KorAP: Find »[drukola/base=accepție & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...21 22 23 ...66 >

1,639 matches

Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732

încît, la imperfect, de exemplu, reprezentarea timpului implicat ca fiind conversiunea incidenței în decadență este la originea reprezentării ei descendente. V. ascendență, aspect, incidență. DETRIE - SIBLOT - VERINE 2001. RN DESCRIERE. Cuvîntul descriere face parte din metalimbă și are mai multe accepții. Pe terenul lingvisticii, are semnificația de "reprezentare structurală a frazelor unui discurs, a morfemelor ce alcătuiesc frazele, a fonemelor ce alcătuiesc morfemele, a regulilor de combinare a morfemelor etc." Semnificația aceasta este însă derivată și colaterală, fiindcă în mod obișnuit

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
Ferdinand de Saussure, diacronia este unul dintre punctele de vedere ce se pot adopta în studiul limbii, atunci cînd faptele de limbă sînt analizate în succesiunea lor și în schimbarea lor de la un moment la altul al istoriei. Cu această accepție, diacronia este o disciplină lingvistică, dar denumește și caracterul faptelor lingvistice considerate în evoluția lor în timp, situație în care ele se opun sincroniei. Din perspectiva evoluției diacronice, sincronia, punînd în lumină organizarea internă a fenomenelor lingvistice dintr-o anumită

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
2002. RN DIALECTICĂ. În înțeles etimologic, cuvîntul dialectică înseamnă "discuție, conversație cu cineva", de unde s-a ajuns la accepțiunea de formă particulară de dialog între doi parteneri, ale căror schimburi de opinii sînt orientate spre cercetarea metodică a adevărului. Această accepție a dialecticii, ca artă de a construi o cunoștință adevărată, este atribuită în mod deosebit lui Socrate, care folosea metoda de argumentare sub formă de dialog realizat prin întrebări și răspunsuri. Ulterior, Aristotel a considerat "dialectica" o artă a argumentării

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
de opinii) și începutul altui schimb. Prin dialog se înțelege uneori ideea unui schimb de opinii cu scopul de a se ajunge la un consens, în caz contrar, acest schimb fiind apreciat ca un "fals dialog". Aceasta este însă o accepție restrînsă care se poate atribui termenului și nu are relevanță deosebită pentru analiza discursului. În cadrul dialogului, intervenția, intrarea în discuție a unuia dintre participanți (interlocutori), reprezintă o unitate monologică care este compusă din acte de vorbire. Prin urmare, dialogul este

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
unui punct de convergență "umanist", concretizat într-un obiect de studiu aparte, care să includă și individul ca sursă a limbii, obiect numit discurs și definit, în linii generale, ca limbă asumată de vorbitor într-o circumstanță anume; cu această accepție distribuționalismul a valorificat conceptul "discurs" în formularea propriei teorii, cu semnificația de "unitate superioară frazei". Mult mai devreme, însă, în cultura europeană, prin direcția retorică și filozofică ori religioasă, discursul a deținut rolul de construcție lingvistică persuasivă, realizată după o

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
a discursului, individualizabil printr-o organizare specifică, dar care, pentru a deveni discurs, trebuie să circumscrie condițiile de producere a interacțiunii comunicative. Sistematizînd ideile divergente din știința limbii, P. Charaudeau și D. Maingueneau arată că discursul cunoaște o multitudine de accepții, relevate prin raportare la alte entități lingvistice, cum ar fi fraza (discursul obținîndu-se prin adiția frazelor), enunțul, limba ca sistem (discursul suprapunîndu-se parțial conceptului de "vorbire" ca act individual). Pe de altă parte, E. Benveniste situează discursul în opoziție cu

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
act individual). Pe de altă parte, E. Benveniste situează discursul în opoziție cu povestirea (récit și histoire), arătînd că aceasta constituie gradul zero al enunțării, prin aparenta absență a vocii auctoriale, pe cînd discursul presupune coprezența interlocutorilor implicați; cu această accepție se produce deja o specializare a termenului discurs, care se individualizează în cîmpul conceptual al științei limbii cu accepțiunea de activitate enunțiativă în relație cu actori sociali, aflați, de regulă, într-un cadru instituțional. Cu această accepție, P. Charaudeau și

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
implicați; cu această accepție se produce deja o specializare a termenului discurs, care se individualizează în cîmpul conceptual al științei limbii cu accepțiunea de activitate enunțiativă în relație cu actori sociali, aflați, de regulă, într-un cadru instituțional. Cu această accepție, P. Charaudeau și D. Maingueneau identifică mai multe trăsături ale discursului: a) Discursul presupune o organizare transfrastică, orice unitate a limbii care comunică un mesaj coerent, putînd avea calitatea de discurs (un proverb, o propoziție, o frază, un substitut de

