1,350 matches
-
i s-a spus, mincinos, decenii la rând - cuvânt În a cărui realitate nu puțini inși inteligenți și culți din jurul meu credeau cu toată convingerea! -, eu, certamente, eram extrem de prost pregătit. Nu că alți tineri ar fi fost mai Înzestrați, absurdul brutal social se plimba pe toate străzile și bătea la toate ușile, dar tinerelul care eram, cum o spuneam mai sus, prin acele calități ascunse ale sale, care În anii puberali și adolescentini erau tot atâtea izbitoare defecte, parcă se
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2231_a_3556]
-
trimiși de zeii istoriei - cum o cred unii istorici romantici! - pentru a scoate lumea și deprinderile oamenilor din scleroza unui timp, altădată potrivit și necesar, ajuns Însă „azi” - acel azi În care tinerii revoluționari, cum o spuneam, iau act de absurdul și injustiția socială! - obsolet și reacționar, „ucigaș” de vise și elanuri. Nu vreau să intru aici În discursivitatea unei filosofii a istoriei, dar trebuie să consemnez - propunând „variante muzicale” la un același motiv al disputei Între „tineri și bătrâni”! - că
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2231_a_3556]
-
alt funcționar, asupra derulării interviului: după intrarea în sală a lui Nicolae Ceaușescu și la un semn, ziaristul punea prima întrebarea, translatorul o traducea, Ceaușescu răspundea, fără ca translatorul să-i traducă ziaristului răspunsul și așa mai departe până la ultima întrebare. Absurdul era că până a doua zi ziaristul nu știa ce i-a răspuns Ceaușescu la întrebări și avea să afle doar în momentul când i se înmâna de la CC textul dactilografiat al răspunsurilor. În acest straniu context asistând la "ceremonie
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1543_a_2841]
-
kafkiană, ci caragia- liană, însă cele două atribute merită privite prin comparație, deși sunt atâtea lucruri care separă cadrul de referință al celor doi scriitori. Ce are în comun o situație kafkiană cu una caragialescă ? Suntem tentați să răspundem imediat : absurdul. Un absurd care recuperează ironia pentru că așa cum ne atrăgea atenția Milan Kundera, episoadele de un grotesc memorabil din Procesul stârneau primilor lec- tori râsul și nu anxietatea. Anxietatea constituie un efect de lectură tardiv, o valoare adăugată operei, valoare care
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
satu- rată de vreunul dintre răspunsurile primite și ne putem imagina acest personaj prelungindu- și interogația la infi- nit. Golită de orice conținut din moment ce alegerile sunt aranjate, acțiunea de a vota devine autoreferențială, chiar cu o notă existențialistă în care absurdul își aduce o substanțială contribuție. Acest personaj care ne amuză prin absența oricărui pragmatism și a cărui onestitate o găsim justificată de starea de intoxicație alcoolică, este totuși cel mai tulburător nimic din comedia lui Caragiale. În altă ordine de
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
progresu- lui este așa, că cu cât mergi mai iute, cu atât ajungi mai departe.” Sigur, vedem în discursul lui Nae Cațavencu un exemplu de stupiditate, pentru că suntem tentați să sanc- ționăm prin râs și uneori prin seriozitatea moralei suficiente absurdul afirmațiilor sale. Uităm că acest discurs exaltat și-a făcut efectul și și-a câștigat publicul. Uităm că falimen- tul logicii tradiționale nu exclude însă rețelele alternative de recuperare a sensului din paradox, din minciună sau chiar din aparența de
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
a acatholiei, culoarea ei locală. Există și o pedagogie subia- centă, o amendă pe care Noica o face acestei forme de acatholie, bășcălia, un derivat de reflex identitar al comicu- lui pe care filozoful îl disociază de ridicol și de absurdul contemporan ca forme cu o mai mare detentă spirituală. Dacă trebuie să găsim genul proxim al bășcăliei, atunci acesta este flecăreala, limbuția, vorbăria. Cu termenul de „zeflemea”, ea devine un fapt identitar înregistrat ca atare în chiar momentul respingerii identificării
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
ale propriei dispariții („cuvinte de dincolo”). Stările afective, contemplative, meditative, reprezentările se canalizează într-o perpetuă căutare de sine, într-un efort de înțelegere a propriei esențe. Poetul vibrează și simte intens nevoia comunicării pentru a-și disimula singurătatea, efemeritatea, absurdul, fiind interpretul unui cântec de demult, desuet și sentimental. Înseși ritmurile, caracterul reiterativ al vieții („Ca niște minutare pe un cadran / Ne învârtim pe-același loc închis / Ne deșteptăm și iar cădem în vis”) fac versul „banal”, „trist, monoton și
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285830_a_287159]
-
