1,945 matches
-
dreptului internațional generează probleme deosebit de complexe pentru cercetarea științifică, legate de căutarea celor mai potrivite tipuri de explicare teoretică a fenomenului normativ, cât și de metoda cea mai adecvată pentru investigație în acest domeniu. Nivelul teoretic implică și o dimensiune epistemologică, de problematizare a cunoașterii științifice în dreptul internațional, în special în ceea ce privește rolul și funcțiile sale sociale, izvoarele și fundamentul său, ca și limitele sale ca instrument de acțiune socială. O dificultate majoră în examinarea acestor aspecte în cadrul științei dreptului internațional, prin
[Corola-publishinghouse/Science/1527_a_2825]
-
2. Să ne amintim că între martorii aceleiași tradiții apostolice - Petru și Pavel, de exemplu - se puteau admite diferențe de interpretare a legii vechi în lumina Evangheliei lui Hristos (Fapte 18,15; Gal. 2,6; 2Pt. 3,16), conform principiului epistemologic: „acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci față către față” (1Cor. 13,12). Cu alte cuvinte, criza (sau judecata) hermeneutică a reprezentat un element indispensabil al formării conștiinței teologice a Bisericii apostolice. Revenind, textele ca atare ale Scripturii
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
la care modernitatea a fost supusă chiar din interiorul ei. Profesorul Louth crede că, pentru a fi completă și definitivă, înfrângerea Iluminismului trebuie susținută în ambele direcții culturale (Geisteswissenschaften și Naturwissenschaften) acreditate prin diviziunea universitară a științelor. În baza distincției epistemologice între contextul descoperirii și contextul justificării, Louth denunță criza metodologică din interiorul științelor umaniste. El recurge la hermeneutica lui Hans-Georg Gadamer, dublată de comentariile epistemologului american Michael Polanyi. Rezultanta acestor doi vectori, care vădesc o nebănuită convergență hermeneutică, este o
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
dovadă” pe care fie rațiunea, fie experimentul o pot valida. Louth nu contestă, de exemplu, eficiența moderată a metodei ipotetico-deductive în perimetrul strict al matematicii, ci obligativitatea acesteia pentru științele umaniste și, mai ales, pentru teologie. Ecuația care descrie proiectul epistemologic totalitar al Iluminismului este simplă: cunoașterea obiectivă decurge dintr-un parcurs algoritmic al metodei științifice și din respingerea invariabilă a oricărui „reziduu” al tradiției. Nocivitatea operei de aculturație a Iluminismului este sesizabilă mai cu seamă în filigranul său antropologic. Avem
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
a influențat tezele lui Gadamer despre tradiție. Școala hermeneutică germană din secolul al XIX-lea, continuând prin F. Schleiermacher (1768-1834), J.G. Droysen (1808-1884) și W. Dilthey (1833-1911), intuițiile lui G. Vico, nu va reuși să depășească blocajul metodologic și schema epistemologică carteziană (res extensa și res cogitans), prelungind-o prin diviziunea științelor între „științele naturii” (Naturwissenschaften) și „științele spiritului” (Geisteswissenschaften). Instrumentele de interpretare pe care Schleiermacher le propune sunt lipsite de orice detentă teologică. Pentru a înțelege o operă, credea teologul
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Dilthey este cel care va recunoaște clivajul între „științele naturii” și „științele spiritului” (sau „umanioarele”), refuzând metodei pozitiviste dreptul de a ancheta obiectele de studiu ale științelor spiritului. Deși autonomizează cele două domenii ale cunoașterii umane, Dilthey îmbrățișează un dualism epistemologic: natura se explică, omul se înțelege 2. Modelul de reconstrucție a istoriei rămâne cel autobiografic, supus exigenței științifice de obiectivitate, la care școala hermeneutică va renunța în secolul XX3. Dilthey rămâne convins, ca și Schleiermacher, de existența unui sens originar
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