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
de o parte, efectul pe care îl are în intenție subiectul comunicării și tinde să-l producă asupra destinatarului și, pe de altă parte, ceea ce subiectul care interpretează resimte efectiv și ceea ce construiește sau reconstruiește în maniera sa. În această accepție, este evident că efectul produs nu coincide în mod necesar cu efectul vizat. Se înțelege astfel cum, într-un model de discurs cu spațiu dublu - extern și intern -, care indică dubla dimensiune, explicită și implicită a discursului, același act de

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
formație discursivă desemnează orice ansamblu de enunțuri circumscrise social și istoric care se poate raporta la o identitate enunțiativă: discurs politic, discurs științific, discurs religios, discurs administrativ, discurs publicitar etc. Maniera de a înțelege formația discursivă oscilează însă între o accepție contrastivă, unde fiecare component este apreciat ca fiind ceva autonom pus în relație cu altele, și o accepție interdiscursivă, potrivit căreia formația nu se constituie și nu se menține decît în întregime. Datorită acestei imprecizii conceptuale, pe care a fost

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
enunțiativă: discurs politic, discurs științific, discurs religios, discurs administrativ, discurs publicitar etc. Maniera de a înțelege formația discursivă oscilează însă între o accepție contrastivă, unde fiecare component este apreciat ca fiind ceva autonom pus în relație cu altele, și o accepție interdiscursivă, potrivit căreia formația nu se constituie și nu se menține decît în întregime. Datorită acestei imprecizii conceptuale, pe care a fost construit, și datorită unei definiri nesatisfăcătoare, termenul formație discursivă nu a putut deveni operant în a n a

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
accepțiuni specifice. În lingvistica postsaussureană, s-a dezvoltat, de altfel, un curent de gîndire (funcționalismul) care susține că studierea unei limbi reprezintă în primul rînd stabilirea funcțiilor pe care diferite elemente ale limbii le au în comunicare. Cea mai răspîndită accepție a termenului funcție în analiza lingvistică ține de gramatică, clasele morfologice și raporturile sintactice fiind caracterizate sau determinate prin faptul că o unitate lingvistică poate avea sau are o valoare ce rezultă din relația cu altă unitate în interiorul unei structuri

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
sau numai în virtutea unor trăsături formale, dar G. W. Leibniz a considerat că reprezintă ceea ce face ca o realitate să întrunească nu numai tipul specific (în care se poate încadra), ci și o existență singulară, concretă și distinctă. Cu această accepție, principiul individuației stabilește cînd două elemente pot fi considerate ca fiind entități distincte și cînd se cuprind în aceeași entitate. În acest mod, se poate determina, de exemplu, dacă anumite variante fonetice reprezintă aceeași formă de cuvînt și, prin urmare

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
concluzii, precum abducția) și, pe de altă parte, că ea realizează un transfer al valorii de adevăr de la propozițiile în care este recunoscut (sau verificat) la o altă propoziție, prin relația cu ele. Pe terenul pragmaticii lingvistice, noțiunea "inferență" primește accepții ce pot fi puse în legătură cu cea din logică, dar care se îndepărtează totuși de ea, avînd o sferă mai extinsă și, în același timp, un conținut cu alte note caracteristice. Se depășește în acest caz interpretarea propozițiilor antrenate în procesul

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
discursului are loc în cadrul unei instituții discursive, iar fiecărei instituții îi sînt atribuite în mod tradițional anumite genuri discursive, și, reciproc, unitatea unui gen discursiv este dată de identificarea lui cu o instituție a cuvîntului, noțiunea de "instituție discursivă" în accepția ei de "ansamblu de practici discursive și de aparate validate" aflîndu-se astfel în strînsă legătură cu cea de "gen discursiv". Instituția discursivă garantează validitatea și sensul fiecărui act din exercițiul discursului, într-o configurație în care a vorbi și a

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
Majoritatea lingviștilor recunosc în cuvînt o unitate lingvistică fundamentală, căreia i se atribuie însușirea de universalitate. Cuvîntul există mai întîi ca invariantă și apoi ca variantă a nivelului lexical, ca unitate de denumire, fiind corelat cu noțiunile. Cu această primă accepție, cuvîntul a fost numit în lingvistica modernă lexem (invariantă), respectiv alolexem (variantă). Ceea ce definesc dicționarele explicative ale unei limbi sînt lexemele, titlul unui articol de dicționar avînd rolul de simbol arbitrar al unui lexem. V. cuvînt, morfem, termen. COSERIU 1964

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
a studiat sinecdoca, figură prin care, prin relația parte - întreg, se valorifică posibilitatea unor substituții metaforice. V. logosferă, nominație, praxem, sinecdocă, tipizare. DETRIE - SIBLOT - VERINE 2001. IO METACOMUNICARE. În teoria comunicării, cuvintele metacomunicare, metadiscurs și metalimbaj se utilizează frecvent cu accepții similare sau comune, deși fiecare dintre ele ar trebui, pe terenul științei să funcționeze cu semnificații distincte. O departajare a conținutului și întrebuințării lor este însă dificil de realizat, întrucît sferele noționale corespunzătoare vizează realități afine, consubstanțiale sau interferente, toate

