1,129 matches
-
spusese Moru cel uscățiv, am ajuns În fața unei ape care curge mereu. Era să cad din picioare când am dat cu ochii de ea. Era ditamai apa de lată, nu vedeam de unde vine și nu vedeam Încotro se duce. Era cafenie precum clisa după ploaie și se strecura, moale precum o blană proaspăt jupuită, printre niște copaci cu crengi nemaivăzute. Nu știam unde să mă uit mai Întâi: la apa aceea uriașă sau la copacii groși și noduroși, cu crengile lor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
și eu. L-am mai auzit o dată pe Unu cum scâncește, dar n-am avut curaj să-i arunc nici măcar o privire. Pulberea măruntă a nisipului se tot așeza pe noi de parcă ar fi nins. Era din ce În ce mai cald. Galben. Cenușiu. Cafeniu. Negru. Apoi, un scârțâit. Și Încă unul. Și Încă unul. Umbra ne Îmbrățișa, știam că venea să ne ia dar, măcar să mai am putere cât să-i văd chipul: de mic Îmi spusesem că, atunci când avea să sosească, o s-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
Pe casele cele mai Înalte creșteau snopuri dese de iarbă și de ciulini, iar la capătul satului se afla o casă mai mare decât toate: era Înaltă de patru-cinci staturi de om și din pereți i se ițeau niște bulumaci cafenii. Dincolo de acea casă se Întindea un câmp cu ierburi Înalte și grele, presărat cu aceeași copaci groși, cu trunchiuri ca butiile, răsuciți și cu frunze mult prea mărunte pentru atâta lemn. - Krog, ziceai, Îmi spuse Tuni după ce Gula se Îndepărtase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
care lega două case, apoi intrarăm Într-o gaură care avea toți pereții acoperiți cu un fel de blănuri cum nu mai văzusem nicicând. Unele blănuri erau numai dungi albe și negre, altele erau gălbui și pătate cu negru și cafeniu, iar altele, cele mai Înfricoșătoare, erau cânepii, dar se terminau cu niște uriașe coame roșcate. - Ăștia sunt leii. Din lei ne tragem noi și de aceea ne-a vizitat Dogon. Pe Dogon n-ai să-l vezi niciodată, dar ai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
văzut un animal pe care Tatăl Îl făcuse, probabil, după ce băuse prea multe burți de vin. Animalul acela era foarte Înalt și avea un gât care, numai el, era cât două-trei staturi de om. Avea blana galbenă tărcată cu pete cafenii, iar la cap semăna cu o capră. Rumega. Păștea, dar nu iarba care se afla din belșug În vale, ci frunzele și fructele din copaci. Trăia În turme, iar mărunțeii lui N’jamo se și pregătiră să doboare unul. Animalele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
și am mâncat bucate nemaiîntâlnite. La Început, ne-au dat un fel de grăunțe alb-gălbui, cleioase, scoase din apă clocotită și Îngrămădite pe niște frunze mari, acrișoare; apoi, am primit carne de scoică tăiată mărunt și Înmuiată Într-o zeamă cafenie care te ardea până În creștet când o puneai pe limbă și care tare mult ne-a plăcut. Cele mai gustoase, Însă, au fost ouăle crude de tăuni, din cele ce cresc pe sub pielea caprelor, precum ciorchinii. Femeile le-au scos
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
prima oară când Îi văzurăm, ne speriarăm de ei. Erau mici și slabi, nu prea aveau dinți În gură, iar ochii abia dacă li se vedeau din spatele unor crăpături Înguste, ce urcau ascuțit spre tâmple. Aveau cu toții pielea Încrețită și cafenie și miroseau a seu rânced, mai ceva ca cei din neamul Cipusik. Au luat-o la fugă deîndată ce ne-au văzut, lăsând În urmă toată bruma lor de avut. Am strigat după ei, dar atunci au fugit și mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
tare frumoasă mai era când era tânără. - Lasă măi Zarge, măi, se apără bătrâna, cu glas răgușit, și-și afundă chipul mai adânc Între blănuri. Am privit-o, cum să n-o privesc. Pielea de pe picioare Îi atârna, iar vinele cafenii de pe mâini Îi făcuseră gîlci. Era aplecată de spate și gura Îi duhnea. Mâna stângă Îi tremura, iar din ochi Îi curgeau urdori galbene. - Siloa, i-am spus apropiindu-mă de ea. Îl mai ții minte pe Moru? Se uită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
avut șanse mari de a prevedea rezultatul. Pete maronii au răsărit pe reverul sacoului nou. Era inevitabil - o fatalitate. Ravelstein Își sorbea Însă espresso‑ul; capul Îi era dat pe spate. Am tăcut mâlc, Întorcându‑mi ochii de la pata lătăreață, cafenie, de pe sacoul Lanvin. Un alt soi de om ar fi simțit pe dată că se Întâmplase ceva - poate un soi de om care ar fi luat banii mai În serios și care ar fi Încercat o oarecare responsabilitate când s
