1,148 matches
-
să transforme Mica Antantă a Cehoslovaciei, României și Iugoslaviei, care era clădită pe temerile față de tendințele revanșarde ale Ungariei, într-o alianță antigermană. În 1921, Polonia și România au semant o alianță militară, care, deși apropia mult Polonia de Mica Antantă, nu transforma țara într-un membru cu drepturi depline. Neînțelegerile dintre Polonia și Cehoslovacia au împiedicat adâncirea procesului de apropiere. În ciuda angajamentelor asumate în cadrul Ligii Națiunilor, britanicii nu au dorit să se angajeze în apărarea națiunilor din Europa Centrală și
Trădarea occidentală () [Corola-website/Science/304855_a_306184]
-
față de Rusia, guvernul de la București urma să acționeze la momentul oportun. La rândul său, Ion I.C. Brătianu a cerut introducerea unor precizări în textul înțelegerii și anume: În primăvara anului 1915 s-au reluat tratativele diplomatice dintre guvernul României și Antanta. Ion I.C. Brătianu cerea recunoașterea viitoarei granițe pe Prut în Bucovina, precum și alipirea Transilvaniei și a întregului Banat până la Tisa, la România vremii, solicitări pe care ministrul de externe rus Sozonov refuză să le accepte. La rândul sau, Ionel Brătianu
Mișcarea de eliberare națională a românilor din Basarabia () [Corola-website/Science/328854_a_330183]
-
părea o ocazie unică, nu trebuia ratată și cu toate că era un stat mic, România era dispusă să riște. În condițiile declanșării ofensivei ruse condusă de generalul Brusilov în Polonia, contextul militar era favorabil acțiunii românești în condițiile în care puterile Antantei au acceptat solicitările românești și s-a căzut de acord asupra formei tratatului de alianță, Ion I.C. Bratianu a semnat actul de la 17 august 1916. Prin acest document României i s-a garantat dreptul de a-și alipi teritoriile locuite
Mișcarea de eliberare națională a românilor din Basarabia () [Corola-website/Science/328854_a_330183]
-
între cele trei state naționale ale căror etnii locuiau zona, Iugoslavia, România și Ungaria. Proclamarea Republicii Bănățene în anul 1918, a fost o încercare de păstrare a unității Banatului multietnic și multiconfesional, eșuată însă din cauza promisiunilor făcute înainte de război de Antanta României și a pretenților teritoriale emise de Șerbia. Banatul istoric însumă o suprafață de 28 526 km. Diverse surse indică cifre ușor diferite de aceasta. La împărțirea provinciei, în 1919, României i-a fost atribuită o suprafață de 18 966
Banat () [Corola-website/Science/296692_a_298021]
-
doua jumătate a anului 1918, Krasnov a avansat pe linia Povorino-Kamîșin-Țarițîn, de unde dorea să lanseze un atac împotriva Moscovei, dar a fost înfrânt în cele din urmă de Gărzile Roșii. După capitularea Germaniei, el a încercat să obțină ajutorul Triplei Antante. În ianuarie 1919, trupele de sub comanda sa au fost unite cu „Forțele Armatei ale Rusiei de Sud” de sub comanda lui Denikin. Mai mult chiar, Krasnov, a fost obligat să recunoască autoritatea lui Anton Denikin, care l-a obligat pe 15
Piotr Krasnov () [Corola-website/Science/317301_a_318630]
-
Tratatul asigura Aliaților controlul asupra forturilor care controlau strâmtorile Bosfor și Dardanele. De asemenea, Aliații primeau dreptul de ocupație „în caz de dezordine” a oricărui teritoriu turc. Somerset Arthur Gough-Calthorpe, cel care a semnat tratatul din partea britanică, a declarat că Antanta nu dorește să distrugă statul otoman și nu dorește ocuparea militară a acestuia, dar se simte îndreptățită să-și asigure securitatea prin ocuparea Istanbulului. În ciuda declarațiilor oficiale, desființarea statului otoman și împărțirea lui între puterile învingătoare a fost obiectivul Aliaților
Războiul de Independență al Turciei () [Corola-website/Science/320074_a_321403]
-
