KorAP: Find »[drukola/base=barbar & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...21 22 23 ...89 >

2,211 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

de mai bine de un secol, viața rurală este tot mai prezentă, iar barbarii sunt și rămân numai niște elemente strălucitoare de suprafață.10 În a doua jumătate a secolului al V-lea, în Imperiu, se produce o "barbarizare fără barbari" (Iorga) o fiscalitate distrugătoare îi silește pe romani să se refugieze la barbari, iar numele de "romani" ajunge să fie urât de oameni. În acest secol, asistăm la aparența că Imperiul este condus de barbari fără a se ține seama

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
barbarii sunt și rămân numai niște elemente strălucitoare de suprafață.10 În a doua jumătate a secolului al V-lea, în Imperiu, se produce o "barbarizare fără barbari" (Iorga) o fiscalitate distrugătoare îi silește pe romani să se refugieze la barbari, iar numele de "romani" ajunge să fie urât de oameni. În acest secol, asistăm la aparența că Imperiul este condus de barbari fără a se ține seama "cât a dezbrăcat din barbaria sa", Ricimer, stăpânul Apusului, în a doua jumătate

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
se produce o "barbarizare fără barbari" (Iorga) o fiscalitate distrugătoare îi silește pe romani să se refugieze la barbari, iar numele de "romani" ajunge să fie urât de oameni. În acest secol, asistăm la aparența că Imperiul este condus de barbari fără a se ține seama "cât a dezbrăcat din barbaria sa", Ricimer, stăpânul Apusului, în a doua jumătate a secolului V, este suev după tată și get după mamă, iar Aetius este născut la Dunăre, ca fiu al unui scit

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sub forma armatei, a economiei monetare și a tutelei politice s-a întors în Dacia; de fapt, ea nu a părăsit această zonă până în anul 602. Orașele Daciei romane, o subliniem și în acest context, nu au fost distruse de barbari, ci au decăzut încetul cu încetul, dar viața urbană romană s-a păstrat în nordul Dunării, cel puțin până la venirea hunilor. Așezările sătești cu inventar specific, modest, indică persistența populației țărănești daco-romane. Criza economică și politică pe care a traversat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a prezenței hunilor, este întărit limesul, iar flota imperială a pătruns pe Dunăre. Hunii organizează în această zonă acțiuni de pradă, pe vremea când Tomisul era condus de episcopul Teotim I, prieten cu Sf. Ioan Gură de Aur, admirat de barbarii huni din jurul Istrului, pe care-l numeau "Dumnezeul romanilor", pentru faptele sale de sfințenie creștină. În Sciția Mică, hunii conduși de Attila (434-453) s-au așezat ca foederati, în timp ce alți huni împânzeau malul stâng al Dunării și Tracia. După înfrângerea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
jefuiască în Sciția Mică, s-au construit fortificații noi. Noul împărat, Justinian (527-565), și-a îndreptat atenția spre frontiera de nord-est a Imperiului, făcând apel la serviciile unui comandant capabil, Comentiolus. Dar acesta a fost atacat și luat prizonier de barbari, și cu mari eforturi, Chilbudios, comandant roman de origine slavă, a reușit să curețe terenul de huni, bulgari, sclavini și anți. Însă, în 533, Chilbudios este ucis în luptă. Presiunea barbară impunea o prezență militară permanentă în Sciția Mică. Barbarii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
barbari, și cu mari eforturi, Chilbudios, comandant roman de origine slavă, a reușit să curețe terenul de huni, bulgari, sclavini și anți. Însă, în 533, Chilbudios este ucis în luptă. Presiunea barbară impunea o prezență militară permanentă în Sciția Mică. Barbarii treceau Dunărea nestingheriți, încât, confruntat cu acest pericol, Justinian a reorganizat armata și a recrutat soldați din rândul acestora. La graniță au fost menținuți așa-numiții limitanei, conduși de "dux limitis" (conducător de margine). În paralel, împăratul a refăcut fortificațiile

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nou tratat cu barbarii, dar aceștia nu l-au respectat și au pătruns din nou în sudul Dunării, săvârșind distrugeri masive în Sciția Mică. Armata imperială înaintează în Sciția, îi înfruntă pe avarii conduși de Baian, undeva lângă Tomis, mulți barbari sunt uciși, iar Baian fuge de pe câmpul de luptă. Dar avarii revin în Tracia, iar Comentiolus se luptă cu ei în zona Munților Haemusacum se derulează episodul "torna, torna fratre". Conflictele bizantinilor cu avaro-slavii se întețesc, generalii Priscus și Petru

