KorAP: Find »[drukola/base=apocrif & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...21 22 23 ...55 >

1,351 matches

Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399

pare absolut necesară pentru economia lucrării. Cu capitolul consacrat sfântului Irineu, vom intra apoi în materia propriu‑zisă a lucrării. Fondul principal de documentare și analiză este constituit de scrierile despre Anticrist ale Părinților Bisericii, greci și latini. Literatura creștină apocrifă, în pofida bogăției sale informaționale, va avea un statut relativ marginal în demersul nostru, în principal din două motive. Mai întâi, scrierile în discuție nu pot fi raportate la un autor sau la un „context” foarte bine delimitat, ci există, ca să

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
înțelegere, pe când, în cazul unui Părinte bisericesc, avem posibilitatea - nevalorificată pe deplin până în prezent - de a clarifica discursul anticristologic atât prin raportarea la ansamblul operei, cât și la contextul politico‑religios. Nu este vorba de o subestimare a valorii corpusului apocrifelor, ci pur și simplu de evitarea anumitor probleme legate de datare și de contextul istoric, probleme care, deocamdată, ni se par imposibil de depășit. După modelul lui Peerbolte, vom încerca să răspundem, pe parcursul lucrării noastre, următoarelor întrebări: 1) Cum este

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
mitul Anticristului ar fi existat în iudaismul precreștin sub forma unei tradiții orale, cea a lui Beliar. Această tradiție mitică orală s‑ar fi transmis ezoteric, elementele sale putând fi reluate atât de Sfinții Părinți, cât și de unele texte apocrife. În opinia cercetătorului german, modelul direct al „legendei Anticristului” ar fi mitul balaurului, lipsit de orice conotație politică. Mai târziu, în a doua jumătate a secolului I d.Cr., se va adăuga și componenta politică, odată cu apariția unei noi legende, și

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
antică, grație faptului că în Etiopia Urcarea la cer... a fost multă vreme considerată o scriere canonică și inclusă ca atare în Vechiul Testament. S‑au păstrat câteva fragmente în greacă, două fragmente destul de consistente în latină și câteva în coptă. Apocrifa este compusă din două secțiuni, numite convențional: „Martiriul lui Isaia” (cap. 1-5) și „Vedenia lui Isaia” (cap. 6-11). Așa cum arată Norelli, cele două secțiuni au „orientări teologice” diferite, nu însă contradictorii. În opinia cercetătorului italian, prima este o prefață cu

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
cap. 1-5) și „Vedenia lui Isaia” (cap. 6-11). Așa cum arată Norelli, cele două secțiuni au „orientări teologice” diferite, nu însă contradictorii. În opinia cercetătorului italian, prima este o prefață cu caracter polemic, revendicator, atașată ulterior „Vedeniei lui Isaia”. La originea apocrifei, în forma în care ea a ajuns la noi, se află un grup de profeți creștini - harismatici - care trăia în Siria, în împrejurimile Antiohiei, în prima jumătate a secolului al II‑lea. Grupul își revendică o teologie docetistă, expusă în

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
întâlnesc în această scriere. Din punct de vedere sociologic, grupul profeților creștini prezintă numeroase analogii cu faimoasa comunitate eseniană de la malul Mării Moarte. Unii cercetători au mers până la a propune gruparea religioasă de la Qumran ca posibil mediu de origine al apocrifei. Într‑adevăr, putem observa un număr semnificativ de teme și de preocupări similare celor două comunități, fapt demn de luat în seamă, dovedind că, în contexte religioase cvasiidentice, reacțiile de grup sunt cvasiidentice. Altfel spus, comunitatea profeților sirieni produce aproape

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
in persona pe pământ, pentru a‑și pune în aplicare lucrarea malefică. Lupta finală se va da între cele două principii absolute, Bine și Rău, reprezentate de Cel Iubit și de Beliar cu chip de om. Așa cum Isus din scrierea apocrifă se ascunde în trup omenesc, pentru a nu fi recunoscut de întreaga omenire, ci doar de cei aleși, tot astfel Beliar se va ascunde sub masca unui tiran, cu aparență cuceritoare: „În chip de rege (Nero) va veni prințul acesta

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
ce au trădat adevăratul creștinism - vor învia pentru judecată. Ei însă vor fi transformați nemijlocit în entități divine, debarasându‑se de trup ca de o carapace supărătoare. Apocalipsa lui Petru În cele ce urmează ne vom opri asupra unei alte apocrife, și anume, Apocalipsa lui Petru (AP), care datează, probabil, de la începutul secolului al II‑lea. Cu excepția câtorva fragmente, originalul grec nu s‑a păstrat. Ca și în cazul Urcării la cer a lui Isaia, o versiune integrală a textului s

