KorAP: Find »[drukola/base=acuzativ & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...21 22 23 ...45 >

1,110 matches

Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785

limbile ergative. Palmer analizează definiția pasivului (foarte laxă) dată de Shibatani (1985)64: pasivul reprezintă defocalizarea agentului. În această accepție, există pasiv în unele limbi ergative, de exemplu în eschimosă; dacă apar asemenea trăsături, limba are și caracteristici de tip acuzativ. Palmer (2007 [1994]: 172) derivă din ipoteza lui Shibatani următoarele caracteristici suplimentare ale pasivului: implică nemenținerea agentului, din motive legate de context; aduce un nonagent în poziția subiectului, creează un pivot sintactic. Conform ipotezei lui Shibatani, explicația apariției pasivului în

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Shibatani, explicația apariției pasivului în sistemele ergative ar fi faptul că pacientul nu poate fi promovat, pentru că este deja primar, dar agentul poate fi marginalizat din poziția de secundar în poziția de oblic. Deși, de obicei, pasivul apare în limbi acuzative, iar antipasivul, în limbi ergative, Dixon (1994: 149−152) înregistrează limbi preponderent ergative în care există, conform definiției adoptate de acest autor − nu la fel de laxă precum cea formulată de Shibatani −, atât pasiv, cât și antipasiv: kuku-yalanji, diyari, mam, eschimosă, dyirbal

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
atât pasiv, cât și antipasiv: kuku-yalanji, diyari, mam, eschimosă, dyirbal, quiché. Spreng (2000) observă că pasivul a fost un subiect neglijat pentru limbile ergative, în care există, de obicei, un proces de detranzitivizare considerat ca fiind corespondentul pasivului din limbile acuzative, antipasivul (vezi infra, 6.) 65. Autoarea pornește de la posibilitatea coexistenței pasivului și a antipasivului în aceeași limbă − inuktitut (o formă a eschimosei), limbă în care e posibilă pasivizarea unei propoziții antipasive active cu obiect neexprimat −; morfemul antipasiv este omis în

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
antipasivă. Pasivul și antipasivul par a fi două mecanisme sintactice complementare, care au rolul de a așeza un constituent (O, în cazul pasivului și A, în cazul antipasivului) în poziția pivotului sintactic: de obicei, pasivul îndeplinește acest rol în limbile acuzative, iar antipasivul, în limbile ergative. Polinsky (2005) și Laka (2006: 378) afirmă că antipasivul din limbile ergative reprezintă imaginea în oglindă a pasivului din limbile acuzative, însă interesul celor doi cercetători se concentrează pe aspecte diferite legate de cele două

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
cazul antipasivului) în poziția pivotului sintactic: de obicei, pasivul îndeplinește acest rol în limbile acuzative, iar antipasivul, în limbile ergative. Polinsky (2005) și Laka (2006: 378) afirmă că antipasivul din limbile ergative reprezintă imaginea în oglindă a pasivului din limbile acuzative, însă interesul celor doi cercetători se concentrează pe aspecte diferite legate de cele două construcții: în cazul pasivului, argumentul Agent este suprimat sau marginalizat, iar în cazul antipasivului, Pacientul este suprimat sau marginalizat (Polinsky); pasivul presupune atribuirea nominativului unei Teme

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
de bază a verbului, dar rolul semantic al complementului adăugat este diferit (destinatar, beneficiar, direcție, instrument vs cauză, agent) și că există scenarii istorice conform cărora aplicativul și cauzativul ar avea o sursă comună. 6.3. Există antipasiv în limbile acuzative? Răspunsul la această întrebare depinde foarte mult de accepția dată antipasivului. Părerile cercetătorilor sunt împărțite. Cei mai mulți susțin că există structuri antipasive și în limbile acuzative, așa cum există pasiv în limbile ergative (vezi supra, 5.3.). Creissels (2004a) arată că antipasivul