sau simbol. Astfel, cuvântul „inimă”, reluat și îmbogățit mereu cu noi conotații, devine o imagine arhetipală, care focalizează trăirile. Aceeași afirmație se poate face și despre miturile personale, hora, focul ș.a. Procedeele predilecte ar fi opozițiile și disonanțele, paradoxul și absurdul, jocul de cuvinte și de abstracțiuni. Triunghiul (de baștină) al Ocniței, în contrast cu Triunghiul (morții) al Insulelor Bermude, este unul al veșniciei, al vieții fără de moarte. Poetul interpretează liber, necomplexat, teme și motive, recurge la o întinsă rețea de referințe culturale
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290127_a_291456]
-
pentru țara noastră. Nu cred că greșesc afirmând că România a pierdut războiul o dată cu Germania. Același lucru se poate spune și despre Polonia, pentru care, totuși, Aliații intervin în 1939 și care, teoretic, a fost în tabăra învingătorilor. Nedreptatea și absurdul istoriei au făcut ca, în timp ce foștii combatanți americani ori britanici își scriau liniștiți memoriile, după război, cu un trabuc aprins și o ceașcă de cafea în față, mulți dintre veritabilii eroi ai armatei române să zacă în închisorile regimului comunist
Aviatori de altădată by Daniel Focşa [Corola-publishinghouse/Memoirs/895_a_2403]
-
de aragaze, urmărit până la moarte de Securitate. Și astfel de cazuri numai referindu-ne la foștii aviatori au fost cu sutele. Traian Popteanu are și el o poveste tristă, reprezentând un alt exemplu al unei vieți frânte de ingratitudinea și absurdul istoriei. Născut la 7 aprilie 1912 în comuna Mărgău de lângă Huedin (regiunea Cluj), într-o familie de țărani ardeleni greco-catolici, este absolvent al liceului "Gh. Barițiu" din Cluj (Bacalaureat în 1932) și se orientează spre o carieră militară în aviație
Aviatori de altădată by Daniel Focşa [Corola-publishinghouse/Memoirs/895_a_2403]
-
OTVul, o hazna față de care mai toți oamenii cu scaun la cap strâmbau din nas, deși se găseau destui dintre ei care să arunce masochist o privire înăuntru. Mulți spuneau că se uită să vadă până unde pot să ajungă absurdul și ridicolul manifest, dar de fapt plăcerea lor era similară cu cea pe care-o ai când dai cu limba, repetat, la o măsea cariată și care te doare. Te doare, dar asta nu te împiedică să o zgândărești suplimentar
UMBRE PE ECRANUL TRANZIŢIEI by CEZAR PAUL-BĂDESCU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/579_a_1033]
-
încercare fidelitatea. Reușind să o tulbure, e cuprins de remușcări și, spre a reînnoda firul rupt al încrederii, vrea să simuleze un accident de mașină, menit să readucă afecțiunea femeii, dar este ucis. Aici cazuistica geloziei frizează, în același timp, absurdul și ridicolul. Șeful Preda, ultima nuvelă, exploatează gelozia paternă, care ia o turnură demențială, patologică și duce la întâmplări tragice. În general, sub aparențe inofensive, aproape banale, personajele lui S.-R. ascund un uriaș potențial de neliniște, de instabilitate interioară
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289688_a_291017]
-
murise”, iar personalitatea umană se pierde în masa informă a statisticilor, singurele constante rămân războiul și lepra: „Vă întreb: unde e libertatea pentru care au ars orașele / și unde sunt bucuriile, pentru care / copiii noștri carbonizați au înmulțit hoiturile războiului?” Absurdul războiului populează gările cu coșciuge, iar înaltul clădirilor, departe de a mai constitui un îndemn la speranță, devine un simbol al atotputerniciei morții și neantului: „Atârnă peste ceasuri celestele clădiri / ca niște stârvuri negre de tuci îmbrobodit / pe jos cu
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286096_a_287425]
-
definește pe C. drept un poet al stării de criză (Lucian Raicu), ale cărui constante sufletești - dezolarea, plictiseala, singurătatea, neliniștea - se constituie în tot atâtea centre de coagulare a lirismului. Într-o lume lipsită de orice noimă, în care nici măcar „absurdul” nu mai poate descrie existența, iar viața este o „prelungire a morții”, intervine, copleșitor, sentimentul „târziului”: „Nimic nu-i absurd și nimic nu e logic / Seara mă-ntorc și m-așed în sicriu, / Sub toată oboseala de timp ontologic - / Și tare
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286096_a_287425]
-
Într-o „acțiune” condamnată ab initio, ridicolă În chiar termenii ei: Înțelegerea ne-Înțelesului, „ceva” ce Întrece puterea „minții omenești” (de altfel, atât de exersată și de redutabilă În a Înțelege legi complexe ale naturii și ale omuluiă. În fapt, „absurdul” acțiunii de-o viață a Sfântului Părinte e pus astfel În evidență de Înger doar la primul nivel, cel al Înțelegerii „logice”, ceea ce numim i. Pilda, ca toate marile pilde, mai ales din cele patru Evanghelii, Își are rostul ei
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]
-
vor revolta la rândul lor, nu contra societății, ci contra adulților!...Ă Și-apoi... ce să fac cu „libertatea individuală”, presupunând că mi-am câștigat-o, că o folosesc spre binele meu și spre cel social, dacă asupra mea „năvălește” absurdul social? Pot eu oare să mă izolez În continuare, faire comme si de rien n’était, transformând cu seninătate dreptul meu la „individualitate” În strict și cras individualism, egoism provocator, arborând suficiența unui ofidian sătul, contemplând somnoros priveliștea cu burta