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
Occidentul latin, în locul ei s‑a insinuat treptat Apocalipsa lui Pavel. Aceasta exercita o atracție cu mult mai puternică, datorată faptului că prezenta în detaliu destinul sufletelor imediat după moartea fiecărui individ. În Orientul grec s‑a impus o altă apocrifă, Apocalipsa Fecioarei. De mare interes, în ceea ce ne privește, sunt primele două și ultimele două capitole. În primele capitole, Isus descoperă lui Petru și altor ucenici mai apropiați semnele parusiei și ale sfârșitului lumii. Scena se petrece pe Muntele Măslinilor

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
frăgezime”, adică falșii mesia au apărut deja. Ultima parte a capitolului al II‑lea este foarte importantă. Se trece de la interpretarea ideologică, abstractă, la descrierea unei situații istorice concrete. Fragmentul reflectă, fără îndoială, frământările epocii și ale mediului în care apocrifa a fost redactată. Ceea ce atrage atenția în mod deosebit este trecerea de la o multitudine de falși mesia la unul singur (2, 7‑13). Acesta va amăgi o parte din creștinii care așteaptă a doua venire a lui Mesia, dar comportamentul

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
de sabie: „Și vor fi mulți martiri” (2, 10). Tema martiriului caracterizează ultimele versete ale capitolului; ea va fi reluată în secțiunea consacrată Judecății de Apoi, cu detalii asupra cărora nu este nevoie să ne oprim. Reținem doar faptul că apocrifa se referă evident și direct la o situație de persecuție suferită de creștini. În privința Anticristului, autorul pare să aibă în vizor un personaj istoric. De asemenea, el se adresează unei comunități nu doar amenințate, dar care a suferit deja încercarea

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
primă etapă, mulți se vor lăsa amăgiți de pseudo‑cristosul pe care ulterior îl vor renega; ei vor fi uciși cu sânge rece. Ultimele capitole aduc în mod indirect argumente împotriva refacerii templului din Ierusalim, ceea ce situează în mod obligatoriu apocrifa după distrugerea acestuia de către armatele lui Titus. Singura persecuție sângeroasă și sistematică exercitată de evrei asupra creștinilor s‑a petrecut în timpul răscoalei lui Simeon bar Kosiva, personaj supranumit de rabbi Aqiba, Bar Kokhba, „fiul stelei”, în acord cu Num. 24

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
Kosiva. Teza lui Bauckham nu se sprijină pe elemente și date istorice de necontestat, ci pe anumite informații și trimiteri de ordin teologic. În general, este foarte dificil, chiar imposibil, de identificat mediul istoric în care au fost concepute scrierile apocrife cu caracter apocaliptic. Cercetătorul scoțian nu respinge posibilitatea ca AP să se refere nu la răscoala condusă de Bar Kokhba, ci la răscoala iudeilor din Cirenaica și din Egipt (între 115‑117), în timpul domniei lui Traian. Această răscoală este menționată

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
În Dialogul cu Trifon, se vorbește de două ori de Satan (cap. 79 și 103), dar fără prea mare insistență. Faptul nu este întâmplător, căci, dacă ar fi invocat în prezența unui rabin, foarte strict în privința respectării tradiției biblice, istorioara apocrifă a căderii îngerilor, descrisă cu numeroase detalii în 2 Enoh, filozoful nostru ar fi fost imediat sancționat. Aceeași reținere, din aceleași motive, după cum am văzut, și în privința figurii Anticristului. În fața unui public păgân, această figură ar fi reprezentat, dimpotrivă, un

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
să atingă de sângele lui haina mezinului, pentru a‑l face pe Iacob să creadă că acesta nu mai era în viață (cap. 2 sq.). O reputație pe măsura acesteia este confirmată și de Testamentul lui Dan. Un alt text apocrif, Iosif și Aseneth, datând din secolul I d.Cr., îi prezintă pe Gad și Dan ca aliații fiului Faraonului, „marele rău” al cărții, în tentativa acestuia de a o seduce pe Aseneth și a‑l omorî pe Iosif. Deși complotul sfârșește

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
și inima fiului către părinte, ca să nu vin eu să lovesc pământul cu pedeapsă”. 1 Enoh 90, 31 face aluzie la întoarcerea lui Enoh și a lui Ilie (numit „bărbatul”) la sfârșitul lumii, în perioada dintre reconstruirea templului și Judecată. Apocrifa păstrează însă tăcerea asupra activității lor. Cât despre Apocalipsă, aceasta vorbește despre activitatea, despre virtuțile extraordinare și despre moartea a doi martori (cap. 11) pe care însă nu îi numește niciodată. Apocalipsa lui Petru (versiunea coptă, cap. 2) sintetizează cele

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
un personaj eshatologic, încarnarea Anticristului, a cărui venire iminentă, pentru unii, frământa imaginația creștinilor din primele secole”. Acestea sunt: o viață plină de josnicii și de crime; persecuțiile împotriva creștinilor; Orientul; misterul care învăluie sfârșitul împăratului; rolul jucat de scrierile apocrife. Rolul primordial în crearea și transmiterea legendei lui Nero‑Anticrist (sau prototip al Anticristului) a revenit Apocalipsei. Scrierile apocrife nu ar fi putut alimenta și susține singure, pentru o perioadă atât de îndelungată, o atare credință. Elementele legendei neroniene, prezente

