566 matches
-
Paradoxul parizian a fost acela că proximitatea cu monarhia absolută a împiedicat orașul să rămână departe de putere, prin instituții municipale puternice sau prin inițiative comerciale. Tocmai în calitate de contra-putere s-a exprimat Parisul, în viața intelectuală, prin politizare latentă sau disidentă"3. Viața municipală a fost însă slăbită mult la sfârșitul secolului al XVII-lea, fapt identificabil prin dispariția aproape completă a doleanțelor orașelor către rege, încă numeroase în secolul al XVI-lea. Revoluția franceză ne face să redescoperim pentru o
by Thierry Oblet [Corola-publishinghouse/Science/954_a_2462]
-
dosarele". Astăzi, 19 sept. 2006, Agenția NEWSIN a anunțat că CNSAS a hotărât că Mona Muscă a făcut poliție politică. A devenit Mona Muscă o "victimă" a luptei dintre palatele Cotroceni și Victoria? Ce șanse mai are Mona Muscă? Exemplarul disident Radu Filipescu afirma încă de luna trecută în revista "22": " Cred că totuși ar putea să recâștige ceva, dezvăluind tot ce știe, tot ce s-a întâmplat după '77 și după '90: Dacă a existat o coordonare și complicități securiste
by Dorin Popa în dialog cu Liviu Antonesei [Corola-publishinghouse/Science/1051_a_2559]
-
i-a apucat "reforma", "platforma", "polul", "marele partid de dreapta" de bună seamă că prezidențial! fără să fi apăsat d-l Băsescu pe pedală ori să-i fi apăsat pe respectivii domni și doamne pe ceafă! Chestia cu "spontaneitatea" mișcării disidente o fi pentru fraieri, dar eu nu sunt! Cum președintele, pe când era ministru în guvernul CDR+PD+UDMR, a avut o contribuție decisivă la prăbușirea țărăniștilor, mă întreb, deși sunt complet împotriva teoriilor conspirației, dacă n-o fi vreun plan
by Dorin Popa în dialog cu Liviu Antonesei [Corola-publishinghouse/Science/1051_a_2559]
-
se vede că, încă de la vârful său de peste 10 milioane de membri din 1980-1981, adăpostea în ea o mulțime de facțiuni ținute la un loc de cauza comună a luptei împotriva comunismului. Dar făceau parte din ea catolici fervenți, intelectuali disidenți catolici sau evrei -, comuniști dezamăgiți, atei etc. Dar, poate, mai interesant decât modul în care îi privesc adulții pe liderii contestației comunismului, este modul în care îi privesc tinerii. Translatora mea, tânără absolventă de franceză, între timp măritată în Italia
by Dorin Popa în dialog cu Liviu Antonesei [Corola-publishinghouse/Science/1051_a_2559]
-
de tatăl ei acasă... Dorin Popa: Ce spui e cu adevărat minunat. Și la noi, în anii '90, călătoreau prin țară chiar lideri țărăniști (cred că nu-ți mai amintești de un domn Puiu, care a făcut și o aripă disidentă în PNȚ, imediat, în '90), nu doar securiști infiltrați, care explicau că Seniorul Corneliu Coposu era complicele Securității! Mai târziu, la Iași, nici prietenul nostru Vasile Lupu nu a fost "iertat" de astfel de mizerii, după ce, în '90, scosese o
by Dorin Popa în dialog cu Liviu Antonesei [Corola-publishinghouse/Science/1051_a_2559]
-
Descrierea e oarecum simplistă, totuși, fiindcă, deși rar, câte un romancier foarte bun (cum ar fi Marin Preda) ori poet de excepție (ca Marin Sorescu) reușeau să rupă convenția, să facă cu ochiul lectorului printre rânduri. Orice tânăr putea deveni disident doar visând la occident în mijlocul unei ședințe de partid, un bătrân își aducea aminte de farmecul tinereții lui dintre cele două războaie (capitalism) și devenea astfel revoltat fiindcă își compara bătrânețea schimonosită cu prima libertate, pierdută după instaurarea comunismului. Pe
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
chiar și pentru o inteligență naivă în ale cenzurii, cum era a mea la nouăsprezece ani. Le-am citit cu un sentiment de izbândă, care s-a reeditat mai apoi ori de câte ori un roman cu adevărat bun de câte un autor disident era tipărit: dacă împărtășea cineva revolta mea mută, nu eram singură, mai era o speranță. Cam același lucru încerca și autorul Desperado din vest, cam în aceeași perioadă: încerca să-i calmeze pe lectori că Joyce și Eliot nu se
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
lui Virgil Madgearu. Dar toate acestea au fost evocate și de Sima, care își amintea ziua aceea memorabilă și cum îi găsise pe Traian Boeru și pe cei din echipa morții condusă de el în vila Magdăi Lupescu. Datorită naturii disidente a legionarilor și a oprobriului la care fusese Legiunea expusă din cauza asasinării lui Iorga, Sima l-a condamnat pe Boeru, întrebînd totodată: "Ce căuta în fond Boeru în Legiune?" (Sima, Cazul Iorga-Madgearu, p. 75). La urma urmei, Legiunea a fost
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
punctele de trecere din Berlin, cel puțin până În 1961, când a fost construit Zidul. Astfel, Bertolt Brecht a ales să trăiască În RDG, tineri scriitori precum Christa Wolf au preferat să rămână acolo, iar scriitori și mai tineri, ca viitorul disident Wolf Biermann, chiar au migrat În Est pentru a studia și a scrie (În cazul lui Biermann, la 17 ani, În 1953)3. Ce-i atrăgea pe intelectualii radicali din Vestul „materialist” era autoportretul RDG ca stat progresiv, egalitarist și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
