1,144 matches
-
așadar, să definească poemul, Voronca o face întotdeauna în termeni existențiali. Dacă afirmase - într-o notă la eseul A doua lumină - că: „Poemul nu «trebuie» să fie nimic”, fusese în numele absolutei insubordonări față de prescripții, rețete, formule prestabilite, al tipicului anticonvenționalism avangardist, și nu pentru că n-ar fi recunoscut poeziei un sens și un mesaj. Numai că acestea urmau să ia naștere nu în virtutea inerției unor limbaje moștenite, ci ca rezultat, niciodată sigur, mereu amenințat cu eșecul, al unei proprii experiențe vitale
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
nu în virtutea inerției unor limbaje moștenite, ci ca rezultat, niciodată sigur, mereu amenințat cu eșecul, al unei proprii experiențe vitale, trăită în regim prin excelență interogativ. Suntem departe, în acest moment, de orice nihilism dadaist; faza pur destructivă a atitudinii avangardiste e de mult depășită, - și ea nici n-a însemnat la Voronca decât un scurt popas, cu urme în textele antipoetice tipărite în 75 H.P. Ceea ce rămâne din negația inițială este însă, în continuare, fundamentalul refuz al tuturor limitelor impuse
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
uneori cuvintele”. Căci „puterea magică” despre care vorbește poetul (cu trimiteri la universul copilăriei) este considerată de el tot din unghiul absenței unui „sens util”, ca ieșire, deci, din sfera pragmaticului într-un spațiu de pură incantație, straniu-soteriologică. „Întreaga suspiciune avangardistă la adresa verbului pare să fi dispărut” - sesizează Nicolae Balotă; dar numita „magie” nici nu era în opoziție cu spiritul avangardist, de vreme ce indica un mod cvasi-gratuit de eliberare din convențiile „logicii” și „gramaticii”, al spiritului pozitivist. Adevărat este însă faptul că
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
unghiul absenței unui „sens util”, ca ieșire, deci, din sfera pragmaticului într-un spațiu de pură incantație, straniu-soteriologică. „Întreaga suspiciune avangardistă la adresa verbului pare să fi dispărut” - sesizează Nicolae Balotă; dar numita „magie” nici nu era în opoziție cu spiritul avangardist, de vreme ce indica un mod cvasi-gratuit de eliberare din convențiile „logicii” și „gramaticii”, al spiritului pozitivist. Adevărat este însă faptul că Ilarie Voronca e, ca să zicem așa, mai „artist” decât alți promotori ai avangardei, de vreme ce se arată preocupat de pericolele pe
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
însă tot în perspectiva convenționalizării inevitabile. Căci urmează, imediat după aceste întrebări, propoziția: „Afirm că mă dezbar de formulă, și această afirmare devine o formulă”... Ambele amenințări vizează deci aceeași neliniște („această zvârcolire în insomnia din mine însumi”) a poetului avangardist, care caută, utopic, un teritoriu pur al trăirii, căruia să-i corespundă o expresie salvată de mutilările convenției. Toată drama sa ține de conștiința imposibilității unei atari performanțe: „Va fi iarăși un cult, o altă foaie matricolă, va fi iar
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
depășită. Și atunci, însă, substratul neliniștit-elegiac al lirismului său se va conserva în infrastructura spectacolului constructivist, și după aceea. SPRE O POEZIE „CONSTRUCTIVISTĂ” Transformările liricii lui Voronca în foarte scurtul răstimp ce desparte Restriști-le din 1923 de primele adeziuni avangardiste au avut de ce să uimească. Și cel dintâi surprins a fost - cum am văzut - Lovinescu însuși, observând trecerea bruscă de la „sentimentalitatea răvășită și descompusă” a versurilor de la început, la programul „ordinii sinteză, clasică, integrală” al constructivismului. Fapt e că lansarea
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