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
o viață plină de josnicii și de crime; persecuțiile împotriva creștinilor; Orientul; misterul care învăluie sfârșitul împăratului; rolul jucat de scrierile apocrife. Rolul primordial în crearea și transmiterea legendei lui Nero‑Anticrist (sau prototip al Anticristului) a revenit Apocalipsei. Scrierile apocrife nu ar fi putut alimenta și susține singure, pentru o perioadă atât de îndelungată, o atare credință. Elementele legendei neroniene, prezente în special în capitolul 13, au menținut, de‑a lungul secolelor, o credință care ar fi fost altfel condamnată

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
Hipolit, Ilie‑Enoh. Este firesc, așadar, să ne întrebăm de unde vine reticența lui Victorin față de personajul biblic Enoh. M. Dulaey propune următorul răspuns: „Ignorarea lui Enoh, este o alegere deliberată: aceea de a recurge mai degrabă la Biblie decât la apocrife, singurele care fac speculații în legătură cu răpirea la cer a lui Enoh, menționată în Gen. 5,24 (LXX)”. Considerăm însă că Victorin ne oferă el însuși explicația acestei alegeri. Dacă figura lui Enoh ar fi reprezentat interes pentru el, l‑ar

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
însă că Victorin ne oferă el însuși explicația acestei alegeri. Dacă figura lui Enoh ar fi reprezentat interes pentru el, l‑ar fi numit, fără îndoială, de vreme ce versetul referitor la „mutarea” patriarhului se află în Biblia canonică, și nu în apocrife. După cum am văzut, Victorin insistă însă asupra calităților taumaturgice ale celor doi martori. Aceștia convertesc prin epifanii violente, prin adevărate „cratofanii”: „Ei lovesc lumea cu nenumărate plăgi” (11, 4). Enoh însă nu se bucură de o reputație similară (cf. Gen

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
taumaturgice ale celor doi martori. Aceștia convertesc prin epifanii violente, prin adevărate „cratofanii”: „Ei lovesc lumea cu nenumărate plăgi” (11, 4). Enoh însă nu se bucură de o reputație similară (cf. Gen. 5,21‑24). Singurul element valorificat de tradiția apocrifă ulterioară constă în „mutarea” sa prin mila lui Dumnezeu. Mai mult chiar, așa cum remarcă M. Dulaey, Enoh nu a fost profet, calitate indispensabilă martorilor eshatologici. Pe de altă parte, Moise și Elisei, care au darul taumaturgic, nu îndeplinesc cealaltă condiție

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
Biblia spune doar că a scăpat de moarte în 587, refugiindu‑se în Egipt, în momentul cuceririi Ierusalimului. Paralipomenele lui Ieremia ne propun un scenariu diferit, care s‑ar putea afla, la rândul său, la originea scrierilor lui Victorin (respingerea apocrifelor de către Victorin nu este, după părerea noastră, decât o supoziție nefondată). Într‑adevăr, ultimele capitole ale scrierii (8‑9) relatează întoarcerea profetului la Ierusalim, restaurarea cultului în templu, moartea sa, urmată de o înviere spectaculoasă și, în fine, martiriul său

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
pe pământul înnoit (vv. 989‑1038). Comentariu Fragmentul este de o mare bogăție. Un comentariu exhaustiv ar trebui să se desfășoare în cel puțin patru direcții: cadrul general al epocii; aluziile la Apocalipsa lui Ioan; tradiția lui Nero rediuiuus; scrierile apocrife din care se inspiră mai ales ultimele o sută de versuri. Comentariul nostru se conformează scopului cu mult mai modest impus de subiectul tratat. Ne propunem, în cele ce urmează, să urmărim variațiile și sensul mitului Anticristului, încercând să găsim

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
parțial cu sensul citatului paulin. În capitolul 14 este prezentă credința, foarte rară în tradiția creștină, potrivit căreia Anticristul va fi „întruparea” diavolului. Aceasta apare numai la câțiva autori, ca de pildă, Ieronim, Pseudo‑Hipolit și autorul Apocalipsei lui Daniel (apocrifă din secolul al IX‑lea). Am întâlnit‑o de asemenea în Urcarea la cer a lui Isaia, unde Nero apare ca întruparea lui Beliar. Considerăm deci justificat să ne întrebăm din ce motiv exegetul nostru face apel la o astfel

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
ale acestui text, una în PG 10, col. 901‑925, cealaltă în G. Bonwetsch și H. Achelis, Hippolytus Werke, Leipzig, 1897, pp. 287‑309 (vezi infra). În lucrarea sa din 1896, Bousset susține dependența acestei omilii de un alt text apocrif referitor la același subiect, Scarpsum de dictis sancti Efrem prope fine mundi. Într‑adevăr, există pasaje și teme comune celor două texte, ca, de exemplu, descrierea făcută de cei doi autori piețelor publice care vor fi acoperite cu aur și

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]