964 matches
-
mele. Viața dintre noi i se pare un miragiu, cea mai mică despărțire un chin. Știe tot ce-mi place și ce-mi displace și mă păzește fără odihnă să nu mi se întîmple ceva. Lângă mine, pe nisip, e amorțită de oboseală. Totuși, de câte ori îmi fuge mâna în lungul corpului ei, îi tremură carnea. Și ochii ei enormi, negri cu străluciri albăstrii, mă privesc necontenit. E în stare să adoarmă cu ei deschiși, numai să mă vadă. Dar eu n-
O moarte care nu dovedește nimic. Ioana by Anton Holban [Corola-publishinghouse/Imaginative/295595_a_296924]
-
deloc, compromițând și chiar rupând legături vechi. Explicația psihologică nu-mi ajuta însă deloc. Explicațiile nu modifică niciodată realitățile. Dar starea de suflet era agravată și de conștiința vinei Iar toate acestea împreună constituiau un bloc greu, care apăsa viața, amorțind-o. De la o vreme se adăugă și convingerea (inteligența este un avocat, și nu un consilier al firii individului!) că prin scris e imposibil să explici o stare de suflet atât de anormală. Peste un an, chiar dacă vraja s-ar
Adela by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295596_a_296925]
-
abținea de la orice comentariu când terminam de citit. Obișnuia să se uite, preț de cinci sau zece minute, în tavan - în timpul lecturii se întindea, invariabil, pe jos - apoi se ridica, bătea ușor în podea (uneori) cu un picior care-i amorțise și ieșea din încăpere. Mai târziu -după câteva ore, sau, în vreo două cazuri, după câteva zile -mâzgălea câteva observații pe o bucată de hârtie sau pe un carton de la ambalajul cămășilor pe care mi-l lăsa pe pat sau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2217_a_3542]
-
dimensiunea unui cangur, acum nu Întrece cu mult Înălțimea unei pisici șezând În fund. Dar Ippolit, cel puțin pentru moment, părea să ignore astfel de amănunte. Privind În jos, el Încerca să aducă animalul cât mai aproape de bocancii săi. Deși amorțit de mahmureală și de dorința de-a brava cu orice preț, instinctul de autoconservare nu dispăruse complet. În nebunia lui de-a Împinge lucrurile dincolo de limita absurdului, Subotin era totuși destul de prudent, urmărind cu atenție fiecare mișcare a „gheișei“...„Hai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
dăduse seama că nu era așa de greu să fi crud. Iar omul se obișnuiește repede cu asta. Jina s-a uitat la o scamă aninată de cămașă, apoi la umerii lui largi. Fixându-l așa, piciorul stâng i-a amorțit, ca și când deja începuse să se detașeze. Voiam numai să zic că mi se pare interesant că oamenii au botezat și-un râu cu numele ăsta, a explicat ea. Nu un ocean sau un lac. Un râu. Ceva care arată la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2245_a_3570]
-
a dat seama c-ar fi trebuit să se ducă după ea, dar ce-ar fi putut să-i spună ? Râul era magnific și plin de cruzime; el pe asta se și bazase. De asta se afla acolo. Kimberley îl amorțise; pericolul era ceea ce-l trezea la viață. Zach s-a uitat la filme până când ecranul n-a mai fost decât o pată neagră. Trebuie să ai o anumită mentalitate, a spus Ellis închizând aparatul video. Trebuie să fii arogant, să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2245_a_3570]
-
de copaci. Nici în spate nu-și mai regăsea urmele pașilor. Nici urmă de tufe cu crengile rupte, nici urmă de bolovani care să-i fie familiari, nici urmă de firimituri de pâine după care să se ghideze. Degetele îi amorțiseră din cauză că strângea lanterna cu putere. Lumina acesteia a început să scadă, apoi s-a stins cu totul. Jina a izbucnit în râs. Situația era așa de previzibilă. Se comporta ca o adolescentă, așa că de ce să nu alunece și-ntr-unul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2245_a_3570]
-
inima deschisă formelor fără contur părăsite de gânduri în palma de abur, uneori le văd, alteori le las să-mi agațe sufletul în cuierul prezentului. când fiecare ființă adoarme, mă ridic pe trunchiuri de copaci. privesc cerul. tălpile îmi zvâcnesc. amorțesc. desenez în continuare ploi. în colțul ochilor sunt aurii. din când în când îmi descriu viitorul. simt că îl ating cu vârfuri de gând. nu mă plictisesc. simt frica teoremei nedemonstrate la examen. profesori îmi sunt treptele roase. foamea de
Confluenţe poetice. Antologie de poezie by Relu Coţofană () [Corola-publishinghouse/Imaginative/271_a_1216]
-