militar britanic al capitalei. Libertatea de mișcare a noului guvern a fost puternic limitată. În scurtă vreme a fost clar pentru deputați că misiunea lor era imposibilă. Ali Riza Pașa și guvernul pe care îl prezida nu era decât portavocea Antantei. Singurele legi considerate acceptabile de britanici au fost cele ordonate de ei sau care le serveau interesele. Pe 12 ianuarie 1920, au început ședințele ultimei Camere a deputaților a Imperiului Otoman în Constantinopol. La deschidere a fost prezentat mesajul sultanului
Războiul de Independență al Turciei () [Corola-website/Science/320074_a_321403]
-
i-au condamna la moarte „in absentia” pe Mustafa Kemal și pe alți lideri de frunte ai naționaliștilor. În schimb, muftiul Ankarei, Rifat Börekçi, a emis o contra-fatwa, prin care declara că autoritățile din capitala imperiului se află sub controlul Antantei și, deci, decretele lor sunt lipsite de putere. Acest decret stabilea și că mișcarea naționalistă are ca obiectiv principal eliberarea sultanului și a califatului său de sub dominația străină. Mustafa Kemal se aștepta ca Aliații să nu respecte raportul „Harbord” și
Războiul de Independență al Turciei () [Corola-website/Science/320074_a_321403]
-
a fost considerat inacceptabil de naționaliști. Granițele propuse de tratatul de la Sèvres reflectau interesele de moment ale puterilor învingătoare, nu interesele popoarelor Imperiului Otoman. Premierul Venizelos a reușit să impună în tratat anexarea unor teritorii otomane, în ciuda opoziției aliaților. Puterile Antantei nu doreau ca anumite regiuni din Bulgaria și Anatolia să fie anexate de Grecia, dar, pe de altă parte, nu au reușit să se opună pretențiilor Atenei, fie pentru că situația politică din țările lor nu le-ar fi permis să
Războiul de Independență al Turciei () [Corola-website/Science/320074_a_321403]
-
1918, semnat cu RD Armeană. După semnarea Armistițiului de la Moudros (30 octombrie 1918) a devenit clar pentru toată lumea că granița turco-armeană nu avea să rămână așa cum a fost definită la Batumi. Puternica diasporă armenească a purtat discuții intense cu guvernele Antantei cu privire la traseul acestei frontiere. „Cele paisprezece puncte” erau văzute ca documentul justificativ al pretențiilor armenilor, atâta vreme cât puteau puteau demonstra că reprezintă majoritatea populației în respectivele regiuni și aveau în plus controlul militar în aceste zone. Mișcările armenilor din regiunile de
Războiul de Independență al Turciei () [Corola-website/Science/320074_a_321403]
-
textul Tratatului de la Sèvres (10 august 1920). În sud-estul Anatoliei activa o puternică mișcare a armenilor, care se bucura de sprijinul francezilor. Acordul franco-armean din 1916 asigura controlul armenilor asupra Ciliciei în schimbul înființării Legiunii franco-armene, care să lupte de partea Antantei. Francezii urmărea să unească RD Armeană cu Cilicia trecută sub controlul armenilor. Printr-o asemenea unire, RD Armeană ar fi dispus de resurse suficiente ca să reziste expansionismului bolșevic. Armata naționaliștilor turci a fost implicată într-unele dintre cele mai grele
Războiul de Independență al Turciei () [Corola-website/Science/320074_a_321403]
-
și turcii au semnat un tratat cuprinzător la Kars. Armele capturate de la fosta armată a RD Armene au fost trimise în vest, pentru ca să fie folosite în luptele cu grecii. Războiul în vest a izbucnit în principal datorită faptuluil că liderii Antantei, în principal premierul britanic David Lloyd George, promiseseră Greciei ocuparea unor teritorii care aparțineau Imperiululi Otoman în schimbul implicării țării în război de partea Aliaților. Printre teritoriile promise se aflau Tracia Răsăriteană, insulele Imbros (Gökçeada) și Tenedos (Bozcaada), precum și regiunea din
Războiul de Independență al Turciei () [Corola-website/Science/320074_a_321403]
-
partea Aliaților. Printre teritoriile promise se aflau Tracia Răsăriteană, insulele Imbros (Gökçeada) și Tenedos (Bozcaada), precum și regiunea din Anatolia apuseană din jurul orașului Smyrna (Izmir). Grecii au cerut și ocuparea Constantinopolelui, capitala istorică a Imperiului Bizantin, obiectiv al „Marii Idei”, dar Antanta nu s-a arătat dornică să satisfacă această cerere, considerată excesivă. Antanta a admis ca Grecia să obțină controlul asupra regiunii din jurul Smyrnei și Ayvalıkului din Anatolia apuseană. Debarcările elenilor au avut loc mai înainte de debarcările italine de pe coasta sudică
