regal" (o veche preocupare, încă de la Sfântul Augustin). Practic, cauzele majore ale faliei dintre pars occidentalis și pars orientalis, ale decantării a două tipuri de cultură și de civilizație − deși creștine, atât de diferite − rămân înfruntările dintre sistemele lor politice și dintre viziunile lor teologice. Sau, altfel spus (după Gilbert Dagron), cele două cauze pot fi reduse la una singură, pentru că puterea laică și cea religioasă au interferat permanent, și în perioada bizantină, și în cea
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
pe baza unui sincronism total între revelația religioasă și organizarea politică a comunității, orice încercare de a ține Statul delimitat de Biserică este în continuare lipsită de sorți de izbândă (Durand, L'immaginario 10). În schimb, occidentul catolic extrage din înfruntarea politică, în principal cu Constantinopolul și cu imperiul aflat sub influența sa, suficientă forță și puternice motivații pentru a-și proclama autonomia, sub forma unui nou model de exercitare a puterii; scindarea a avut oricum loc pe fundalul vechii rupturi
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
dintre vechile instituții romane și împăratul lor, care a optat însă pentru orient. Dacă anul 324, prin decizia de reconstrucție a Bizanțului, este considerat în literatura actuală de specialitate momentul declanșator al seriei schismelor imperiale, trebuie amintit și faptul că înfruntarea orient-occident a luat ulterior o amplitudine politică și spirituală incontrolabilă, pentru că a implicat noile puteri din Europa și granițele tot mai mobile și mai "ambițioase", începând cu apariția regatelor romano-germanice. Falia a fost creată de polemica ideologică, fundamentală, în jurul primatului
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
într-o unitate politică și de doctrină pe care se baza însuși statul creștin, a avut câștig de cauză în cele din urmă ceea ce susținea un plan instituțional comun, și nu disocierea lor. Nu numai aceste aspecte au constituit miza înfruntării, ci și raportul dintre simbolic și real, ca și cel dintre imaginar și perceptibil. Textele iconodule au pus la baza demonstrației teologice echivalarea mesajului evanghelic cu cel iconic (vizibil), indiscutabilă în cadrul credinței unificatoare și respectată de toate "partidele" aflate în
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
în imaginea naturală, oricum ambele incomode pentru instituția basileică și pentru propriul cult, din cauza răspândirii lor cu ajutorul persuasivei și eficientei teologii monastice. Cu distanță critică față de opiniile unor specialiști factualiști, precum Hélène Ahrweiller (care analizează perioada iconoclastă în cheia unei înfruntări politico-sociale și instituționale convulsive), Marie-José Mondzain (iar Giorgio Agamben cu mult mai mult, în Il Regno e la Gloria, chiar dacă polemic în raport cu Mondzain) propune în schimb un alt orizont de interpretare, prin apelul la scrierile patriarhului Nichifor al Constantinopolului (758-829
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
christice, fiind un "trimis", "vicar" sau "uns al divinității". Acest concept politic al împăratului-sacerdot, reinterpretat în spiritul creștinismului, a fost în perioada iconoclasmului una din cauzele conflictului politico-religios dintre Constantinopol și papalitate și chiar, în interiorul imperiului roman de răsărit, a înfruntării fără precedent dintre instituția basileică și instituția monahală iconodulă (cum spuneam mai devreme). Cele două mari conflicte instituționale, unul finalizat, în occident, cu așa-numita (astăzi) teorie a cezaropapismului (de aici, soluția schismatică și preeminența clamată a Vaticanului asupra patriarhului
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
de sprijinul politic al lui Ioan VI Cantacuzino (împărat care nu a excelat prin știința de a practica puterea, ci prin anvergura sa culturală, dovedită și ca monah, după ce a ieșit din funcția basileică), a reprezentat cea de-a doua înfruntare constantinopolitană după iconoclasm cu o importanță majoră pentru civilizația ortodoxă. Într-un context politic, social și militar dezastruos pentru dinastia paleologă, teologia palamistă a întărit decisiv argumentația antiunionistă a partidei monahale, implicit și anti-basileice. Tocmai acest conținut dogmatic a fost
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
medievală de influență neotomistă − purtătoare a ideilor aristotelice, dar și a tezei primatului puterii papale - și teologia isihastă de sorginte neoplatoniciană a readus, în cadru politico-religios, dialogul dintre cei doi mari filosofi ai Greciei antice, tranșat anterior de gândirea iudeo-creștină. Înfruntarea teologică din prima jumătate a secolului XIV a fost integrată în cele din urmă în discursul oficial, pentru că sprijinea, programul pedagogic civil al puterii bizantine de restaurare a valorilor morale și spirituale. Apelul la această strategie s-a dovedit a
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