poeme șoptite. imagini în oglinda retrovizoare în hamac nu-i nimeni noaptea asemeni păunului albastru deschide coada peste umbrite tăceri ochii lui argus strălucesc printre penele albe înaintea plecării în exil răsfiră seninul printre crizanteme mijește de ziuă cântecul cocoșului amorțește plânsul sângele cobrei rănite preschimbat în culori umple cerul curând în vii ciorile vor ține festinul poeții sihaștri tot mai rar se vor desprinde din stampe răzbit de frig cerșetorul dă foc frunzelor brumate c-un țipăt un tren adună
Confluenţe poetice. Antologie de poezie by Relu Coţofană () [Corola-publishinghouse/Imaginative/271_a_1216]
-
Distruse de privirile Îngerilor decăzuți. A cincea coloană încă tremură Șubrezindu-și fundația În lacrimile oamenilor uitați De dor și de pasul către Un mâine pierdut În ceața deznădejdii Amintirile se renasc în șoaptă În memoria aproape mută A zidurilor amorțite De liniște și de mucegai. Dar se aud strigătele Neputinței sfâșiate de dorința De a trăi, dincolo de tăcere. Noi, amintirile, ucise cândva De uitare, așteptăm Lacrimile primăverii ascunse În conștiința muritorilor rutinați, Blazați și rătăciți în gări pustii, În trenuri
Confluenţe poetice. Antologie de poezie by Relu Coţofană () [Corola-publishinghouse/Imaginative/271_a_1216]
-
mirați în Necunoscutul clipei de tăcere. Este singurul oraș care, încă Mai venerează stelele stropind Cu lacrimi urmele pașilor Copiilor născuți în rugăciune Sub neobosita veghe a bătrânilor Uitați și înfrigurați în amintiri, În trecut, în glasul putregăit de Tăcere, amorțit de cuvinte nerostite. Acesta este orașul în care am fost Călător, soț și amant, poet Și însoțitor spre Lumină, Vânzător de dileme și prinț În suburbiile visului liber. Acesta este orașul în care am Adormit ostenit tot așteptând Să se
Confluenţe poetice. Antologie de poezie by Relu Coţofană () [Corola-publishinghouse/Imaginative/271_a_1216]
-
spun că îmi placi... Ca să rupă tăcerea ce voia să-și facă loc între noi, continuă imediat: Poate ți-o iei în cap, că o încurci... Am urcat treptele de la cantină fără să le simt sub picioare și parcă îmi amorțiseră genunchii cu totul. Când să intru pe ușă, m-am împiedicat de prag și toți au privit către noi. Copilu` ai greșit sala. Aici e cantina...peste drum se ține ședința cu părinții... Băh, zi-i să-ți dea țâță
Anonim pe ringul adolescenţei by Liviu Miron () [Corola-publishinghouse/Imaginative/252_a_500]
-
lac de munte. Buza inferioară părea să-i cadă ușor, ca un fruct exotic ce se aștepta cules, trimițându-te cu gândul la imaginea unui copil supărat ce nu-și primește jucăria. Marius își plimba privirile pe liniile ei perfecte, amorțind uneori pe zonele care-i stârneau imaginația și cred că se visa alături de ea. Mă, tu ai polipi? îl întrerupse Erjika din visare cu o întrebare pusă hotărât, aproape amenințător. Nu, de ce? Fiindcă stai cu gura căscată. Mestecă și nu
Anonim pe ringul adolescenţei by Liviu Miron () [Corola-publishinghouse/Imaginative/252_a_500]
-
crezut... Taxiul se Întoarse „Liber”. Ce naiba o fi atît de complicat și greu de crezut ? Îmi umblau prin cap tot felul de idei și nici nu mai știu ce mă determina să fiu atît de bănuitor. Cred că mi-au amorțit creierii... La fereastra lîmÎiatică, nici o schimbare... Mărgică de sticlă În loc de bomboană, asta aveam eu acum!... Bine că n-am apucat s-o mestec! M-a trecut un fior cînd am terminat de urinat, mi-am luat valiza și m-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
i-am răspuns pe loc. Eram consternat, dar mai ales Încercam un sentiment de Înfrîngere. Ca să fiu sincer, nu prea mă așteptam să-l mai Întîlnesc. Poate și din pricină că veghea din noaptea trecută se dovedise zadarnică și pur și simplu amorțisem. Mă muncea gîndul că-i oricum mai dificil să crezi că omul exista cu adevărat decît că el era fratele despre care vorbea ea. Îi era lesne să roage pe cineva să telefoneze din parte-i. Apoi, chiar dacă presupunem că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
dacă e bărbat, imaginează-ți că ești femeie și-i ții companie. Din păcate Însă, eu n-am dat dovadă de prea mult zel În ceea ce-l privește pe EL, căci ceva, și nu i-aș pune neglijență, mi-a amorțit zelul și n-am mai putut face nimic... și numai clienta mea era de vină. Pentru mine, adevăratele motive ale clientei, și nu locul pe unde se afla cel dispărut, EL, constituiau elementul ofensiv și dubios. Și Încă tot nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