Războiul de Independență al Turciei () [Corola-website/Science/320074_a_321403]
-
și Tenedos (Bozcaada), precum și regiunea din Anatolia apuseană din jurul orașului Smyrna (Izmir). Grecii au cerut și ocuparea Constantinopolelui, capitala istorică a Imperiului Bizantin, obiectiv al „Marii Idei”, dar Antanta nu s-a arătat dornică să satisfacă această cerere, considerată excesivă. Antanta a admis ca Grecia să obțină controlul asupra regiunii din jurul Smyrnei și Ayvalıkului din Anatolia apuseană. Debarcările elenilor au avut loc mai înainte de debarcările italine de pe coasta sudică a Tuciei din regiunea Antalya. Prin permisiunea acordată grecilor să debarce la
Războiul de Independență al Turciei () [Corola-website/Science/320074_a_321403]
-
o nemulțumire profundă în Franța. Într-o încercare de salvare a ceea ce mai putea fi salvat, Franța a cerut guvernului naționalist turc plata unei compensații financiare de 1.500.000 monede de aur. Mustafa Kemal a refuzat o asemenea plată. [[Antanta]] a încercat să salveze [[Tratatul de la Sèvres]] și să-i silească pe revoluționarii turci să accepte prevederile acestuia în cursul a mai multor rude de negocieri ținute la [[Londra]]. [[Conferința de la Londra]] s-a încheiat cu un eșec datorită diferențelor
Războiul de Independență al Turciei () [Corola-website/Science/320074_a_321403]
-
ținute la [[Londra]]. [[Conferința de la Londra]] s-a încheiat cu un eșec datorită diferențelor de vederi mult prea mari. Tratatul de la Sèvres, chiar și într-o formă modificată, era incompatibil cu [[Misak-i Milli|Pactul Național]]. Conferința de la Londra a oferit Antantei șansa să modifice unele dintre politicile sale. Participanții la conferință au primit în octombrie un raport la amiralului Mark Lambert Bristol. El organizase o comisie pentru analizarea situației create de crimele petrecute împotriva turcilor în timpul [[Ocupația Izmirului|ocupației Izmirului]] și
Războiul de Independență al Turciei () [Corola-website/Science/320074_a_321403]
-
litorale turce de la Marea Egee, iar armata elenă a trecut la punerea în practică a acestei decizii. Primele contacte dintre cele două tabere au avut loc în timpul Conferinței de la Londra. Primii pași spre restabilirea păcii au fost făcuți însă doar după ce [[Antanta]] a accepta să negocieze cu revoluționarii turci. Mai înainte de începerea tratativelor cu Antanta, naționaliștii turci au reușit să rezolve o parte a problemelor de la frontiera estică prin semnarea [[Tratatul de la Alexandropol]] cu [[Republica Democrată Armeană]]. Desființarea acestui stat și apariția
Războiul de Independență al Turciei () [Corola-website/Science/320074_a_321403]
-
a acestei decizii. Primele contacte dintre cele două tabere au avut loc în timpul Conferinței de la Londra. Primii pași spre restabilirea păcii au fost făcuți însă doar după ce [[Antanta]] a accepta să negocieze cu revoluționarii turci. Mai înainte de începerea tratativelor cu Antanta, naționaliștii turci au reușit să rezolve o parte a problemelor de la frontiera estică prin semnarea [[Tratatul de la Alexandropol]] cu [[Republica Democrată Armeană]]. Desființarea acestui stat și apariția [[RSS Armeană]] și altor state sovietice în [[Caucaz]] i-a obligat pe turci
Războiul de Independență al Turciei () [Corola-website/Science/320074_a_321403]
-
La 13 ianuarie 1918, Sovietul Comisarilor Poporului emite decretul prin care Șcerbaciov este declarat „dușman al poporului și pus în afara legii”. În noiembrie 1918, după capitularea Puterilor Centrale, Șcerbaciov se deplasează la București, unde intră în negocieri cu reprezentanții puterilor Antantei, conduși de generalul Berthelot. Cu această ocazie, va fi decorat cu Marea Cruce a Legiunii de Onoare franceză. A ajuns la un acord cu Berthelot de sprijinire de către acesta a trupelor alb-gardiste. La 30 decembrie 1918 ajunge la Ekaterinodar, unde