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2144_a_3469]
-
Carbon în schimb se dă în vânt după genul Johnny Weissmüller, și de unde să-i pice ei Tarzani chipeși, de treabă și curați cu inima? Într-o junglă parfumată, lângă un pahar cu picior înalt de daiquiri, în brațele lui cafenii și vânjoase, la pieptul lui de bronz... Și un fior de plăcere îi trece domnișoarei din închipuire în organele interne, iar de acolo șerpuiește în jos, lunecând în marele bazin unde fluviul Orinoco își revarsă coama de ape verzi, întâlnind
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
sărmanul Dionis pe cale să dea nas în nas cu avatarul faraonului Tla. Pașii îl purtau ca vrăjit prin curtea pustie, pe lângă zidul gol al lumilor apuse. Dintr-o dată huhurezul zbură dintr-o crăpătură a zidului. Zbura molcom, purtat de aripi cafenii. Hu hu! Hu hu! Fără temere, se așeză pe o piatră. În sfârșit veni și ziua când aripatele vorbesc, zise. Și clipi din ochii lui rotunzi. Nu-i așa? ─ Ce-i de mirare? i se răspunse. Am citit undeva că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
bătaia cuvântului precum o sfoară de rufe întinse la uscat. Părintele Ieronim îi cunoaște pe fiecare în parte, însă ritul se desăvârșește tocmai prin desprinderea contururilor și a numelor de pe asortatele paltoane, blănuri, pălăriuțe și sumane ciuruite care-l înconjoară, cafenii, verzi, negre, sure. Se prefac toate laolaltă într-un copil de-o șchioapă. Să veniți mâine pe seară, fraților. Doi bărbați îl ajută să se ridice din strana de lângă icoana Făcătoarei de Minuni și îl poartă de subțiori înapoi în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
oțel. Ochii aceia de oțel și-i aduce aminte. ─ Ci-rip! Ciiip! spune. Cip-cip-ci-rip-cirip! și sare într-un picior, pe o tulpină de aurică. Își desface aripile, gata să-și ia zborul. Se mai uită odată la Iliuță, cu ochii lui cafenii, isteți. Apoi zboară. Frrrr! Și dus e. ─ Norocul tău c-a-nviat, Mureșe. Hai, bine, dă laba. Pace pace, între două dobitoace, dacă ne mai supărăm, luăm valiza și plecăm. Panțe! Și pornesc mai departe în perindările lor. Cerul se despică drept
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
Izabela, opt etaje fără planșee despărțitoare. Numai lumina a șase sute șaizeci și patru de ferestre îmbâcsite șiroiește peste stive de cărți care ajung până la ultimul etaj, atingând plafonul aproape nevăzut, unde praful plutește în nori și se împerechează păsări mari, cafenii, cu glasuri ascuțite. Și printre acele stive voi fi ultimul și primul bibliotecar, voi ține în mâna stângă o lampă cu gaz și în mâna dreaptă creionul chimic și voi inventa un sistem de clasificare cu totul nou și mult
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
prea împrăștiat ca să le pună cumsecade. Mereu ieșeau moi, ude. Bietul Tase! Fusese bărbat odată și tâmplar priceput, gospodar cu cheag când o luase pe ea, cu destui ani mai tânără, iubind-o ca pe o păpușă cârlionțată cu ochi cafenii. Abia târziu, când Tase îmbătrânise și banii nu le mai ajungeau, își îmbrăcase rochia cea mai bună, din catifea cu pătrățele negru-violet și guler de dantelă, și bătuse la ușile doamnelor cu copii preșcolari în căutare de bone. În preajma copiilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
dachshund care, ținut pe dietă de război, își pierduse tot părul și ajunsese aproape imobilizat de o grăsime hidropică. Câinele arăta ca un animal amfibiu din timpuri străvechi menit să se bălăcească în noroi. În timp ce Resi îl mângâia, ochii lui cafenii se bulbucau orbiți de extaz. Orice reacție cât de mică din partea lui venea ca răspuns la atingerea degetelor care îi mângâiau blana. Nu o cunoșteam bine pe Resi. Mă făcuse să îngheț odată, destul de la începutul războiului, când cu glas
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2334_a_3659]
-
rânjiți. Ținea ochii închiși. Trăia ritmul. Era prins în lumea sunetului, sudoarea i se scurgea pe față și în lumina și căldura reflectoarelor obrajii i se înroșeau din ce în ce mai mult. - Bună, ce faci? În fața mea era un trup îmbrăcat în haine cafenii, o pereche de pantaloni mulați, un lănțișor trecut în jurul brâului, un buric, și deasupra o bluză de culoare ceva mai deschisă decât pantalonii. A venit. M-am ridicat repede în picioare. - Servus, servus, ce faci? am întrebat. Înainte să ne