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
adică aceea specifică ipostazei verbale a comunicării. Interacționismul american, teorie de orientare psihologizantă a comunicării, dezvoltată începînd cu deceniul al cincilea al secolului trecut, consacră (prin G. Bateson, apoi prin Școala de la Palo Alto) termenul și conceptul de "metacomunicare" cu accepția de relație (conținutul fiind mesajul informațional propriu-zis) dintre locutori, care poate fi implicită, manifestată prin joc, gestică etc. sau explicită (E doar un joc!). Ca determinant, un derivat adjectival al termenului, apare mai recent în sintagme precum competență metacomunicativă, enunț

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
sistemul central al gîndirii, realizînd interpretarea pragmatică a enunțului, oferă forma propozițională a lui. În cadrul analizei tipurilor de interacțiune, între care și conversația, s-a introdus termenul modul pornind de la semnificația "unitate constitutivă a unui ansamblu", dar atribuindu-i altă accepție decît cea stabilită în 1983 de J. A. Fodor. Modelul modular al Școlii de la Geneva (avînd între reprezentanți pe R. Vion) nu postulează că modalitatea este un reflex al funcționării minții, dar admite această perspectivă ca ipoteză metodologică adaptată descrierii

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. RN NEOLOGIE v. NEOLOGIZARE NEOLOGIZARE. În limbile romanice occidentale, există termenul neologie cu semnificația de bază "proces de formare a elementelor noi într-o limbă", adică ceea ce se înțelege în mod obișnuit prin creație lexicală. O altă accepție a acestui termen este aceea de "îmbogățire a limbii cu cuvinte noi", indiferent dacă acestea sînt create pe terenul limbii sau împrumutate din alte idiomuri, pentru ca italiana să adauge și înțelesul "exces de neologisme (întrebuințate de un autor)". Pentru limba

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
nume predicativ), substantivele (cu funcția de nume predicativ, predicativ suplimentar și apoziție), unele adverbe - relaționale (asemenea, aproape, departe, alături) și modalizatoare (desigur, firește) și clasa prepozițiilor. V. predicație, predicativitate COSERIU 1992; DSL 2001; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002; GA 2005. RN PREDICAȚIE. Accepțiile termenului predicație diferă în funcție de domeniul cunoașterii în care își găsește aplicarea. Din perspectivă logică, predicația constă în capacitatea unei unități logice de a atribui proprietăți obiectelor (non)animate sau de a stabili o relație dintre obiecte (non)animate. Din perspectivă

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
Cu aceeași încărcătură operațională se întîlnește noțiunea de "prediscurs" și la M. Pêcheux. Mai recent și, mai ales, grație unei perspective înglobante socio-cognitive asupra discursului, Marie-Anne Paveau propune termenul prediscurs pentru a soluționa problema determinărilor pre-lingvistice ale limbajului. Prediscursul, în accepția lui M.-A. Paveau, se apropie de interdiscursul lui M. Pêcheux, luînd în considerare un interdiscurs delimitat de frontiere nespuse, dar cunoscute, de ceea ce trebuie spus și de ceea ce nu trebuie spus. Totuși, prediscursul lui M.-A. Paveau se distanțează

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
să o actualizeze, în interiorul unei comunități lingvistice. Dimpotrivă, reformularea, este o relație de echivalență conjuncturală, variabilă, la care locutorul recurge, răspunzînd unei anumite intenții de comunicare. Se subliniază astfel necesitatea aparteneței celor două enunțuri la un context asimilator. În această accepție, orice reformulare, introduce un decalaj între argument și concluzie, ceea ce va conferi ansamblului orientarea argumentativă. Prin aplicarea semanticii toposului, s-a lansat ipoteza că reformularea constă în dubla actualizare a unui topos sau a unui cîmp topic în discurs. Principiul

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
În cazul pieselor de teatru, replica este fiecare intervenție în vorbire a personajelor. Din acest motiv, în a n a l i z a d i s c u r s u l u i dramatic, acest termen are o accepție specială, ce poate fi însă uneori extinsă și în referirea la texte sau la fragmente de texte realizate în formă dialogală. V. conversație, intervenție, schimb. DETRIE - SIBLOT - VERINE 2001; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. RN REPREZENTARE. Semnificația cea mai cuprinzătoare a cuvîntului

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
filtrul verbal și social în construirea discursului; 5) postulatul construcției obiectelor, căci obiectele discursului constituie referenții schematizării, iar construcția este o co-construcție ce rezultă din conjugarea punctelor de vedere ale interlocutorilor. Pornind de aici, J. -M. Adam a subliniat patru accepții ale noțiunii "schematizare" pe care o integrează cadrului lingvisticii textuale și a n a l i z e i d i s c u r s u l u i: 1) o schematizare este în același timp o acțiune și

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]