7,108 matches
-
să cobor, În haine negre, cu ochii stinși, zâmbind ușor..." (Domnul Amărăciune) Tanatos-ul poate fi asimilat unui ceremonial mioritic. Sărbătoarea este perfidă, li-niștea aparentă: Dansați în cete un joc galant, cântați, lăute, arcușuri seci, viori pustii, de ce stați mute? Apar șoapte insidioase: Amărăciune, urând viața, mi-a spus în șoaptă: Să te ferești!" Totul ține de o anume regie a coborârii printre oglinzi, al cărei mobil real nu trebuie cunoscut: E gata ceaiul? Toți au venit? Totul e gata? cu o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
ușor..." (Domnul Amărăciune) Tanatos-ul poate fi asimilat unui ceremonial mioritic. Sărbătoarea este perfidă, li-niștea aparentă: Dansați în cete un joc galant, cântați, lăute, arcușuri seci, viori pustii, de ce stați mute? Apar șoapte insidioase: Amărăciune, urând viața, mi-a spus în șoaptă: Să te ferești!" Totul ține de o anume regie a coborârii printre oglinzi, al cărei mobil real nu trebuie cunoscut: E gata ceaiul? Toți au venit? Totul e gata? cu o maramă acoperă iute groapa, lopata. Obiectele sunt susceptibile de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
zăpadă scânteietoare. Linia orizontului era străpunsă În două locuri de catargele a două vase aflate undeva la ancoră, mai departe de țărm. Nici cel mai talentat pictor n-ar putea reda așa ceva, se Încumetase Andreea să spună mai mult În șoaptă. Un spectacol de culoare ce se petrecea odată cu nașterea unei noi zile. O feerie neobișnuită, Învăpăiată cuprinsese atât cerul cât și marea În dansul ei matinal. O imensă Întindere de apă violet roșiatică se Înfățișa privirilor lor, cu creste de
În vâltorile Dunării de Jos by Flora Mărgărit Stănescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1138_a_2049]
-
adresă. Emițătoarea lor stă de vorbă cu ea însăși. Cu propriul suflet. Și dacă eul nostru profund coboară, uneori, cum crede Jung, în inconștientul colectiv, identificat cu divinitatea, am putea spune că poeta se confesează, fără intermediar, lui Dumnezeu. În șoaptă. Din perspectiva duratei umane biologice, asemănată cu perioadele zilei, versurile se compun, spovedania se aude ca șoaptele în amurg. Antichitățile, nu doar cele din ciclul nominalizat, ci din toate ciclurile, sunt antichități subiective; reminiscențe autobiografice, unele accentuate istoric, câteva cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
coboară, uneori, cum crede Jung, în inconștientul colectiv, identificat cu divinitatea, am putea spune că poeta se confesează, fără intermediar, lui Dumnezeu. În șoaptă. Din perspectiva duratei umane biologice, asemănată cu perioadele zilei, versurile se compun, spovedania se aude ca șoaptele în amurg. Antichitățile, nu doar cele din ciclul nominalizat, ci din toate ciclurile, sunt antichități subiective; reminiscențe autobiografice, unele accentuate istoric, câteva cu tentă specific regional, Vest-ardelean, legate de ambianța familială (părinți, bunici, unchi, mătuși, fiica și nepoata, prietene din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
să dea culoare și viață chipurilor și evenimentelor surprinse, fixând în pagini de proză, bine articulate, lumea văzută prin ochii unei adolescente de talent. În ceea ce ne privește, îi urăm succes pe drumul artei literare, așteptând de la Svetlana ca, după „Șoapte”, să auzim și o voce puternică și fermă a rostirii artistice. Roman,15 decembrie 2014 Să redevenim copii Am ajuns și eu să-mi doresc să fiu din nou copil, căci am nevoie să simt momentele pline de căldură, pe
Şoapte by Svetlanu Iurcu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101016_a_102308]
-
de lectură și concepte pentru articolele publicate săptămânal întrun ziar moldovenesc. În compartiment găsise o tânără doamnă flancată de o fetiță și un băiețel, amândoi de vârstă preșcolară. După ce, în fine, obosiți, adorm, își permite să răspundă, mai mult în șoaptă, la obișnuitele întrebări puse de un tovarăș de călătorie ceva mai curios. Ziaristul din el era gata „să adulmece” un posibil „subiect” de foileton. Îl încântă faptul că, după mai multe schimburi de replici, ea pare interesată de preocupările lui
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
goliciunea și un semn al dorinței de revenire a insului la naturalețe și autenticitate?” - filosofează autorul într-o paranteză, în timp ce Teodora pare „topită” de mângâierile Profesorului. Sau poate chiar este, nemaiputând rezista „asaltului” celui căruia continuă să-i spună în șoaptă „Domnule Profesor”. Pe când acesta este cuprins de o frenezie erotică potrivită mai curând fostului... student) „Ia să vedem noi - îmi zic, pregătindu-mi «spada criticăă - în ce «complicațieă a intrat și cum a descâlcit-o pînă la urmă «pudicul scriitoră