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
-
Nu vorbea cu mine, vorbea cu cel de la telefon. - Când? a întrebat. Azi? O, Doamne, nu se poate... De unde a avut... Liftul ajunse la parter și ușile se deschiseră. În fața noastră aștepta un grup mare de bărbați îmbrăcați în sacouri cafenii. Ea s-a strecurat printre ei de parcă ar fi fost un abur, vorbind tare și aproape plângând. Am încercat s-o ajung. M-am ciocnit de câțiva inși, mi-am cerut scuze și, până să ies pe poartă, ea era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
-
zis că o face numai așa, ca să arate că e vie. M-am ridicat în picioare și am întredeschis ușa de lemn a grajdului. Lumina m-a izbit în plină figură, cu toate că soarele era acoperit cu o pâclă de un cafeniu murdar. Față de liniuțele spălăcite lăsate de crăpături, liniuțe care se mișcau peste paie odată cu trecerea orelor, vederea lumii întregi era greu de suportat. Am așteptat cu răbdare câteva secunde. În față trebuia să fie o casă galbenă, cu cotețul câinelui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
-
dintre rafturi erau acoperite cu imitație de cărămidă. În stânga era un dulap. Era același model de dulap ca acela din dormitorul părinților mei, de la Brașov. Ciudate coincidențe, ai fi zis, dacă n-ai fi cunoscut perioada. Tot la stânga, fereastra. Storuri cafenii acționate cu sfoară, așa cum avuseseră mai demult și ai mei, la Brașov. Asemănările se opreau aici. Biblioteca era prăfuită, totul era prăfuit și, când n-aveam ce face, mă uitam prin volumele din Marx, însemnările din țara celor 200 de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
-
nici un sfert din aceste plante. Verde, verde, verde! Verde ca smaraldul, verde ca măslina, verde ca grâul, verde-albăstrui, verde-gălbui, verde-portocaliu, verde-verde. Închis și deschis, cald și rece, luminos și stins. Verde! Un cer albastru apăsător fără un nor și apa cafenie și murdară care târa o Infinitate de trunchiuri sau de arbuști verzi. Și o căldură de cuptor. Căldură, la soare, și căldură, la umbră. Căldură, ziua, și căldură, noaptea. Căldură, în zorii zilei și chiar la căderea nopții, pentru că pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
lăsat vârât într-o încurcătură care îl împiedica să doarmă în coliba lui din lagună, prin care trecea mereu o adiere fără opreliști, invadată de aroma profundă a pământului virgin, tăcută noaptea, curată și liniștită. Făcu un „duș“ cu apă cafenie și caldă de râu, în mirosul acru de urină venind de sub ușa alăturată; își puse singurul pantalon care-i mai rămăsese și o cămașă cu o culoare de-acum greu de definit și coborî prost dispus pe terasa ce servea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
bizoni cu o greutate de aproape o mie de kilograme. Se povestește că, în 1870, colonelul Dodge a putut vedea o turmă care acoperea pășunea pe o rază de peste cincisprezece kilometri, atât de înghesuiți, încât păreau un covor din piele cafenie. Sub ei, pământul era verde, o excelentă iarbă de păscut. Apoi a început „marele măcel“. Unii spun că Armata i-a dat gata pe bizoni, ca să-i omoare prin înfometare pe indieni; alții, că a fost inițiativa agricultorilor, care voiau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
nu era pentru el. Dar îi plăcea să o privească. Întrezări mahalalele capitalei: o așezare de maghernițe de carton și lemn, de lut și cutii de conserve cățărate pe dealuri, stând în echilibru deasupra râpelor, cufundându-și temeliile în putoarea cafenie și groasă a râului Raíces - gigantică cloacă a cloacelor -, care în zilele cu vânt dinspre miază-zi își purta mirosul ei grețos chiar până în inima Pieței Armelor. O mare de acoperișuri de tablă sau terase cenușii, un labirint de ulicioare neasfaltate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
său, unde era tot poporul, inclusiv regele și regina. Era plin de ciocolată, și el și fetele, dar fu ușor recunoscut. Toată lumea se minună de fapta eroului Zăhărel. În final, Zăhărel se căsători cu Ciocolata, o preafrumoasă fată cu părul cafeniu și în onoarea faptei sale mărețe fu numit Ciocolată-Împărat.
Povestea lui Ciocolată-Împărat. In: ANTOLOGIE:poezie by Anca Gălăţanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/246_a_679]