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
cărora aplicativul și cauzativul ar avea o sursă comună. 6.3. Există antipasiv în limbile acuzative? Răspunsul la această întrebare depinde foarte mult de accepția dată antipasivului. Părerile cercetătorilor sunt împărțite. Cei mai mulți susțin că există structuri antipasive și în limbile acuzative, așa cum există pasiv în limbile ergative (vezi supra, 5.3.). Creissels (2004a) arată că antipasivul apare în special în limbile ergative, dar există și în cele care nu au niciun fapt de ergativitate și în cele în care nu există

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
special în limbile ergative, dar există și în cele care nu au niciun fapt de ergativitate și în cele în care nu există pasiv. Antipasivul este mai vizibil în limbile cu construcție ergativă pentru că fenomenul e marcat morfologic. În limbile acuzative, destituirea pacientivului nu are nicio implicație asupra celuilalt termen nuclear al construcției tranzitive. Polinsky (2005) formulează o opinie convergentă: nu există o corelație de principiu între ergativitate și antipasiv. Alternanța tranzitiv−antipasiv este mai vizibilă în limbile ergative, în care

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
o schimbare de marcare a subiectului (din ergativ în absolutiv). Productivitatea antipasivului este legată de anumite grupuri de limbi înrudite sau învecinate: mayan, salish, limbile nakh-daghestaneze, austroneziene, australiene. Manning (1996: 73), urmându-l pe Postal (1977)71, arată că limbile acuzative au două construcții asemănătoare antipasivului, constând în: (a) ștergerea obiectelor nespecifice: John ate the burger/John ate 'Ion a mâncat burgerul/Ion a mâncat'; (b) alternanța conativă: Mary kicked the ball/at the ball 'Maria a șutat mingea/în minge

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
bea Ion mănâncă sarmale > Ion mănâncă Ion cântă la pian > Ion cântă (b) Ion lovește sacul de box/în sacul de box Câinele roade osul/la os Maria tricotează puloverul/la pulover. Construcțiile etichetate drept forme de antipasiv în limbile acuzative răspund numai parțial definiției date de Dixon (vezi supra, 6.1.): deși aceste construcții corespund primelor trei criterii din definiția dată de Dixon (structura tranzitivă devine intranzitivă, A devine S, O devine periferic − în cazul alternanței conative − sau este complet

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
O devine periferic − în cazul alternanței conative − sau este complet eliminat − în cazul ștergerii obiectului nespecific −), ele contravin ultimului criteriu, nefiind asociate cu o marcare explicită, marcare evidentă în cazul pasivului. Prin urmare, răspunsul la întrebarea " Există antipasiv în limbile acuzative?" trebuie nuanțat: construcțiile din engleză, din franceză și din română analizate aici nu corespund tuturor criteriilor pe care trebuie să le îndeplinească o construcție antipasivă, dar există limbi acuzative în care toate aceste criterii sunt îndeplinite. Dacă se adoptă definiția

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
cazul pasivului. Prin urmare, răspunsul la întrebarea " Există antipasiv în limbile acuzative?" trebuie nuanțat: construcțiile din engleză, din franceză și din română analizate aici nu corespund tuturor criteriilor pe care trebuie să le îndeplinească o construcție antipasivă, dar există limbi acuzative în care toate aceste criterii sunt îndeplinite. Dacă se adoptă definiția laxă a antipasivului ca defocalizare a pacientului, toate structurile discutate sunt antipasive. Există însă și cercetători care resping total ideea existenței antipasivului în limbile acuzative: Bok-Bennema (1991)75, Coyos

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
antipasivă, dar există limbi acuzative în care toate aceste criterii sunt îndeplinite. Dacă se adoptă definiția laxă a antipasivului ca defocalizare a pacientului, toate structurile discutate sunt antipasive. Există însă și cercetători care resping total ideea existenței antipasivului în limbile acuzative: Bok-Bennema (1991)75, Coyos (2003). 7. EVOLUȚIA SISTEMELOR LINGVISTICE Nimeni nu se mai îndoiește de faptul că sistemele lingvistice sunt într-o continuă schimbare, care afectează niveluri diferite ale limbii. Dacă transformările mărunte din istoria unei limbi sunt observabile și