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
să fi fost foarte apropiată de cea înfățișată pentru germanii eretici (arieni) de către Salvianus: "aceștia au mai degrabă tradiții decât învățătură, fiindcă ei nu păstrează ceea ce îi povățuiește adevărul legii (creștine), ci ceea ce le-a inoculat stricăciunea unei rele tradiții. Barbarii nu știu nimic altceva decât ceea ce aud de la "învățații" lor și, astfel, cei neștiutori ai întregii științe cunosc esența legii dumnezeești mai mult din învățătură decât din citit, păstrează mai degrabă învățătura primită din predica orală decât legea". Nu sunt

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
încredere că mergeau la niște frați". Scrierile din zonă exprimă această realitate, ceea ce probează formarea în mediul creștin dunărean a conștiinței apartenenței la "Romania" (creștină). Nucleele creștine nord-dunărene s-au consolidat sub Diocletian, când numeroși creștini s-au refugiat la barbari, dar și în secolul al IV-lea, prin pătrunderea triburilor germane (goții) din nordul Mării Negre în regiunea Dunării de Jos. Ca factori externi importanți ce au contribuit la consolidarea și răspândirea noii religii, la sud și est de Carpați, menționăm

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
directă a autorităților imperiale în propagarea religiei noi printre triburile germanice, fapt cu urmări importante și pentru populația autohtonă getică și daco-romană. Istoricii au subliniat motivația politică a convertirii și prioritatea puterii laice în fața celei ecleziastice în misiunile creștine printre barbari. În nordul Dunării, acțiunea de convertire la creștinism a fost deschisă de Constantin (306-337), care, după ce îi învinge pe goți și pe sarmați, cu "ajutorul trofeului creștinismului ", în tratatul (foedus) din 332 prevedea libertatea credinței pentru creștinii din nordul Dunării

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
latină foarte densă-ele întruchipau ordinea imperială ca și viața locală, deoarece episcopul era omul locului ales de credincioși și apărătorul locuitorilor din dioceza sa. Viața romană la Dunăre era puternică și înfloritoare, episcopatele numeroase o dovedesc.34 Răspândirea creștinismului printre barbari este opera misionarilor, astfel, Sf. Niceta de Remesiana a contribuit la creștinarea bessilor traci. După apariția ereziei ariene, populația latină, ca și romanitatea răsăriteană, au rămas fidele ortodoxiei Bisericii universale. Episcopatele latine s-au menținut și în vremea stăpânirii hunilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
poartă inscripția (greacă): "A lui Luconohu, fiul lui Licatiu, prezbiter", cel mai vechi nume de preot din nordul Dunării. Creștinismul daco-roman s-a născut ca o continuare firească a celui latin din sudul Dunării. Au existat misionari trimiși în părțile barbarilor din nordul Dunării (Sciția), V. Pârvan îl considera pe episcopul Niceta de Remesiana (336-414), apostol al românilor. Este adevărat că poetul Paulin de Nola vorbește despre influența lui Niceta asupra teritoriilor din nordul Dunării și a populațiilor din zonă, dar

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a înființat o comunitate creștină și mănăstiri pentru goții din nordul Dunării, Eutyches, grec, predicator la goții din aceste părți, iar Ioan Gură de Aur a trimis și el misionari aici. Însă toți acești misionari erau greci, trimiși la goți (barbari) alogeni, dar creștinismul daco-roman a fost latin, deci, misionarii din sudul Dunării nu s-au aflat la temelia creștinismului nostru.35 Creștinismul românesc poartă pecete latină, nu greacă, nu altă origine, și aceasta a influențat credința populațiilor alogene din zona

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
evoluție sinusoidală, de flux și reflux, de continuitate și ruptură, așa cum o demonstrează mai multe aspecte. Cel mai frapant (surprinzător) aspect este numărul foarte redus de materiale creștine, din prima jumătate a secolului al V-lea, datorită incompatibilității dintre păgânismul barbarilor și creștinismul autohtonilor, dar și contextului istoric nefericit, dominația hunilor. Asistăm acum la dispersarea comunităților citadine din stânga Dunării, încetarea existenței unor episcopii sud-dunărene, distrugerea bisericilor (lăcașurilor), diminuarea legăturilor cu centrele creștine din sud-vest, prin instalarea vizigoților în Illyricum și a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
înaripat), zgripțuroaică (vrăjitoare, harpie) sunt o consecință a unor semnificații avute de aceste cuvinte în mitologia, credințele și superstițiile autohtonilor, perpetuate după creștinare. În plus, conviețuirea, strânsă sau nu, timp de o jumătate de secol a creștinilor latinofoni cu păgânii barbari a generat contacte și interferențe spirituale, dar și accentuarea diferențelor. În epoca în care romanus-barbarus era valorizat ca romanus christianus, iar barbarus paganus, romanitatea și creștinismul unei părți a populației nord-dunărene au constituit elemente de individualizare și personalizare în raport cu neamurile

