586 matches
-
Tinca este atestată documentar prima dată la 31 martie 1338, cu ocazia unei hotărnicii privitoare la moșiile aflate în partea nordică a Crișului Negru. În \"Registrul Dijmelor papale\" din anii 1332-1337 sunt menționate localitățile Belfir și Girișu-Negru, cu prilejul strângerii dijmelor papale de la populație (un fel de impozit, dare, taxă). Localitatea Gurbediu pare a fi cea mai veche, cel puțin după atestarea ei scrisă, amintită tot cu ocazia unei hotărnicii, care însă a avut loc în anul 1302. Satul Râpa, deși
Comuna Tinca, Bihor () [Corola-website/Science/310211_a_311540]
-
să se organizeze, având în frunte pe Hagi Dumitru Grecu, Gheorghe Simigiul și Stance Cavaful. Cu toate că se poruncește arestarea acestora și se amenință cu intervenția polcovnicului Berdeaev, în iulie 1809 împotrivirea devine generală, orășenii refuzând în masă să mai dea dijmă, să presteze clacă, trecând din nou la vânzarea vinului și a rachiului, trimițând și o jalbă la Iași, guvernatorului rus. La cererea disperată a lui Costache Caradja, în august 1809, împreună cu mumbașirul Efstratie, sînt trimiși un ofițer și câțiva soldați
Istoria Ploieștiului () [Corola-website/Science/310298_a_311627]
-
principii calvini, Gabriel Bethlen, care aveau posesiuni în Racovița, precum și cei doi Rakoczi: Gheorghe I și Gheorghe al II-lea, trec din nou biserica din aceste ținuturi românești sub jurisdicția superintendentului calvin, scutind preoții români care dădeau ascultare acestuia, de dijme și robotă. Primul document cunoscut privind viața religioasă a racovicenilor este diploma dată de către principele Gheorghe Rákóczi I din 8 iulie 1647, prin care acesta numește pe popa Ion Pop din Țichindeal ca protopop peste 17 sate din jurul Sibiului, printre
Religia în Racovița, Sibiu () [Corola-website/Science/310709_a_312038]
-
aflată în imediata vecinătate. În diplomele regale din 1217 și 1256 este menționată cu numele de "Sân-Nicolau", după numele mănăstirii de aici care avea hramul „Sf. Nicolae”. Mai târziu a fost proprietate a episcopiei catolice de Cenad, fapt atestat de dijmele papale din anul 1334. În timpul Pașalâcului de Timișoara, la Sânnicolau Mare s-a ridicat o fortificație de pământ lângă așezarea civilă. Această cetate a fost dărâmată în 1701, în urma Păcii de la Karlowitz care prevedea dărâmarea ei ca una dintre condițiile
Sânnicolau Mare () [Corola-website/Science/297047_a_298376]
-
un sistem de semnalizare. Prima atestare documentară a localității a fost în anul 1669. Pe 30 iulie 1734, Nicolae Mavrocordat scrie carte lui Mazarachi biv-jitnicier Pârcălab de Chișinău să dea înapoi lui Pavăl de la Pașcani pâinea ce a luat-o dijmă de pe moșia lui Chirca peste Bîc. Chirca-denumirea moșiei vine de la rusescul кирка,кирочка,мотыга. Pământul unde este așezat satul Chirca a aparținut mănăstirii Căpriana, care avea sediul la Iași. Această moșie a fost arendată de Vasile Scrupovschi (poleac). Primul locuitor
Chirca, Anenii Noi () [Corola-website/Science/305129_a_306458]
-
și moșierul din localitate, Postolache Cîrstea. După doi ani, cînd grosul armatei lui Rumeanțev se deplasa în sudul Basarabiei, 48 de familii de țărani s-au întors din Codru la vatra lor din Biliceni, 44 au fost impuse să plătească dijmă, scădere făcîndu-se numai pentru preot, dascăl și 2 văduve bătrîne. Postelnicul Ioan Cuza, spre sfârșitul vieții sale lasă prin testament partea sa de moșie din Biliceni soției Ancuța și fiicei Ileana. Dar, din documentele ce au urmat la 15 octombrie
Bilicenii Vechi, Sîngerei () [Corola-website/Science/305202_a_306531]
-