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
trec de multe ori neobservate. Se vorbește 76, mai mult la nivel teoretic, de existența unui ciclu (unidirecțional, dar repetabil) al schimbării în ceea ce privește tipologia morfologică a limbilor (limbi izolante > limbi aglutinante > limbi fuzionante). Problema oscilației limbilor între caracteristici de tip acuzativ și caracteristici de tip ergativ a atras atenția mai ales cercetătorilor care s-au ocupat de limbile ergative, rezultatele lor fiind uneori divergente. În introducerea cărții sale, Dixon înregistrează situația "anecdotică" privind încadrarea tipologică a limbii georgiene, apărută ca urmare

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
limbile ergative, rezultatele lor fiind uneori divergente. În introducerea cărții sale, Dixon înregistrează situația "anecdotică" privind încadrarea tipologică a limbii georgiene, apărută ca urmare a faptului că în această limbă se manifestă tendința de trecere de la sistemul ergativ la sistemul acuzativ: Hewitt (1987) susține că e o limbă ergativă, subliniind însă complexitatea fenomenelor de marcare cazuală și de acord, iar Harris (1990)77 susține că e "activă" (a se citi "acuzativă'). Comrie (1973: 245−246) descrie evoluția sistemului lingvistic georgian, evoluție

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
elemente, schimbarea lingvistică are o direcție unică, însă combinarea mai multor schimbări poate determina modificarea profilului tipologic al unei limbi. La nivelul parametrilor tipologici, schimbările nu sunt unice și unidirecționale. Această ultimă situație este ilustrată și de trecerile de la sistemul acuzativ la sistemul ergativ și invers, în absența unei direcții unice a schimbării. Mecanismele diacronice care permit astfel de schimbări lingvistice, în ambele sensuri, sunt (Dixon 1994: 186): reinterpretarea pasivului/antipasivului 78 ca fiind o construcție tranzitivă nemarcată (vezi supra, 5

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
compară construcțiile ergative și cele pasive pornind de la sanscrită, trecând prin indo-iraniană și terminând cu limbile sud-asiatice de azi. Acest autor adoptă o clasificare a limbilor ergative aparținând lui Trask (1979)79: tipul A (limbi ergative care au partiții ergativ−acuzativ, determinate de ierarhia nominală − vezi supra, 3.1.3. (b) −, dar care rareori au partiții determinate de timp/aspect) și tipul B (limbi ergative în care ierarhia nominală nu funcționează, dar în care există numeroase partiții determinate de timp/aspect

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
construcția ergativă a precedat și, poate, a și influențat dezvoltarea pasivului. Aldrige (2007a) analizează problema ergativității în limbile austroneziene de vest, demonstrând că acestea nu aparțin aceleiași clase tipologice: unele sunt ergative, altele au partiție ergativă, iar altele sunt dominant acuzative. Autoarea arată că există un continuum istoric: o limbă ergativă evoluează într-o limbă cu partiție ergativă, care devine, eventual, o limbă acuzativă. În schimb, în anumite limbi ergative, marcarea cazuală ergativă a rezultat din reinterpretarea construcțiilor pasive ca fiind

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
absolutiv a fost interpretat ca subiect), iar indoneziana este acuzativă (construcția antipasivă − absentă din stadiul actual al limbii − stă la baza structurii active tranzitive; există resturi ale sintaxei ergative în construcțiile pasive). Autoarea adaugă că evoluția istorică de la ergativ la acuzativ la nivelul sintaxei, care își are originea în construcția antipasivă, a fost demonstrată independent, pentru o limbă din afara familiei austroneziene, toba batak, de Schachter (1984)80. Două subdialecte ale limbii eschimose, nunavimmiutitut (analizat de Mahieu 2003) și tunumiisut (descris de