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
au păstrat credința, ba chiar, ulterior, libertatea. În afară de aceștia, un rol l-au jucat și cei refugiați în nordul Dunării ca urmare a apăsării fiscale din Imperiu, se adăugau victimele credinței oficiale, ereticii și schismaticii, care fugeau fără încetare la barbari, așadar, o sumedenie de fugari. Prin urmare, între 454-600, în spațiul carpato-dunăreano-pontic, au existat condiții favorabile pentru consolidarea comunităților existente și creștinarea locuitorilor din nordul Dunării încă păgâni. Dar acești factori n-au acționat cu aceeași intensitate și durată în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
din alte părți. Aceasta a fost posibil, deoarece noi am trăit, până în secolul al VII-lea, în continuitate fizică și sufletească cu patria noastră mamă, italo-illyrică. Pârvan încheie astfel aprecierile sale față de creștinismul daco-roman: atunci când am fost lăsați în vălmășagul barbarilor slavo-turanici, după 602, în secolele VII-X, noi nu eram niște copii, ci un popor romanic, creștin, viguros, încă tânăr, dar deplin închegat. De aceea, coloniștii daco-romani n-au pierit, ci au dăinuit și s-au înmulțit, extinzându-se în spațiul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Satele aflate sub stăpânirea goților plăteau o dijmă în produse (natură), însă duceau o viață mai liberă decât cele rămase sub stăpânirea Imperiului, care trebuiau să suporte povara fiscală și întreținerea armatei romane. În absența fiscalității romane, viața rurală sub barbari (goți) era mult mai ușoară. Consecința acestei stări de fapt a fost o neîncetată emigrare a populației din Imperiu la barbari. Împăratul Constantin (306-337) a dat un edict, prin care cei ce aveau să-i ajute pe barbari (migratori), urmau

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
stăpânirea Imperiului, care trebuiau să suporte povara fiscală și întreținerea armatei romane. În absența fiscalității romane, viața rurală sub barbari (goți) era mult mai ușoară. Consecința acestei stări de fapt a fost o neîncetată emigrare a populației din Imperiu la barbari. Împăratul Constantin (306-337) a dat un edict, prin care cei ce aveau să-i ajute pe barbari (migratori), urmau să fie arși de vii. La rândul său, cronicarul Orosius spunea: Se află romani care voiesc mai bine să trăiască săraci

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
rurală sub barbari (goți) era mult mai ușoară. Consecința acestei stări de fapt a fost o neîncetată emigrare a populației din Imperiu la barbari. Împăratul Constantin (306-337) a dat un edict, prin care cei ce aveau să-i ajute pe barbari (migratori), urmau să fie arși de vii. La rândul său, cronicarul Orosius spunea: Se află romani care voiesc mai bine să trăiască săraci, dar liberi, între barbari, decât împovărați între romani". În același sens se exprima și scriitorul Salvian din

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a dat un edict, prin care cei ce aveau să-i ajute pe barbari (migratori), urmau să fie arși de vii. La rândul său, cronicarul Orosius spunea: Se află romani care voiesc mai bine să trăiască săraci, dar liberi, între barbari, decât împovărați între romani". În același sens se exprima și scriitorul Salvian din Galia, pe la 450: "Romanii se duc la goți, burgunzi sau alți barbari și se asociază cu aceștia. Ei preferă să fie liberi sub aparența robiei, decât să

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Orosius spunea: Se află romani care voiesc mai bine să trăiască săraci, dar liberi, între barbari, decât împovărați între romani". În același sens se exprima și scriitorul Salvian din Galia, pe la 450: "Romanii se duc la goți, burgunzi sau alți barbari și se asociază cu aceștia. Ei preferă să fie liberi sub aparența robiei, decât să fie robi sub aparența libertății". Și el adaugă: Ei caută la barbari omenia romană, căci la romani nu mai pot suferi neomenia barbară". În perioada

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Salvian din Galia, pe la 450: "Romanii se duc la goți, burgunzi sau alți barbari și se asociază cu aceștia. Ei preferă să fie liberi sub aparența robiei, decât să fie robi sub aparența libertății". Și el adaugă: Ei caută la barbari omenia romană, căci la romani nu mai pot suferi neomenia barbară". În perioada de sfârșit a Imperiului Roman se constată o scădere a populației, părăsirea terenurilor agricole, descompletarea armatei.1 Conviețuirea daco-romanilor cu barbarii (germanici) întâmpină două obiecții: 1. în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
au continuat. Despre ținuturile autohtone din Banat și Crișana, în vremea lui Attila, avem date în amintirile solului bizantin Priscus din Panion, trimis de împăratul Teodoric II la curtea regelui Attila. În scrierile sale, Priscus face o distincție între stăpânii "barbari" nomazi și sătenii (țăranii) localnici. La curtea lui Attila, lui Priscus i se spune: "Cei ce rămân la huni, își duc traiul în liniște și fiecare se bucură de tot ce are (inclusiv de pământ), nesupărat și neasuprit ". Iordanes, istoricul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]