Că „pământ pustiu”, ea devine sol regal, fiind adăugată la spațiul „civilizației” arpadiene. Dată de episcopul ultrasilvan Wilhelm, în ea se preconizează o serie de măsuri pentru a nu fi asuprit poporul autohton: Prin această se stabilește ce fel de dijme să se ia de la localnici. Emisă la Laterano (Romă), o întărește pe cea din 1213 în ceea ce privește dijmele. Această adaugă: Acest document demonstrează faptul că Țara Bârsei nu era, la acea vreme, populată cu unguri sau secui, iar aceștia nu aveau
Diploma Cavalerilor Teutoni () [Corola-website/Science/306226_a_307555]
-
Wilhelm, în ea se preconizează o serie de măsuri pentru a nu fi asuprit poporul autohton: Prin această se stabilește ce fel de dijme să se ia de la localnici. Emisă la Laterano (Romă), o întărește pe cea din 1213 în ceea ce privește dijmele. Această adaugă: Acest document demonstrează faptul că Țara Bârsei nu era, la acea vreme, populată cu unguri sau secui, iar aceștia nu aveau nici măcar în intenție așa ceva. Prin ea se confirmă din nou cea din 1211 și sunt adăugate scutiri
Diploma Cavalerilor Teutoni () [Corola-website/Science/306226_a_307555]
-
ianuarie 1736, Grigore al II-lea Ghica, domnul Moldovei, stabilește lui Macarie egumenul și soborului Mănăstirii Putna dreptul de a stăpâni satele Ostrița, Cozminul, Ropcea și Crasna, împresurate de Ion vornicul, Bainschie Dumitrașco, Sorocianul și Gafenco și de a încasa dijma după obicei. La 12 octombrie 1742, Constantin Mavrocordat, domnul Moldovei, poruncește ispravnicilor de la ținuturi să împlinească de la vecinii pe care-i va arăta Miron Gafencu împrăștiați din satele sale Crasna, Ilișău și Bănila, câte doi lei. La 5 iunie 1751
Crasna () [Corola-website/Science/304836_a_306165]
-
obligați să prăsească de 2 ori pe an 12 prăjini păpușoi după care să-i taie și să-i ducă la depozit. Totodată erau obligați să plătească cîte 5 copeici de argint pentru pășunatul de fiecare oaie și să dea dijma de fiecare familie cîte 2 găini. Aceste 138 deseatine erau divizate în 23 sectoare. Astfel în baza instrucțiunii din 14 07. 1868 fiecărui țăran i să dat cîte 9 desitine și 1200 stîngini. Nădelul țăranilor săteni este amplasat într-un
Cucuieții Vechi, Rîșcani () [Corola-website/Science/305240_a_306569]
-
1 aprilie, Radu Vodă Leon (1664-1669) dăruiește act episcopului Serafim, care era tot la Buzău, „pentru toate viile lui de la Slatina, moșie megieșească, de la moșul lui Gurca” și le scutește și de vinariciul domnesc, scutind, de asemenea și stupii de dijmă și oile de oierit. Construcția schitului începe în anul 1665, iar la 4 august 1668 episcopul Serafim închină ctitoria sa Mitropiliei din București unde păstorea Mitropolitul Teodosie. Tot episcopul Serafim este cel care îngrijește din 1671 până în 1672 ca schitul
Mănăstirea Strehareț () [Corola-website/Science/313666_a_314995]
-
de la Cireașovul de deal. La 8 iunie 1674, doi monahi - Andronia și fiul său Anlenie - dăruiesc moșie mănăstirii Strehareț „care iaste făcută de Serafim episcopul”. Șerban Vodă Cantacuzino printr-un hrisov dat la 12 mai 1679, scutește „bucatele” Streharețului de dijma către curte. La 21 aprilie 1693 jupâneasa Voica „ce-a fost a lui Murga post ot Turia”, cu fiică-sa Florica - diaconeasa și văru-său Cristea dau zapis la mâna Egumenului Filotei (urmașul lui Veniamin), prin care dăruiesc toată partea lor
Mănăstirea Strehareț () [Corola-website/Science/313666_a_314995]
-
Florica - diaconeasa și văru-său Cristea dau zapis la mâna Egumenului Filotei (urmașul lui Veniamin), prin care dăruiesc toată partea lor de moșie mănăstirii Strehareț. Tot în 1693, Constantin Vodă Brâncoveanu dă un hrisov prin care se scutesc bucatele schitului de dijmă. Până în anul 1802 schitul Strehareț a fost de mai multe ori prădat de turci. În vara anului 1802 schitul a fost cuprins de un incendiu, lucru pentru care a fost părăsit până în anul 1832, când aflam aici 63 de suflete