întrebăm mai întâi care este relevanța acestor evenimente pentru o îndrăzneață teopoetică a modernității? A devenit un truism să afirmi că secolul XX condensează în istoria generală a științelor semnificații la fel de adânci și de revoluționare precum cele provocate de revoluțiile epistemologice ale secolului al XVII-lea. Erudiții vorbesc despre mutațiile de paradigmă din domeniul științelor formale (logico-matematice) și, respectiv, despre evoluția dramatică a științelor experimentale (fizica, în primul rând, dar și biologia, genetica etc.). Pentru a marca în panorama științelor exacte
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
în fond, solidar cu presupozițiile logicismului) de a exprima în termenii obiectivității și ai exhaustivității nobila creativitate a matematicii. Matematica nu pare să scape condiției istoricității: continua proliferare a unor sisteme axiomatice paralele a susținut, pe de o parte, relativismul epistemologic, iar, pe de altă parte, „respingerea ideii că standardele raționalității științei ar fi neschimbătoare, anistorice, și că ele ar putea fi cunoscute și determinate printr-o reflecție a priori”2. Conflictul aporetic pe care îl regăsim în această secvență fierbinte
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
vom vedea replicat și în cazul științelor empirice) a mai fost identificat, nu fără temei, cu momentul istoric al unei adevărate resurecții a spiritului dionysian 1. Deja de la Kant, predicatul universalității include analitic predicatul necesității, astfel încât, din punct de vedere epistemologic, ruinarea pretenției științifice de fundamentare exhaustivă a matematicii ne împiedică să mai discriminăm între periferie și centru, între normativ și dispensabil. Când este sustrasă presiunilor tehnoștiinței, matematicii îi rămâne, ca argument în favoarea creativității, injoncțiunea pasiunii ludice, jocul. Perspectivismul epistemologictc "Perspectivismul
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
ruinarea pretenției științifice de fundamentare exhaustivă a matematicii ne împiedică să mai discriminăm între periferie și centru, între normativ și dispensabil. Când este sustrasă presiunilor tehnoștiinței, matematicii îi rămâne, ca argument în favoarea creativității, injoncțiunea pasiunii ludice, jocul. Perspectivismul epistemologictc "Perspectivismul epistemologic" Confirmat de Galilei, Newton și Laplace, modelul iluminist de raționalitate este mecanicist, linear și progresist, fapt care a alimentat obstinata credință a modernilor în succesul proiectelor societății seculare. Fizica secolului XX a evidențiat însă limitele interne ale idealului obiectivității, care
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
fizicienii trec printr-o adevărată criză iconoclastă, care le interzice vehicularea lipsită de nuanțe a unor concepte mecanice precum determinismul, separabilitatea între observator și sistemul observat etc. Izbutind să zdruncine modelul newtonian de raționalitate, fizica cuantică delegitima, în fapt, proiectul epistemologic general al Iluminismului. Succesul empiric (în sensul testabilității și al puterii de predicție) al mecanicii cuantice i-a obligat pe fizicieni, pe lângă contestarea principiului cartezian al evidenței intuitive a adevărului, la asumarea unui set de presupoziții net antimecaniciste. În primul
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
a fenomenului în termeni de probabilitate. Interpretările date acestor principii (verificate experimental) au polarizat comunitatea savanților în două tabere, cea conservatoare (Einstein, Schrödinger, Rosen, Podolsky, de Broglie), respectiv cea novatoare (Bohr, Heisenberg, Pauli). Cei dintâi susțineau din punct de vedere epistemologic un apriorism clasic, ale cărui exigențe includ recunoașterea clară a independenței realității fizice în raport cu subiectul cunoscător, a determinismului intrinsec în relațiile dintre particulele elementare ale unui câmp fizic, a existenței unei limite de separație între două obiecte fizice. Au contraire
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