Dmitri Șcerbaciov () [Corola-website/Science/335012_a_336341]
-
țarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Ferdinand a devenit rege al Regatului României la 10 octombrie 1914, sub denumirea de "Ferdinand I", în urma morții unchiului său, regele Carol I. A condus România în timpul Primului Război Mondial, alegând să lupte de partea Antantei împotriva Puterilor Centrale, fapt care a avut ca efect excludere sa din Casa Regală de Hohenzolern, de către șeful acestei case, împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei. La sfârșitul războiului România a încheiat procesul de realizare a statului național-unitar, prin
Ferdinand I al României () [Corola-website/Science/296763_a_298092]
-
două alianțe aflate în conflict. Prin moartea regelui Carol I se deblocase de la sine o stare politică tensionată. În parlament noua pereche conducătoare a fost primită cu căldură și speranță, fiind aclamați îndelung. În ciuda presiunilor financiare și morale atât din partea Antantei, cât și a Puterilor Centrale, România a rămas credincioasă neutralității în decursul primilor doi ani ai primului război mondial. Țara nu era pregătită de război. Ferdinand reușește să reziste presiunilor interne și externe, pentru a se alătura uneia dintre tabere
Ferdinand I al României () [Corola-website/Science/296763_a_298092]
-
realizare a unui stat național unitar, precum și justificările temeiurilor pe care se bazau aceste dorințe. Prin aceste contacte „neoficiale” a fost posibilă „ocolirea” constrângerilor neutralității și facerea cunoscută a poziței României. După finalizarea unor lungi și dificile negocieri cu reprezentanții Antantei, concretizate prin încheierea unui tratat politic și a unei convenții militare, România a intrat în război la 14 septembrie 1916, declarând război Imperiului Austro-Ungar. În perioada în care România a rămas neutră, misiunea principală a armatei a constat în asigurarea
Ferdinand I al României () [Corola-website/Science/296763_a_298092]
-
pe frontul din Bucovina și Galiția. La 4/17 august 1916, în casa lui Vintilă Brătianu din București, primul ministru Ionel Brătianu a semnat în secret, din partea României, documentele prin care România se angaja să intre în război de partea Antantei. La 14 august 1916 regele Ferdinand a prezidat Consiliul de Coroană în cadrul căruia s-a luat o hotărâre dramatică: intrarea României în război împotriva țării sale natale, Germania. La aflarea veștii că România s-a aliat cu Antanta, familia din
Ferdinand I al României () [Corola-website/Science/296763_a_298092]
-
de partea Antantei. La 14 august 1916 regele Ferdinand a prezidat Consiliul de Coroană în cadrul căruia s-a luat o hotărâre dramatică: intrarea României în război împotriva țării sale natale, Germania. La aflarea veștii că România s-a aliat cu Antanta, familia din Germania l-a renegat, iar la Castelul Hohenzollern s-a arborat în doliu stindardul heraldic al familiei. Planul de campanie pentru anul 1916, „"Ipoteza Z"” definea obiectivul politic major al războiului ca fiind „"realizarea idealului nostru național, adică
Ferdinand I al României () [Corola-website/Science/296763_a_298092]
-
consemnează Alexandru Marghiloman. Regele și guvernul se resemnează și, în lipsa altor opțiuni, decid să înceapă negocierile pentru o pace separată, deși erau conștienți că odată încheiată o astfel de pace, în conformitate cu prevederile tratatului din august 1916, România se autoexcludea din Antantă și implicit ar fi fost în imposibilitatea de a putea participa ca țară aliată la conferința de pace, în cazul unei victorii a Antantei. Regina Maria s-a opus cu vehemență semnării acestei păci, fapt ce îi va atrage reproșuri
Ferdinand I al României () [Corola-website/Science/296763_a_298092]