demonstrat În sprijinul vecinilor lor unguri; intelectualii est-germani au fost arestați și trimiși În judecată pentru că au criticat actele sovieticilor; În URSS, evenimentele din 1956 au deschis ochii unor comuniști convinși, precum tânărul Leonid Pliușici. O nouă generație de intelectuali disidenți, ca Paul Goma În România sau Wolfgang Harich În RDG, s-a născut din molozul Budapestei. Desigur, În Europa de Est diferența era că supușii deziluzionați ai unui regim discreditat nu puteau să privească spre zări mai luminoase sau să reaprindă flacăra
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
interesați de subiect. În același timp exista un larg interes academic și intelectual pentru acele părți ale moștenirii marxiste care puteau fi separate de Uniunea Sovietică și sustrase falimentului moral. Încă de la moartea fondatorului existaseră secte marxiste și marxizante, grupări disidente: cu mult Înainte de 1914 existau deja partide minuscule ce revendicau Adevărata Moștenire. Unele, precum Partidul Socialist din Marea Britanie (PSMB), ființau Încă și Își etalau virginitatea politică, lăudându-se cu interpretarea cea mai fidelă a textelor marxiste originale 10. Dar cele mai multe
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
comunist pentru a cere micșorarea normelor li s-a spus să ceară mai bine mărirea salariilor. În aceste circumstanțe, de tensiunile sociale din Italia au profitat nu organizațiile clasice de stânga, ci grupările neoficiale ale stângii „extraparlamentare”. Liderii lor - comuniști disidenți, universitari care teoretizau autonomia muncitorilor, purtători de cuvânt ai organizațiilor studențești - au identificat primii noile surse de nemulțumire În sectorul industrial și le-au inclus În agenda lor. Mai mult, universitățile ofereau chiar ele o analogie irezistibilă. și acolo, o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
scrupule dovezi În acest scop, intelectualii fuseseră acuzați În trecut pentru fapte, nu doar pentru vorbe. După lejeritatea epocii Hrușciov, tratamentul aplicat lui Daniel și Siniavski a stârnit proteste fără precedent chiar și În URSS. Astfel s-a născut mișcarea disidentă din ultimele decenii ale Uniunii Sovietice: samizdatul (autopublicarea) a Început În anul arestărilor și din cauza lor, iar cele mai importante figuri din cercurile disidente sovietice și-au făcut apariția ca protestatari În acest caz. Vladimir Bukovski, pe atunci un student
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
la Universitatea din Varșovia, rolurile proeminente În proteste și demonstrații au fost asumate de fiii și fiicele nomenclaturiștilor polonezi, iar obiectivele lor principale erau libertatea de exprimare și drepturile politice. Cum s-au grăbit să remarce adversarii săi neostaliniști, intelighenția disidentă din Varșovia nu se prea sinchisea de grijile cotidiene ale populației muncitoare. La rândul său, poporul polonez a răspuns cu indiferență studiată la persecuția studenților, a evreilor și mai ales a studenților evrei. Doi ani mai târziu, În 1970, când
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
partidul controlează În continuare totul și că, oricât de liberă ar deveni exprimarea În Cehia, nu se punea problema ca țara să-și Încalce obligațiile frățești, loialitatea armatei era acum pusă sub semnul Întrebării, iar În presa necenzurată apăreau scrierile disidenților sovietici. Studenții ruși În vizită la Praga citeau și auzeau oameni și opinii interzise de mult acasă. Praga devenea o fereastră către Occident. În iulie 1968, Moscova a ajuns la concluzia că evenimentele din Praga scăpaseră de sub controlul partidului - și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
celorlalți concetățeni. Intelighenția din Ungaria și Polonia Îndeosebi era În mare parte străină de condițiile și starea de spirit din centrele industriale și complet ruptă de țărănime. Ba chiar se poate spune că, mulțumită comunismului (un sistem politic care, conform disidenților maghiari Iván Szelényi și György Konrád, „le-a deschis intelectualilor drumul spre puterea de clasă”), vechea distincție dintre „intelighenție” și „popor” specifică Europei Centrale (mai valabilă În societăți aristocratice precum Ungaria și Polonia decât În cele plebee precum Cehoslovacia, Însă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
noul limbaj al drepturilor și libertăților era vecin cu cel al credinței creștine și (din nou, ca și În Polonia) era Întărit prin asociere cu singura instituție presocialistă care supraviețuise. Influența Bisericii explică și importanța acordată problemei „păcii” În cercurile disidente est-germane. În restul Europei de Est, pacifiștii și activiștii occidentali pentru dezarmarea nucleară erau priviți cu o suspiciune considerabilă. În cel mai bun caz, erau considerați niște inocenți naivi, instrumente oarbe ale manipulării sovietice 9. Václav Havel, de exemplu, considera