H.-G. Gadamer: imposibilitatea comprehensiunii obiective și articularea inevitabilă a cunoașterii în perimetrul cercului hermeneutic (ilustrat remarcabil în proiectul unei ontologii a nonseparabilității, sub semnătura lui David Bohm). Aceste evenimente din istoria științei au nutrit într-un mod copios discursul epistemologic relativist al sfârșitului de secol XX. Dacă N.R. Hanson a pledat în favoarea recunoașterii imposibilității faptului brut în științele empirice 2, teoria paradigmelor propusă de Thomas Samuel Kuhn (1922-1996)3, va pune accentul pe regimul subiectiv în care funcționează toate discursurile
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
contingență (în care teoriile științifice își reglează coerența internă) și ordinea tematică, ce distribuie în mod aleatoriu gândirii științifice subiecte de reflecție. Prezența elementului de iraționalitate și contradicție va fi remarcat cu vehemență de Paul Feyerabend 1, autorul unei viziuni epistemologice „anarhiste”. Feyerabend se ceartă mai ales cu metodologia iluministă anistorică, ce a produs o întreagă mitologie în legătură cu raționalitatea diafană a științelor. El susține că diversele mutații epistemice înregistrate în istoria modernă a științelor nu au avut criterii obiective de justificare
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
necunoscută într-un corp de cunoștințe familiare, lipsite de opacitatea specifică oricărui element străin. Cunoștințele noi sunt interiorizate sau personalizate, adică topite în creuzetul cunoașterii tacite. Rațiunea crucificată și „arhivele tradiției”tc " Rațiunea crucificată și „arhivele tradiției”" Acesta este modelul epistemologic la care Andrew Louth aderă, ilustrând astfel limitele metodei iluministe, în care cunoașterea tacită era privită ca un repugnabil depozit de ignoranță. Profesorul Louth preia câteva imagini folosite de M. Polanyi pentru a descrie legătura credincioșilor cu tradiția vie și
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
politică - poate fi comparată mai ales cu experiența cunoașterii în artă. Expresia certitudinii teologice este echivalentă cu stilistica apofatică a tabloului fără titlu. Metoda științifică abordează ordinea cantitativului, dar arta discută calitatea unei prezențe. Fără corectura narativă și estetică, discursul epistemologic va balansa mereu între un relativism maximal (P. Feyerabend) și un optimism neoiluminist (K. Popper). Aceasta ar exila conștiința postmodernă într-un scepticism interminabil. Cheia alegorieitc "Cheia alegoriei" Andrew Louth își plasează răspunsul în orizontul lucidității: în fața diagnosticului pus modernității
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
și universitățile europene. Educația tinerilor a tins să neglijeze importanța mai mult decât strict medicală a disciplinei corporale, atât de intens dezbătută și practicată în școlile filozofice ale Antichității târzii 1. Rezultatul acestei perspective raționaliste, bazată pe un cras dualism epistemologic, îl constatăm astăzi. Nimeni nu mai poate susține la modul serios, în public, existența unei relații de incidență între un anumit stil de viață privată (ilustrat de modalitățile de apropriere personală a corporalității) și valoarea unui produs de cunoaștere. Între
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
propune să descopere raportul secret existent, la origini, între proiectul modern - care pretinde obiectivitate metodologică - respectiv „teologia creștină” , rivalizată mimetic sau chiar parodiată de „științele sociale” în voința lor de edificare a unui „adevăr” universal. Eșecul modernității nu este doar epistemologic, ci pare deja consumat și la nivel ideologic. Proba acestui fapt e găsită în „ontologia violenței” pe care o secretă în mod tacit fiecare idiom sociologic, istoric sau filozofic al modernității. Aceasta - ca, de altfel, etica filozofiei antice (într-o
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
societății umane, încărcând cu un pesimism tragic, de extracție greacă, o propedeutică la știința utopiei (în care modernitatea, de altfel, s-a specializat). Un decupaj în profilul „teologiei politice” și al „teologiei economice” din secolele XIV-XVI, urmat de analiza presupozițiilor epistemologice și a consecințelor ideologice ale pozitivismului (Malebranche și Durkheim, respectiv, Kant și Weber), facilitează discuția despre sociologia americană a religiei (cu care se și încheie partea a doua a cărții). Urmează o discuție pro și contra Hegel, respectiv Marx, completată