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
în palme fesele mici și rotunde, cu buzele se plimbă pe abdomenul ei catifelat și perfect întins, ajungând la celelalte buze, ale ei, aproape erecte. Pentru că l-a privit oarecum mirată (așa i s-a părut lui), îi răspunde în șoaptă: „E ca și cum i-aș săruta pe micuții cărora le-ai dat din carnea și din sângele tău...” Ea ține ochii închiși, parcă nici nu l-a auzit, doar geme ușor când o îmbrățișează mai curând blând decât agresiv, controlându-i
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
ta, adâncul cald-răcoritor, izvor secret de prezumtive vieți. Nu doar umila carne îți cată umbra arborilor zvelți: sub ei cu primitivă însetare să sorb până la fund uitarea clipei. Ci glasul ferm al unui om străvechi îmi dă porunci cu însăși șoapta mea să te iubesc cum n-am putut iubi când gândul prizonier zăcea-n umila carne. 28 iulie 2006 Dimineața devreme. Nu mai am somn, dar întârzii un pic în pat. Încă nu iau caietul lui P.H.L. de pe „noptieră”. Mă
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
-se în brațele lui, mângâindu-l cu timiditate (sau poate cu mascată repulsie față de ceea ce are dizgrațios corpul masculului?), în fine, feminitatea ce susură ca un izvor vrăjit în toată ființa ei, revărsat generos în pulsațiile vaginului ca și în șoaptele și gemetele „spuse” ca un descîntec menit să rețină forța virilă ce trezește în ea energii devoratoare, necunoscute până acum ( Și l-ar fi dorit profesor și la școală, dar... n-a fost să fie! I-a spus-o o dată
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
memoria vie” a fiecăruia: plăcerea devoratoare și gemetele (excitante!) din timpul orgasmului; beatitudinea revărsării unul în celălalt și iluzia trecătoarei contopiri trupești și sufletești din momentele în care privirea curge aproape material în ochii celuilalt; când pe buze încremenesc toate șoaptele de iubire, în dorul eternizării lor; când floarea roză a ei ar reține între petale, încă o secundă sau o eternitate, stamina din care lichidul energetic s-a scurs în adăpostul trupului înfiorat și vibrând ritmic, în acord (zice-se
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
Și-n definitiv ce te deranjează pe tine dacă unii îi zic Gropniță iar alții Peștera Liliecilor? Virgil tăcu mai multă vreme, uitîndu-se prin Bărzăun spre un gînd al său, apoi închise dintr-un ochi și zise mai mult în șoaptă: Oare... oare n-o fi ascunzînd vreo taină văgăuna aia?... De ce s-o fi temînd lumea de ea? Ei, de ce... Tu te iei după alde Vlad, ori după babele și moșnegii care mai cred în draci?... Ce taine să ascundă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
nimic în lume, n-o va mai supăra vreodată pe Ilinca. N-ai nici un motiv să te cerți cu Vlad, continuă ea. Și, punîndu-i un deget pe frunte, care-i păru lui Virgil că sfîrîie ca un cărbune, zise în șoaptă, pentru a nu auzi decît ei și soarele: nici un motiv, Virgil... mă auzi ?... Vlad e Vlad, iar tu ești Virgil! Ai înțeles? Virgil nu mai fu în stare decît să-și aplece ochii și să dea afirmativ din cap. Nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
să nu se facă de rîs, ori chiar să fie părăsit de grup, îi veni ideea salvatoare de a oferi fiecăruia cîte un măr. Hei, ia s-s-stați puțin! strigă el vîrînd mîna în plasă. Ce vrea Pîr-pîr-pîr? întrebă Vlad în șoaptă, stîrnind un hohot general de rîs. Nu vreți să lu-luați cîte un m-m-măr? îi invită el apropiindu-se încet, pentru a-și mai putea trage sufletul. Luă fiecare mărul oferit și, văzînd cum curge sudoarea pe fața lui, se hotărîră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
intrare. Dacă tot am ajuns pînă aici, să intrăm și gata. Ce ne mai tîrguim atîta? Ia, ia tăceți un pic! strigă Ilinca făcînd ochii mari. Toți tăcură și se uitară la ea curioși. N-auziți nimic? întrebă ea în șoaptă. Ce? Ce? răsunară în același timp glasurile celorlalți. S-aude un fel de mormăit... ori vuiet... ce-o fi oare?... Parc-ar bate cineva în mii de tobe. Într-adevăr, abia atunci își dădură seama cu toții că de undeva, dintr-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
O vreme nu mai scoase nimeni nici o vorbă. Pădurea părea moartă. Nici măcar păsările nu mai ciripeau, ori nu mai avea nimeni urechi pentru a auzi altceva decît răgete de lei și de tigri. Ce-o fi fost oare? întrebă în șoaptă Iancu Răgălie. Sssst! îl făcu atent Nicanor ducînd un deget la buze. Și numaidecît apoi, tot din acea întunecată și fioroasă parte pădurii, unde nu puteai distinge nimic din cauza ramurilor încîlcite, începu să se audă iar un freamăt surd de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