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
geografică foarte mare între dialecte: în primul subdialect, tipul SOV cu morfologie ergativă nu este încă total instalat, în timp ce în cel de al doilea se constată deja o evoluție dinspre tipul ergativ (dezvoltat din construcții pasive și posesive) spre tipul acuzativ. În limba kurdă, investigată de Haig (1998), construcția ergativă își are originea în cea posesivă, care conține verbul corespunzător sensului 'a exista'81. Cercetările din anii '70−'80 s-au concentrat asupra apariției ergativității în kurdă și asupra surselor acestora

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
universale. Această autoare este cea care a impus tradiția "nominalistă" în studiul diacronic al ergativității. Franchetto (2007) analizează situația limbii amerindiene kuikuro, folosind teoria formulată de Alexiadou (2001) − situația din limbile ergative este similară cu cea a nominalizărilor din limbile acuzative − și cea propusă de Gildea (1998)85 − o analiză istorică a limbilor din familia cariban, în care ergativitatea morfosintactică este legată etimologic de morfologia nominalizărilor sau a adverbializărilor din limbile de tip acuzativ −; actualele construcții ergative sunt, la origine, pasive

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
similară cu cea a nominalizărilor din limbile acuzative − și cea propusă de Gildea (1998)85 − o analiză istorică a limbilor din familia cariban, în care ergativitatea morfosintactică este legată etimologic de morfologia nominalizărilor sau a adverbializărilor din limbile de tip acuzativ −; actualele construcții ergative sunt, la origine, pasive. Franchetto (2007) consideră că abordarea lui Alexiadou e în concordanță cu teoriile despre evoluția structurilor tranzitive. Într-un stadiu mai vechi, conservat în nominalizările din limbile acuzative, limbilor le lipsea proiecția v care

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
a adverbializărilor din limbile de tip acuzativ −; actualele construcții ergative sunt, la origine, pasive. Franchetto (2007) consideră că abordarea lui Alexiadou e în concordanță cu teoriile despre evoluția structurilor tranzitive. Într-un stadiu mai vechi, conservat în nominalizările din limbile acuzative, limbilor le lipsea proiecția v care introduce argumentul extern și e responsabilă de atribuirea Cazului acuzativ. Ergativitatea caracterizează un stadiu instabil, tranzitoriu al evoluției limbilor, iar "nominativitatea" este stadiul final ideal de evoluție a limbilor. Pentru relația sincronică dintre ergativitate

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
consideră că abordarea lui Alexiadou e în concordanță cu teoriile despre evoluția structurilor tranzitive. Într-un stadiu mai vechi, conservat în nominalizările din limbile acuzative, limbilor le lipsea proiecția v care introduce argumentul extern și e responsabilă de atribuirea Cazului acuzativ. Ergativitatea caracterizează un stadiu instabil, tranzitoriu al evoluției limbilor, iar "nominativitatea" este stadiul final ideal de evoluție a limbilor. Pentru relația sincronică dintre ergativitate și nominalizări, vezi Capitolul 2, 7.1. O altă ipoteză asupra originii construcției ergative este formulată

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
ideal de evoluție a limbilor. Pentru relația sincronică dintre ergativitate și nominalizări, vezi Capitolul 2, 7.1. O altă ipoteză asupra originii construcției ergative este formulată de Creissels (2006). Acesta susține că, în limbile predominant ergative, construcțiile intranzitive cu tipar acuzativ se pot dezvolta ca rezultat al coalescenței componentelor verbelor "ușoare". În limbile ergative și în limbile acuzative, construcțiile deviante de la modelul tipic își pot avea originea în variantele eliptice ale construcțiilor tranzitive. Schimbările de tipar (acuzativ > ergativ; ergativ > acuzativ) pot

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]