Mănăstirea Strehareț () [Corola-website/Science/313666_a_314995]
-
odinioară, au trăit numeroși români. Situată la o distanță de doar 9 km față de Târgu-Mureș, localitatea Pănet ( fost Pănetu de Câmpie, în ungurește Mezopanit) este atestată documentar în prima parte a secolului al XIV-lea. În anul 1332 registrele de dijme papale amintesc de preotul Ioan „de Pambus” care achită o anumită sumă de bani. În perioada următoare denumirea localității variază: 1431-Panijth; 1567-Panijt; 1733-Penyed; 1750-Penyet;1760-62: Panit; 1850-Panot; 1854-Panit. Odinioară numărul creștinilor ortodocși era destul de însemnat, împuținarea acestora, ca dealtfel a
Biserica de lemn din Pănet () [Corola-website/Science/313828_a_315157]
-
anumite pături sociale mai puțin bogate. La înscăunarea în domnie, Cantemir a scăzut "birul steagului", adică darea ce se lua la domnie nouă, ca să plătească cheltuielile steagului de domnie de la turci. O altă reformă fiscală a fost desființarea "deseatinei" (deseatină = dijmă, a zecea parte din produse, în special din stupi), care privea în special boierimea mică, crescători de albine. Din celelalte privilegii date de Dimitrie Cantemir se remarcă lipsa unor favoruri domnești date marilor boieri, mai multe acte fiind date oamenilor
Dimitrie Cantemir () [Corola-website/Science/297283_a_298612]
-
boierii garantau cu averea lor că acest lucru se întâmpla cu strictețe. "Birul" era principalul impozit perceput de domnie, chiar și în satele cu ohabă. Acesta era aplicat asupra satului, iar fruntașii repartizau sarcinile pe gospodării. Alte taxe mai erau "dijma de produse" (a oilor, a porcilor, a găleților de grâne, a vinului, din ceară și miere, a coșurilor de fructe, a laptelui și a peștelui, a fânului etc.). Tot în categoria dijmei se mai înscriu veniturile de la ocnele de sare
Mircea cel Bătrân () [Corola-website/Science/297281_a_298610]
-
repartizau sarcinile pe gospodării. Alte taxe mai erau "dijma de produse" (a oilor, a porcilor, a găleților de grâne, a vinului, din ceară și miere, a coșurilor de fructe, a laptelui și a peștelui, a fânului etc.). Tot în categoria dijmei se mai înscriu veniturile de la ocnele de sare și din minele de aramă. Toate acestea erau adunate de către funcționari specializați (câblari, vinăceri etc.) în „casele domnești” — de fapt hambare și depozite din care domnul putea face, la o adică, daruri
Mircea cel Bătrân () [Corola-website/Science/297281_a_298610]
-
an, iar preoții primeau 7.000-10.000 de livre pe an. Numeroși episcopi dețineau mai mult decât o singură episcopie și nu erau văzuți niciodată în vreuna din ele. Averea bisericii provenea din pământul pe care îl deținea și din dijme. Biserica deținea circa 10% din pământ. În nord, biserica deținea până la o treime din pământ, în Auvegne numai 3%. Dijma era o parte din recolta fiecărui an, plătită bisericii de către deținătorii de pământ, neexistând uniformitate. În anumite zone din Dauphine
Revoluția franceză () [Corola-website/Science/297527_a_298856]
-
și nu erau văzuți niciodată în vreuna din ele. Averea bisericii provenea din pământul pe care îl deținea și din dijme. Biserica deținea circa 10% din pământ. În nord, biserica deținea până la o treime din pământ, în Auvegne numai 3%. Dijma era o parte din recolta fiecărui an, plătită bisericii de către deținătorii de pământ, neexistând uniformitate. În anumite zone din Dauphine, ea nu constituia o povara mare, ridicându-se numai până la a 50-a parte din recolta, dar în Bretania, era