gradație miracol intermediar... În ansamblul exercițiilor predominant ludice din 75 H.P., astfel de texte sunt un fel de omagiu tardiv adus dadaismului - acea „pușcă încărcată cu zgomot pur” sau „mitralieră de confetti”, cum îl vor defini, cu umor, chiar camarazii avangardiști ai lui Voronca. Acestui, ca să zicem așa, intermezzo ludic, îi urmează însă o etapă cu mult mai ambițioasă, în care echivalențele poetice ale plasticii constructiviste sunt urmărite sistematic: simbolicei tabula rasa se cuvenea să-i succeadă momentul pozitiv al construcției
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
îndemână, degajând eul poetic de orice complexe, ca și de tânjitoarele nostalgii romantico-simboliste. Autorul Invitației la bal ne introduce printre primii în ceea ce numim astăzi o „civilizație a imaginii”, contribuind la încetățenirea în poezia noastră a unui topos prin excelență avangardist: al spectacolului citadin, al orașului feeric modern. Este, acesta, și unul dintre sensurile „balului” la care suntem invitați: redimensionată în perspectivă constructivistă, lumea e văzută în înfățișările sale spectaculare, întâmpinate cu uimirea și entuziasmul descoperitorului de ținuturi noi, în care
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
relativă. Și nu poate fi altfel, de vreme ce perfecta echivalare a viziunii constructivismului (abstracționismului) plastic cu limbajul poetic e, practic, imposibil de realizat. Teoreticianul Voronca a intuit însă exact apropierile posibile, adresându-le exemplului mallarméean și variantelor sale reprezentate în spațiul avangardist, în sensul unei practici a poeziei ca o construcție în limbaj, ca și indiferentă față de „idee” și față de „natură”; sugestie radicalizată de avangardă în direcția de-simbolizării cuvântului, a exploatării la maximum a concreteții verbului și, ca atare, a evadării
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
opintiți ai nopții Să înțelegeți dansul visului pe o frânghie de viscol Să vă treziți din lene pentru foamea și setea fecundă Să recunoașteți misterul care juca o horă fantastică peste pleoapele voastre închise. E aici o „pedagogie lirică” tipic avangardistă, vizând cultivarea disponibilității revelatorii a ființei, zguduirea inerțiilor, dinamizarea sensibilității în sensul participării la miracolul cosmic („Cu-o ancoră de sunet să-ntârzii în minune”) - noua versiune a freneziei romantice a comuniunii cu „misterul” universal. Știindu-se profund vulnerabil într-
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
număr de „definiții” ale poeziei, conturate pregnant în versuri memorabile, și care se situează în linia - unitară - urmată până în acest moment de scrisul poetului. E reactualizată în asemenea versuri aceeași poetică deschisă, - variantă personală a formulei, devenită model pentru imagismul avangardist, a lui Pierre Reverdy: Și poemele sunt ciubotele de șapte poști Care mă duc din cercul polar la caldul tropic, Și-n vers ca-n geanta unui botanist recunoști Ierburile atâtor distanțe stând alături. Cine a spus că slova e-
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
oferă exemple tipice pentru o asemenea interferență. Se poate spune chiar că în aceste pagini, îndeosebi din A doua lumină, încadrabile în categoria greu de individualizat a „publicisticii”, poemul în proză apare cu intermitențe și fragmentar, fiind subordonat exigențelor militantismului avangardist, unei ideologii literare, unui program, chiar dacă acestea sunt canalizate în tipare destul de libere. Eseurile-manifest din A doua lumină, de exemplu, sunt de fapt numai accidental „poematice”, - însă „accidentul” e semnificativ, în măsura în care ieșirea din program înspre poem angajează o atitudine definitorie
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
lumină, de exemplu, sunt de fapt numai accidental „poematice”, - însă „accidentul” e semnificativ, în măsura în care ieșirea din program înspre poem angajează o atitudine definitorie pentru mișcarea de avangardă, față de așa-numitul oficiu critic. Căci se știe cât de mare e suspiciunea avangardistă în raport cu intențiile de ierarhizare, cu judecățile de valoare menite, mai devreme sau mai târziu, să instituționalizeze opera, transformând-o într-o realitate „sacră”, propunând-o admirației unanime și introducând-o, ca atare, într-un circuit „comercial”, al formulelor de „consum