comoară, frate!... În toată lumea asta nu cred să fie un loc mai frumos ca aici! Iar Nuțu, să nu tacă? Ridică brațele în sus și strigă cu glasul gîtuit de emoție: E for-for-formidabil, zău! Imediat după aceea însă, deși în șoaptă și adresîndu-se mai mult către Virgil, vocea Ilincăi fu auzită aproape de toți: E pîr-pîr-pîrmidabil! Tomiță fu primul care slobozi un hohot de rîs ca un strigăt de cucuvaie. Apoi se dezlănțuiră și ceilalți, inclusiv Nuțu, care nu-și prea dădea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
vocația unei inteligențe inspirată de zei" (fr. 112) De asemenea, Empedocle vorbea de intervenția divină: "cuvintele mele sunt cele ale unei zeițe". Platon, în dialogul Ion, afirmă că poetul nu este un creator propriu zis, ci un mijlocitor, transmițător al "șoaptei divine", asemenea Pythiei : Nu este vorba de o artă, ci de o putere divină... Poetul înaripat, sfânt, nu se află în starea de a crea înainte de a fi inspirat de un zeu, din afara lui, dincolo de propria sa rațiune... Este un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
posibile. Natura creează omul ales geniul care devine intermediarul ei neocreator. Astfel, prin mijlocirea geniului, Primordialitatea rostește al doilea cuvânt al Genezei. Acel cuvânt nerostit în ziua întâia, este șoptit poetului: "Noi suntem din cei cu-auzul fin/ Și pricepurăm șoapta misterului divin.../ Sublimul adevăr...noi l-avem din cer afirmă Eminescu (Preot și filozof). În aceste versuri este exprimată esența originii și fenomenologiei creației poetice. Opera geniului este o stare de grație a conștiinței axiologice-martor. Astfel, a doua Facere a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
în dublu curent și anume, de la viață la moarte în Mortua est !, Melancolie, Strigoii, și de la moarte spre viață în Mai am un singur dor; de la originea divină a dicteului poetic: Noi suntem din cei cu-auzul fin/ Și auzirăm șoapta misterului divin", la sentimentul teleologiei dincolo de lumea umană a poeziei și a zborului inimii pentru a o înțelege: "Da. La voi se-ndreaptă cartea-mi,/ La voi, inimi cu aripe./ Ah! Lăsați ca să vă ducă/ Pe-altă lume-n două
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Memnon, Aurora-Posteritate, fiică a timpilor mohorâți, să facă să răsune în văzduhul viitor numele nostru ! " Eminescu, afirmă că insuflarea divină îl alege pe poet să scrie o nouă carte a genezei ." Noi suntem din cei cu-auzul fin/ Și pricepurăm șoapta misterului divin... Sublimul adevăr noi l-avem din cer", pentru ca poetul să arunce "strai de purpură și aur peste țărâna cea grea". Bucuria de a fi co-creator cu divinitatea constituie unul din leitmotivele liricii indianului Tagore: Tu m-ai făcut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
al mormântului familiei Medici, stă scris: Mi-e drag să dorm și mai mult, să fiu piatră, În timp ce rău-i peste tot și chinul. Să nu văd, nici s' aud îmi e destinul. Nu mă treziți, vorbiți, vă rog, în șoaptă. Tonalitatea profund pesimistă a liricii lui Leopardi, culminând cu strigătul: "E funesto à chi nasce il di natale", își află antidotul în dizolvarea senină a sufletului în pacea nemărginirii din poemul emblematic, Infinitul poezie care semnează un moment de depășire
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
moment dat: ar fi "o mare fraudă" dacă Dumnezeu nu va plăti dincolo, printr-o bucurie eternă, o viață de suferințe și nădejdi. Noaptea lui Michelangelo, de la muzeul din Florența, roagă pe cei care trec pe lângă ea să vorbească în șoaptă, pentru că nu vrea să fie trezită și să vadă durerile și răul din cetate. Amintim și tragicul din creațiile lui Auguste Rodin, precum grupul Burghezii din Calais și fascinanta Danaida, prăbușită. În pictură, absurdul uman, sub cele mai diverse manifestări
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
adevărată și mai elevată decât istoria", postula definitoriu Aristotel în Poetica. "Ceea ce durează poeții întemeiază", iar "Plin de merite, omul poetic trăiește pe pământ", scria, în ecou, Friedrich Hölderlin. Iar Eminescu: Noi suntem din cei cu auzul fin/ Și ascultarăm șoapta misterului divin". Ca atare, axiologic, poezia ne poartă la cea mai înaltă spiritualitate, deasupra noastră, cum cerea Nietzsche. * Pleonastic vorbind, poezia nu poate fi decât orfică. Astfel, potrivit mitului tracic al lui Orfeu, în creuzetul alchimic al unei poezii intră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]