Revoluția franceză () [Corola-website/Science/297527_a_298856]
-
din recolta fiecărui an, plătită bisericii de către deținătorii de pământ, neexistând uniformitate. În anumite zone din Dauphine, ea nu constituia o povara mare, ridicându-se numai până la a 50-a parte din recolta, dar în Bretania, era de un sfert. Dijma asigura întreținerea preoților și localului bisericii, sprijinul săracilor, dar cea mai mare parte din ea ajungea la episcopi și abați, stârnind nemulțumiri în rândul clerului inferior și țăranilor. Clerul avea multe privilegii, fiind scutit de impozite. În locul impozitelor, Adunarea clerului
Revoluția franceză () [Corola-website/Science/297527_a_298856]
-
Țăranul săraci nu avea speranța de mai bine și trăia într-o stare de nesiguranță cronică. Vremea rea sau epidemiile îl puteau aduce în rândul vagabonzilor care trăiau din cerșit, furt și slujbe ocazionale. Toți țăranii erau obligați să plătească dijma bisericii, impozite statului și drepturi feudale seniorului lor. Proprietarii de pământ se bucurau de drepturi și privilegii, iar țăranii le datorau dări și obligații prin muncă, ca corvoada-"la corvee", "la champart"-părți din recoltă, "lods et ventes"-o taxă
Revoluția franceză () [Corola-website/Science/297527_a_298856]
-
la taille", "la vingtieme", "la capitation", și "la gabelle", toate crescând enorm din 1749 până în 1780, pentru a acoperi costurile războaielor în care de implicase Franța, impozitele reprezentând 5-10% din venitul țăranilor. Cea mai grea povară pentru țărani o constituiau dijmele către biserică și obligațiile feudale, dar și arenzile, care au crescut accentuat ca urmare a creșterii demografice. În 1790, populația Franței număra 27,9 milioane de locuitori. O altă componentă a Stării a Treia era alcătuită din muncitori urbani, ce
Revoluția franceză () [Corola-website/Science/297527_a_298856]
-
originea, trebuia să decidă accesul la funcțiile înalte. Atacau guvernul pentru despotismul sau, pentru ineficientă și injustiția să. În caietele parohiale ale stării a treia erau reflectate cu acuratețe doleanțele țăranilor, care voiau egalitate fiscală, reglementarea comerțului cu cereale, desființarea dijmei și a drepturilor feudale. Burghezia, când le-a întocmit, a preferat să nu includă și cererile populare pe care nu le agrea. Caietele stării a treia cereau întruniri regulate ale Stărilor Generale, pronunțându-se în favoarea libertăților civile și a stărilor
Revoluția franceză () [Corola-website/Science/297527_a_298856]
-
printre țărani, crezând că regele nu le-ar fi cerut să-și formuleze doleanțele în caiete, dacă nu aveau intenția să facă ceva pentru rezolvarea lor. După căderea Bastiliei, au izbucnit răscoale în Normandia și Franche Comte împotriva împotriva impozitelor, dijmei și obligațiilor feudale. Legea și ordinea păreau să se prăbușească oriunde. Pe marile domenii ale bisericii și ale altor proprietari de pământ se aflau depozite de cereale ce au fost adunate că arenzi, drepturi feudale și dijme. În primăvară și
Revoluția franceză () [Corola-website/Science/297527_a_298856]
-
împotriva împotriva impozitelor, dijmei și obligațiilor feudale. Legea și ordinea păreau să se prăbușească oriunde. Pe marile domenii ale bisericii și ale altor proprietari de pământ se aflau depozite de cereale ce au fost adunate că arenzi, drepturi feudale și dijme. În primăvară și vara 1789, au fost sigurele locuri în care grâul a fost păstrat în cantitate mare. Moșierii au fost considerați deținători de stocuri și castelele lor au fost atacate, pentru că acolo țineau și les teriers. Sute de castele
Revoluția franceză () [Corola-website/Science/297527_a_298856]