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
de etosul comunitar creștin, fără a exalta prin aceasta o nivelare egalitaristă arbitrară. În operele lui Grotius și Hobbes, ideea de proprietate dobândește accente net juridice, justificând un voluntarism politic tot mai pronunțat. Această turnură e dublată de o mutație epistemologică generală, confirmată de succesul nominaliștilor. În cunoscutul său eseu sociologic despre nașterea modernității, Louis Dumont afirma, între altele, că revoluția nominalistă a fost promotoarea de facto a individualismului civic european 1. La rândul său, John Milbank indică consecințele profunde ale
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Cu această concluzie se încheie prima parte a cărții lui John Milbank, care analizează rădăcinile liberalismului economic în stufoasa îngemănare de idei teologice, la cumpăna dintre secolele XIV-XVI. Interpretarea faptului social a exercitat în această perioadă mai curând un rol epistemologic, prin practica observației empirice și a deducției logice. Astfel, imaginea totalității sociale avea să fie derivată din conceptul voluntarist de individualitate (validat ca atare doar de „teologia seculară”), peste care se suprapun miturile asistențialismului providențial. Ca replică la această versiune
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
parte cu statut atomic. Antinomia poate fi mediată doar prin narațiune (narration); o reflecție «transcendentală» adecvată asupra condițiilor de posibilitate pentru acțiunea socială descoperă caracterul inevitabil al istoriografiei, dar nu găsește nici un loc pentru știința socială.”2 În afara acestui cadru epistemologic, John Milbank mai reproșează lui Comte și Durkheim o senină justificare a violenței ca „produs inevitabil al libertății creative”3. Aici se repetă aceeași ecuație: când violența societăților arhaice nu mai e interpretată ca pură contingență (prin prisma învățăturii Bisericii
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
apariția fiecărei paradigme științifice în rețeaua anarhică de contingențe istorice 3. Milbank neagă, în acest fel, pretenția de obiectivitate absolută a științelor naturale și sociale. Autopropuse ca modele universale de cunoaștere în perioada de gestație a economiei capitaliste, aceste paradigme epistemologice nu servesc întotdeauna cauza „societății deschise”. Geneza sincronă a sistemului economic capitalist și a științelor sociale moderne nu este o simplă coincidență. Așa cum a arătat J.-F. Lyotard, acest fapt dezvăluie secreta corespondență între logica posesivă a cunoașterii instrumentale (F.
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Teologia nu poate fi „regina științelor” decât în măsura în care nu se aseamănă cu nici una dintre acestea. Științelor seculare - cum sunt, de pildă, sociologia sau economia - li se conferă libertatea de a gândi faptul social în unitatea sa micronică și cu pretenții epistemologice restrânse. În oglinda teologiei, științele sociale - când nu sunt o simplă cronică a derizoriului - apar ca ipostaze ale unei ontologii regionale care oferă o cunoaștere limitată despre mecanismele de funcționare ale unei societății umane circumscrise în timp și spațiu. Aflată
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
mai curând decât fenomenologia memoriei la Augustin. Exaltând curiozitatea fără discernământ, tot mai multe centre de cercetare acceptă să devină orfelinate ale gândirii asistate. Politețea a ajuns să însemne o preferință oarbă pentru vacuitate (i.e. non-judgemental opinions). Chemarea la întemeiere epistemologică îndură alegația de „integrism”. Susținerea validității unor principii sau valori universale relevă, în chip sibilinic, niște pusee „antidemocratice”. Indiferența dizolvă, ca într-o falsă apocatastază, viziunea clasică despre lupta dintre bine și rău. Ceea ce pare să conteze nu e decât
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]