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
sărbătoarea poemului”, ca transfigurare a realității cotidiene, în replică la perspectiva prozaic-pozitivistă asupra lumii. Dacă s-a putut observa că „liricizarea masivă a unei părți a prozei ș...ț este contemporană ș...ț cu triumful deplin al naturalismului”, în mediile avangardiste mai recente un proces similar are loc, prin absolutizarea divorțului dintre poezie și existența „fără poeme” a secolului mercantil burghez, în care convenția utilitaristă înăbușe liberul flux al trăirii, atrofiind facultățile imaginative ale omului și interzicând astfel accesul la „miracolul
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
o serie, tipic modernistă, a reflecției poeziei asupra propriei condiții. „Personajul” care se conturează și exprimă în ele este un poet, Poetul), iar „evenimentele” sunt supuse unui „tratament fabulatoriu” ce le subordonează, în ansamblu, problematicii creației. Altfel spus, programul teoretic (avangardist) trasat în manifestele propriu-zise și în eseurile din A doua lumină - între repere concrete ale ambianței socio-literare - apare aici topit în structurile prozei poetice, în care „eul empiric” cedează locul unei subiectivități emblematice, deci cu o valoare de reprezentare mai
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
spațiul imaginar, - de la „preumblările bolnave” din Restriști, la itinerariile din Ulise, Brățara nopților, Petre Schlemihl sau Patmos; tot atâtea redescoperiri ale lumii în conjuncție cu starea de spirit frenetică a eului peregrin, în care se poate afirma năzuința, caracteristică atitudinii avangardiste, de transmutare, în înțeles alchimic, a evenimentelor universului imaginar. Tendință - cum s-a observat - postromantică, vizând „redefinirea lumii, reconsiderarea ei”, prin obligarea, ca să spunem așa, a obiectului de a intra într-o rețea de raporturi inedite, spărgând tiparele admise, în
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
punct de vedere decât o variantă a „poeziei în versuri”, - iar un text precum cel comentat sumar mai sus (Pe cine căutați?) schematizează, cum s-a putut vedea, modelul relațional deja stabilizat, dintre real și poetic propus și de teoreticianul avangardist. Situația nu e alta, în fond, nici în celelalte piese ce alcătuiesc cartea din 1932 (an în care, ne reamintim, apăreau și poemele din Petre Schlemihl). Călătoria sau reveria-evaziune, ca replică și substitut al ei, revin deopotrivă în Obrazul de
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
manifestelor, o formă mentis caracteristică poetului, un model generator al structurilor imaginarului, ce poate fi identificat deopotrivă la nivelul configurării „cosmosului” specific, al conturării eului liric, al unei anume dinamici a limbajului. Fără să prefigureze prea mult din spectaculoasa evoluție avangardistă a lui Voronca, Restriști-le debutului trasau totuși o schiță semnificativă a ceea ce urma să se definitiveze ca vectori ai viziunii sale în întreaga creație următoare. Rezolvată, pentru moment, în interiorul convenției simboliste de coloratură bacoviană, „schema” structurantă viza organizarea universului
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
tentat de „miraculosul” produs de „lumina imaginii” de factură suprarealistă, continuă să-și conceapă universul ca suită de itinerarii, ca desfășurare a unor parcursuri revelatoare, ce-și iau drept termen de opoziție, manifest sau ascuns, obstacolul, limita, închiderea. Însăși poetica avangardistă a lui Voronca gravitând fie în jurul constructivismului, fie al suprarealismului, era de natură să întrețină asemenea scheme de organizare a spațiului imaginar. În varianta sa constructivist-integralistă, exigența, de pildă, a de-subiectivizării poeziei (antisentimentalismul, repudierea retoricii, anecdoticului, cultul „obiectivității” și