în viziunea lui Palamas, filosofia era: ... un instrument de exprimare a experienței creștine în termeni teologici, care se inspirau din vocabularul și imaginile filosofice, fără a se limita însă la acestea. (Arh. Crysostomos 208). Cum una din mizele principale ale înfruntării catolicismului cu ortodoxia era tocmai doctrina trinității, teoreticianul isihasmului s-a opus atât metodei scolastice cu care Varlaam, în preajma dezbaterilor ce au avut loc la Constantinopol în 1333 și 1334 între ortodocși și catolici, a interpretat termenul filioque, cât și
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
la participarea sa prin "îndumnezeire" la puterea divină, prin trăirea în chiar trupul lui Christos (ceea ce făcea imposibilă revelația despre care vorbea Varlaam), precum și la practicile ascetice (tradiție prescrisă de Maxim Mărturisitorul) ale călugărilor de la Muntele Athos, centrul mișcării spirituale. Înfruntarea dintre el și Varlaam a ținut în primul rând de metodologia religioasă și de distanța dintre cunoașterea simbolică a divinului (agreată de o gândire creștină mai permisivă, de tip occidental) și cunoașterea strict spirituală (de tip contemplativ și introvert, dar
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
iluminat de puterile necreate prin aplicarea terapeutică a sfintelor taine și prin recitatea neîntreruptă a rugăciunilor (Arh. Crysostomos 219). Comentatorii actuali au reperat în polemica isihasmului, tratată ca ultima mare dispută teologică de dinainte de 1453, două probleme majore: 1. o înfruntare între, pe de o parte, gândirea neotomistă occidentală de influență aristotelică și, pe de altă parte, neoplatonismul patristic reinterpretat, combinat la rândul lui cu tradiția monahală ascetică (în scrierile lui Grigorie Sinaitul și ale lui Grigorie Palamas); 2. o polemică
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
țară din lumea a treia." Fără o explicare a contextului, o parte din presa străină a reluat astfel de expresii, contribuind astfel la imaginea Marii Britanii ca națiune aflată în declin. Dimensiunea comunicării zilnice trebuie, de asemenea, să implice pregătirea pentru înfruntarea crizelor și contracararea atacurilor. Capacitatea de a răspunde fără întârziere înseamnă o replică imediată dată acuzațiilor și informațiilor false. Spre exemplu, în data de 7 octombrie 2001, când Al Jazeera a transmis prima înregistrare a lui Osama bin Laden, oficiali
by Joseph S. Nye, jr. [Corola-publishinghouse/Science/1027_a_2535]
-
aduce mai mult decât a fost („Cad frunză moartă, galbenă pe lut / cântându-mi viitorul din trecut”). Poet al contrastelor, B. conjură și amenință pe rând, oferă, unul după altul, spectacolul comedianului și pe cel al tragedianului în fața puterilor implacabile. Înfruntarea cu timpul este pentru el mai mult decât drama firească a oricărui om care descoperă că îmbătrânește, ea înseamnă punerea în discuție a structurii sale poetice. Căci B. este unul dintre marii poeți ai instantaneului, ai stării lirice de o
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285699_a_287028]
-
năval nică de a vedea banii grămadă înaintea sa. Sub complicitatea acceptată tacit, însă, între cei doi bărbați are loc o confruntare subterană pe viață și pe moarte: hotărâți amândoi și simțind fiecare că șia găsit omul (cap XII). Această înfruntare va sfârși prin ho tărârea lui Ghiță de ai aduce lui Pintea dovezile vinovăției sămădăului. Ultimele scene sunt de un intens dramatism. Înțelegând că șia distrus iremediabil căsnicia și viața, Ghiță își ucide soția și este, la rândul lui, ucis
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2894]
-
întregi sistemul concentraționar*, crime în masă: tot atâtea similitudini care incitau la comparație. Totuși, opoziția de conținut - dacă nu și de structură sau funcție - a celor două ideologii - una bazată pe conceptul de rasă, cealaltă pe clasă -, și, mai ales, înfruntarea extrem de violentă declanșată de atacul german contra URSS pe data de 22 iunie 1941, au mascat multă vreme aceste similitudini. Propaganda comunistă a utilizat victoria finală a comunismului asupra nazismului pentru a-l proclama pe primul drept campion al „taberei
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
etapă a mondializării? Era el de neînlăturat, sau a fost produsul împrejurărilor? Când a început de fapt? și când s-a terminat? Iată tot atâtea întrebări referitoare la natura, originea, spațiile și etapele Războiului Rece. Dacă debutează în 1917 ca înfruntare ideologică și politică, el nu devine conflict global între două blocuri, fiecare dominat de o supraputere, decât în 1946-1947, avându-și rădăcinile imediate în reglări de conturi restante din timpul celui de-al doilea război mondial. Deși conferințele de la Teheran
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
noi tragedii: boat people din Vietnam luând calea exilului* și genocidul în cursul căruia khmerii roșii* masacrează un sfert din populația cambodgiană. în Orientul Mijlociu, Războiul Rece exacerbează conflictul israelo-arab, Moscova și Washingtonul susținând ambițiile clienților lor respectivi, veghind totuși ca înfruntările să nu degenereze în conflict generalizat. în America Latină*, pentru a evita „noi Cube” și a-și menaja interesele, americanii susțin dictaturile militare care preiau puterea în urma unor lovituri de stat și se mențin prin represiunea în masă, dacă nu cumva
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]