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]
-
noastră, care a părut poate mai mult ca niciodată absurdă, brutală, neumană. Iar ca să-i găsim o pereche, una la fel de dușmană și absurd-capricioasă față de indivizii care o populează un timp, un secol, va trebui poate să cotrobăim prin peripețiile și absurdul Evului Mediu timpuriu european!... Vorbeam mai sus de „simetriile” unor acte existențiale; doar prin acest act, proces, fenomen al simetriei, putem Înțelege nu numai fenomenele naturale, dar și ceea ce ne „șoptește”, uneori cu Încăpățânare, istoria și, mai ales, propria noastră
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]
-
universale, Începând cu Dante - care, primul, ne propune un excurs În infernul simbolic și uman! -, dar continuând cu alții, de aceeași mărime, Shakespeare, Goethe, Tolstoi, Dostoievski și alți câțiva, puțini la această altitudine, după ce ne „fac cunoștință” cu infernul și absurdul social și uman, au puterea, geniul și umanitatea de a ne arăta o cale de ieșire, o cale a speranței, fără de care nici o clădire umană, nici o construcție fizică, morală sau ideatică nu ar mai fi posibilă. (Ca moto al amplului
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]
-
25 decembrie ’89, când - așa cum se Întâmplă În basmele „iraționale” și pline de fantasme când un pahar cu apă Își răspândeau continuu 7 conținutul peste margini, deși nu-l umple nimeni - s-a „făcut dreptate”! Și, așa cum nedreptatea, injustiția și absurdul social domniseră excesiv de mult și În forme copleșitoare, zdruncinând binișor bazele și țâțânele nației și ale tradiției sale, tot astfel, cu o asemănătoare „brutalitate a Proniei!”, de pe-o zi pe alta, a pogorât dintr-un cer pe care-l
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]
-
credință. Din această perspectivă, a făgăduinței onorate, trebuie interpretată încercarea la care Avraam este supus mai târziu pe muntele Moria. Credința fără fapte este "vorbă goală", de aceea ea trebuie dovedită. Testul la care este supusă credința lui Avraam frizează absurdul. De ce Dumnezeu vrea să ia înapoi copilul dăruit lui Avraam și Sarei? Pare un nonsens în logica noastră modernă, "a bunului câștigat" (sic!). Avraam va fi fost nebun să accepte porunca divină, însă el își găsește puterea în amintirea promisiunii
by OCTAVIAN FLORESCU [Corola-publishinghouse/Science/976_a_2484]
-
München, în care deținuții, dar și gardienii sau șefii penitenciarelor au dreptul, ca într-un roman realist, la portrete calme, obiective, atmosfera însăși creionată din tușe variate, realiste, apte să ne facă a retrăi într-adevăr, măcar în parte, infernul, absurdul acelor destine ale unora din elita culturală, politică sau financiară a României.Ă Cum o spuneam, Ivasiuc a găsit susținători printre unii scriitori evrei marxizanți, atrași de vivacitatea sa ideatică, dar și de faptul că el, în ciuda suferințelor, nu condamna
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
influență”, manipulându-l cu abilitate și probabil cu insistență pe un fost amic, tânărul Dorin Tudoran, căruia i-am acordat prietenia și ajutorul meu, atât cât era posibil, câțiva ani buni. Caz absolut flagrant, jenant, încă o dată, până la ridicolul și absurdul situației, a fost faptul că romanul Bunavestire, apărut în țară după trei ani de lupte, refuzul a două edituri și atacat apoi - fapt unic într-o jumătate de secol de dirijism brutal cultural comunist! - într-o ședință plenară a comitetului
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
politice și al armatei ideologizate. Dar... nimeni nu bănuia „boala, paranoia” care urma să-l cuprindă și care avea să târască România, în contrast falagrant cu țările vecine, comuniste și ele, într-o „enclavă” economică și ideologică, în mijlocul Europei, frizând absurdul social, ca într-o piesă de treatru scrisă de un autor beat și pe jumătate nebun!... Da, eu am crezut „prea mult”, Stancu, pentru a lua acest contra-exemplu, a crezut „prea puțin”! Sau... cât trebuie?!... Nu, nu cred. Însăși „complicitatea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
nu înțelegem”, dacă nu ne lăsăm „fermecați” de fraze melodice din care a fost expulzată orice linie armonică, de picturi din care a fost exilată ființa, silueta umană, ax major al Renașterii, de o literatură, de o proză în care „absurdul”, bunul plac, aproape „dicteul automat” devin regula, o proză în care elementele fundamentale ale artei și în același timp instrumentele ei verificate precum arta tipologiei - personajul, dialogul, story-ul, adică unitatea acțiunii și capacitatea ei de a semnifica larg și adânc
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]