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de „societate civilă”, vorbind neobosit despre tăcerile din prezentul și trecutul Europei Centrale - predicând cu nerușinare, ca să spunem așa -, Havel și ceilalți disidenți construiau un fel de spațiu public „virtual” În locul celui distrus de comunism. Un lucru despre care intelectualii disidenți nu vorbeau foarte mult era economia. Iar asta tot din realism. Încă de pe vremea lui Stalin, creșterea economică - mai exact, industrială - constituise atât țelul socialismului, cât și principalul său criteriu de evaluare a succesului. După cum am văzut În capitolul XIII
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
muncitorești care au Început În 1970 și care vizau managementul represiv și iresponsabil al economiei de către partid. Carierismul, incompetența cinică, viețile irosite; creșterea prețurilor, grevele de protest și Înăbușirea lor; apariția spontană a sindicatelor locale și implicarea activă a intelectualilor disidenți; simpatia și sprijinul Bisericii Catolice: acestea sunt repere bine cunoscute ale renașterii societății civile, surprinse emoționant de Andrzej Wajda În Omul de marmură (1977) și Omul de fier (1981), prezentări cinematografice didactice ale iluziilor pierdute și speranțelor renăscute În Polonia
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
dus separat la colapsul sistemului. Susținută de frică, inerție și de interesele vechii gărzi care o gestiona, „epoca de stagnare” a lui Brejnev putea dura la nesfârșit. Cert este că nu exista nici o autoritate care să o contracareze, nici o mișcare disidentă - În Uniunea Sovietică sau În statele-satelit - capabilă să-i pună capăt. Numai un comunist putea să o facă - și un comunist a fost cel care a făcut-o. Premisa fundamentală a proiectului comunist era credința sa În legile istoriei și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În urmă cu trei decenii 19. Înlăturarea lui Kádár a avut darul să sugereze că În viața publică maghiară se petrecuse o mutație fundamentală - impresie confirmată atunci când succesorii lui au permis apariția Fidesz (Alianța Tinerilor Democrați, un grup de tineri disidenți comuniști și necomuniști), ba mai mult, În noiembrie 1988 au autorizat În mod oficial apariția partidelor politice independente. În primele luni din 1989, parlamentul comunist a votat o serie de măsuri, cum ar fi recunoașterea dreptului la liberă asociere, oficializarea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
1990, 14% din electorat a optat pentru Partidul Comunist. Prezența persistentă a acestui nucleu semnificativ de suporteri comuniști - și de cetățeni apolitici, mult mai numeroși, care nu erau suficient de nemulțumiți pentru a protesta Împotriva situației - Îi făcea pe scriitorii disidenți ca Ludvík Vaculík să se Îndoiască de posibilitatea unor mari schimbări În viitorul apropiat. Istoria părea să fie Împotriva cehilor și slovacilor: din 1938 Încoace, Cehoslovacia nu mai reușise să recapete controlul asupra propriului destin. Așa se face că, atunci când
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lipsit suspiciunile de fraudă electorală). În Bulgaria, „opoziția” politică s-a format În mare parte după căderea regimului; ca și În România, au existat voci care au sugerat că ea a fost Într-o anumită măsură confecționată de facțiunile comuniste disidente, În interes propriu. Cu toate acestea, schimbările erau reale. Bulgaria a evitat o catastrofă În genul celei care a lovit ulterior Iugoslavia: pe 29 decembrie 1989, pe fondul unor furioase proteste cu caracter naționalist, musulmanii și turcii au primit drepturi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
se află la antipodul statului-partid. Cel puțin o distincție (cea dintre democrații liberali și naționaliștii populiști) era deja vizibilă: Între Mazowiecki și Wa³êsa, de exemplu; În Ungaria, Între democrații liberi cu tendințe stângiste (conduși de János Kis și alți intelectuali disidenți) și naționaliștii din vechea linie a Forumului Democratic. Existau, cum am văzut, și diferențe generaționale Între revoluționarii din 1989. Mulți dintre liderii mai experimentați ai opoziției intelectuale aveau adesea un trecut comun cu criticii regimului din interiorul partidului. Pentru studenți
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
politice foarte ostentative -, cei din Ungaria sau Polonia postcomunistă au fost mai puțin norocoși. Intelectualii care au avut totuși succes În viața publică democratică erau, de regulă, „tehnocrați” - avocați sau economiști - care nu au avut un rol major În comunitatea disidentă Înainte de 1989. Neavând până atunci roluri de factură eroică, ei le ofereau modele mai plauzibile concetățenilor lor, la fel de puțin viteji. Într-un mesaj prezidențial din anul 2003, la puțin timp după ce Îi succedase lui Havel ca președinte al Cehiei, Václav
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]