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
afectivă a întâmpinării lor, încât e greu de spus care dintre ele e cauza celeilalte sau consecința ei. Oricum, reveria totalei îmbrățișări a lumii străbate ca laitmotiv poezia, de la optimista, euforica invitație la „balul” integralist din primele volume de factură avangardistă, până la apelurile neliniștite din Petre Schlemihl sau din Patmos. Ea își găsește din loc în loc formulări cvasiprogramatice care sintetizează într-un fel, „concluziile” unei practici a creației ce înțelege să avanseze în solidaritate cu reflecția asupra ei. „Fiecare cuvânt aduce
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
că printre modelele spațiale cele mai caracteristice ale universului său imaginar scena și derivatele ei, - arena (de circ, de corrida, de sport), sala de bal, bâlciul - dețin un loc central. Din acest punct de vedere, Voronca se integrează perfect seriei avangardiste a poeților pentru care lumea e văzută ca spectacol - și e cazul majorității lor - de la Stephan Roll și Sașa Pană, până la Gellu Naum, Virgil Teodorescu sau Paul Păun. Lucru de înțeles, atâta vreme cât sloganul racordării sensibilității la „pulsul epocii” intrate în
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
eul liric are, cum am văzut, reacții ce merg de la uimire până la revoltă și disperare. Întrebarea pusă mereu e cum se poate găsi mijlocul cel mai eficient pentru realizarea râvnitei treziri, dinamizări, puneri în rezonanță, transfigurări. Dacă versurile primei etape avangardiste surprind mai degrabă spectacolul sărbătoresc al evului mașinist, decât îl provoacă în Colomba poezia e deja aproape integral rodul permanentei puneri în relație, cu efecte de dinamizare / metamorfozare a energiilor afective, cu peisajul exterior. Erosul transfigurează deopotrivă cuplul și lumea
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
cerut o construcție nouă”, iar mai târziu va vorbi despre „neprevăzutul, noutatea asocierilor de idei și de obiecte”. Ca să ajungă la exaltarea „noutății” și a „neprevăzutului” în ecuația imagistică, Voronca a traversat, cum am constatat, o întreagă experiență modernistă și avangardistă, învățând desigur mai ales de la futuriști („spune-mi repede totul, în două cuvinte” - cerea Marinetti într-un manifest), constructiviști („expresia plastică, strictă și rapidă a aparatelor Morse”) și suprarealiști (prin care reia definiția imaginii dată de Pierre Reverdy mai înainte
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
fiecare expresie directă își găsea dubletul metaforic, fapt ce justifica afirmația amintită a criticului, privind acea „facilitate aproape prodigioasă de a se exprima în comparații și imagini” care, „se anulează tocmai prin acumulare”. Se poate spune deci că sămânța ideilor avangardiste în materie de „construcție nouă” a imaginii cade pe un sol oarecum pregătit și fertil, găsind o fantezie mobilă, dispusă să se exerseze cât mai spectaculos, în direcția „neprevăzutului” și „noutății” „asocierilor de idei și de obiecte”. Când însuși programul
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
care, scriind despre Petre Schlemihl va observa că poetul recurge la „stabilirea unui cifru de concrete numite fals imagini” și că „extrage dintr-un concret o singură notă și întrebuințează cuvântul ca adjectiv”. Or, asupra acestui punct, caracteristic pentru poezia avangardistă, interpretări mai noi ale procesului metamorfozării sunt departe de a manifesta atâtea reticențe. Fără să aprobe, de pildă, radicalismul unui André Breton în evidențierea incompatibilității termenilor relației, Paul Ricoeur insistă totuși, definind „metafora vie”, asupra faptului că ea forțează asemănarea
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]