ca să poți suporta viața? — L-am văzut. Tashiro mă privea neliniștit, dintr-o parte. Ochelarii Începuseră să se aburească pe cînd mă uitam la el. Era prea cald În mașină. Simțeam că mă cuprinde amețeala pe măsură ce tensiunea Îmi părăsea obrajii amorțiți de frig. Cu siguranță că cele două sticle și jumătate de bere pe care le-am băut Începeau să-și spună cuvîntul, stimulate de whisky. — Asta voiam de la bun Început. De ce nu mi-ai furnizat pînă acum o informație atît
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
jos, ca să atârn așa, cu ochii bulbucați, ca o broască mare și verde, orăcăind. Am stat o vreme așa ca să-mi dau seama când va fi clipa când voi realiza că încep să nu mai exist și cred că am amorțit și m-a cuprins frigul și m-am uitat la sârma aia și am văzut că e prea joasă și că nu-i bună de fapt la nimic și m-am dezlegat și-am plecat. Aproape un an de zile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
fierbe și mă poartă ea așa cu vorba?... Da’ ce-i pot face? Vede ea că mi-i dragă!“ Pe la sfârșitul lui răpciune un vânt aspru de la miazănoapte mătura pâclele. Se ivi un soare gălbui, fără putere. Noroaiele și bălțile amorțiră. Și peste un amurg arămiu, care colora zarea de la miazăzi la miazănoapte - năvăliră nourii ninsorilor. Și o furtună, venită de la mările înghețate, începu a purta roiurile de fulgi. Iarna porni cu viscol. Faliboga veni prin întuneric la șopronul lui Niță
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
nevoia să vorbesc cu Aidan. Vorbeam cu el o mulțime în mintea mea, dar acum voiam mai mult: trebuia să-i aud vocea. De ce nu se întâmplase asta până acum? Pentru că fusesem rănită și în stare de șoc? Sau prea amorțită de analgezice? M-am uitat după mama, tata și Helen, care erau adânc cufundați în genul de film polițist care speră că va fi produs și după viețile lor. Mi-au făcut semn să intru și au început să facă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
dat din mână ca să-i arăt; două unghii îmi fuseseră smulse din carne și durerea fusese - nu glumesc - de nedescris, cu mult mai intensă decât durerea din mâna mea ruptă. Nici măcar analgezicele pe bază de morfină nu puteau s-o amorțească întru totul, durerea era mereu acolo, doar puțin mai departe, și obișnuiam să mă trezesc noaptea, cu degetele zvâcnind atât de tare încât păreau umflate cât niște dovleci. Acum de-abia dacă mă mai dureau. —Ai o mână ruptă, domnișoară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
tot pasul; genunchiul mă durea mult mai rău decât mă duruse în Dublin. Luasem doar jumătate din doza obișnuită de analgezice ca nu cumva să ațipesc în timpul ședințelor și a fost un șoc să descopăr intensitatea durerii pe care o amorțiseră până acum medicamentele. Dar cum altfel să ajung la lucru? Nu mă simțeam în stare să iau un taxi. Fusesem capabilă să iau unul de la aeroport pentru că fusese și Rachel cu mine, dar mă îngrozea gândul să mă urc singură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
mai puțini la tricouri) și toate trei am dat o serie de mini-consultații: tipul de ten, culori preferate etc., înainte de a asalta femeia cu pricina cu o mulțime de mostre adecvate. Zâmbeam, zâmbeam și tot zâmbeam și simțeam că-mi amorțesc buzele. Se acumulează acid lactic, a zis Teenie. Se întâmplă când un mușchi este suprasolicitat. N-am simțit cum a trecut timpul până când Teenie a zis: —La naiba! E aproape douăsprezece. Unde e mulțimea de femei înnebunite s-o întâlnească
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
ghemuit în prag, se profila întunecată pe zăpada ce sclipea în soarele dimineții. Rădăcinile copacilor căzuți desenau pe cer o lume răsturnată. Valerius se ridică. Răsuflarea i se prefăcea în abur în aerul dimineții de decembrie, în timp ce își masa mușchii amorțiți de nemișcare. Înșeuă calul, împrăștie ultimii tăciuni rămași, își luă traista de medic, mângâie câinele care se învârtea pe lângă el, dând vesel din coadă, și ieși. Se uită în sus, spre vulturii ce se roteau încet pe cerul senin. Înainte de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
de-acum putea veni din nou la el. „Sunt aici, părea că-i șoptește, nu te voi părăsi.“ Valerius simțea cum viața începe să-i curgă prin vine, inundându-i mintea și sufletul, simțea cum se topește gheața care îl amorțise până atunci. Putea trăi din nou. Zâmbi, în timp ce Velunda dispărea printre umbrele apusului. Revăzu chipul ei oglindit în apa fântânii, gestul prin care îi cerea să nu plece. Auzi din nou numele lui Salix aclamat de mulțime. Își revăzu prietenul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]