881 matches
-
mai ales în secțiunile referitoare la persecuții. În prima omilie (cap. 20) Hipolit descrie scena unei arestări, inspirată probabil dintr‑un fapt real, experiat de comunitatea al cărei păstor era. Alianța paradoxală dintre romani și iudei reprezintă unul dintre semnele eshatologice: „Când cele două popoare se vor înțelege să‑i piardă pe sfinți, vor pândi ziua prielnică și, intrând ca niște străini în casa Domnului, când toată lumea se roagă și cântă imne lui Dumnezeu, vor prinde pe unii, îi vor trage
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
mai dinainte pericolele care amenință, să se teamă de Dumnezeu, știind că și ei au un Stăpân în ceruri. Antiochos al IV‑lea Epiphanes, al doilea exemplu ales de Hipolit, s‑a impus curând ca modelul prin excelență al tiranului eshatologic. Ca dreaptă răsplată pentru toate nelegiuirile sale, el a suferit o moarte îngrozitoare: „El a fost lovit de biciul lui Dumnezeu, atât de tare, încât nu‑și mai putea suferi propria duhoare. În viață fiind, din ochii nelegiuitului ieșeau viermi
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
o monografie temei Anticristului, sub forma unei scrisori adresate unui anume Teofil. În demersul său, el se sprijină pe un dosar foarte bogat de texte scripturistice, atât din Vechiul, cât și din Noul Testament. Anticristul este zugrăvit cu trăsăturile unui tiran eshatologic, care se va naște din tribul lui Dan și va restaura în mod artificial și caricatural Imperiul Roman, el însuși o copie nereușită a împărăției lui Cristos. Hipolit are o viziune anticristologică esențial politică, destul de diferită de a lui Irineu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
pământesc”. El conține in nuce viitorul imperiu al Anticristului, fără însă a se confunda cu acesta. Dimpotrivă chiar, el încarnează această realitate misterioasă, katechonul, despre care vorbește 2Tes. 2,6‑7, capabilă să oprească pentru un anumit timp, venirea tiranului eshatologic. Roma va dăinui cinci sute de ani, fapt ce situează inaugurarea regatului blestemat la trei secole distanță de vremea în care trăiește Hipolit. În ochii săi, persecuțiile constituie semnul începutului sfârșitului. Imperiul prefigurează și împiedică în același timp venirea Anticristului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de vremea în care trăiește Hipolit. În ochii săi, persecuțiile constituie semnul începutului sfârșitului. Imperiul prefigurează și împiedică în același timp venirea Anticristului. Între acestea două există o legătură complexă; dispariția unuia atrăgând imediat după sine instaurarea celuilalt. În comparație cu epoca eshatologică, epoca prezentă se dovedește suportabilă, acceptabilă chiar. Am putea caracteriza atitudinea lui Hipolit drept cea a unui „optimist deznădăjduit”?: trebuie să suportăm răul prezent cu conștiința permanentă că acesta oprește venirea răului absolut. Credincioșii sunt îndemnați să accepte răul relativ
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
V 25‑30) și se inspiră din acesta; spre deosebire de predecesorul său, el face o lectură anticristologică a parabolei judecătorului nedrept. De asemenea, menționează cele trei nume atribuite lui Anticrist, prezente în Adu. haer. (Euanthas, Teitan, Lateinos) și precizează că tiranul eshatologic este un iudeu din neamul lui Dan. Însă alături de aceste elemente comune, există și diferențe notabile. În viziunea lui Irineu, așa cum am văzut, Anticristul apare mai degrabă ca un vrăjitor, semnificația politică a mitului fiind extrem, și poate intenționat, diminuată
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
raportul dintre mesia iudeu și mesia creștin. Strategia sa hermeneutică rezidă în identificarea referirilor la Anticrist și la predecesorii săi în diferitele fragmente ale Vechiului și Noului Testament. De Christo et Antichristo este un imens dosar de testimonia despre adversarul eshatologic și sfârșitul istoriei, dosar organizat după structura unui discurs epideictic. În Comentariul la Daniel, citatele alternează cu considerațiile de ordin teologic, hermeneutic și pastoral. Mitul Anticristului face parte deci dintr‑o amplă strategie care urmărește trei scopuri principale: să respingă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
se vor raporta la el ca la o incontestabilă autoritate în materie. Capitolul IV Anticristul vrăjitor și pseudoexeget la Origen Introducere Între cei care și‑au pus amprenta unică asupra anticristologiei se numără, de asemenea, Origen. El depășește viziunea eminamente eshatologică întâlnită la Irineu și Hipolit fără să elimine irevocabil caracterul istoric al personajului. Întâmplător sau nu, întâlnim la el trei sensuri ale figurii Anticristului: 1) istorico‑eshatologic, în contextul polemicii cu păgânul Celsus; 2) moral, în contextul polemicii cu ereticii
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
amprenta unică asupra anticristologiei se numără, de asemenea, Origen. El depășește viziunea eminamente eshatologică întâlnită la Irineu și Hipolit fără să elimine irevocabil caracterul istoric al personajului. Întâmplător sau nu, întâlnim la el trei sensuri ale figurii Anticristului: 1) istorico‑eshatologic, în contextul polemicii cu păgânul Celsus; 2) moral, în contextul polemicii cu ereticii; 3) anagogic, de asemenea în contextul antieretic, dar în cadrul unei exegeze realizate la solicitarea membrilor comunității creștine (Comentariu la Evanghelia după Matei). Origen ne introduce într‑un
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ca exercițiu spiritual) este cel care conduce actul interpretării, transformându‑l într‑o veritabilă încercare existențială. O dată stabilite aceste câteva repere indispensabile, putem reveni la cele trei sensuri ale figurii Anticristului pe care le‑am menționat mai devreme. Anticristul vrăjitor eshatologic În scurta introducere la capitolul consacrat lui Origen din antologia despre Anticrist, Fausto Sbaffoni notează: „Anticristul pierde, în opera lui Origen, orice caracteristică a unui personaj concret și real; lipsit astfel de dimensiunea eshatologică, el este considerat doar un simbol
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
am menționat mai devreme. Anticristul vrăjitor eshatologic În scurta introducere la capitolul consacrat lui Origen din antologia despre Anticrist, Fausto Sbaffoni notează: „Anticristul pierde, în opera lui Origen, orice caracteristică a unui personaj concret și real; lipsit astfel de dimensiunea eshatologică, el este considerat doar un simbol al opoziției față de adevăr”. În cele ce urmează vom nuanța afirmația cercetătorului italian arătând că poziția exegetului alexandrin nu poate fi redusă la acest „alegorism” dus la extrem, dogmatic și caricatural, de care va
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
este caracterizată de o extremă deschidere și de o reală „politropie”, redefinindu‑se în funcție de contextul ales și de auditoriul vizat. Astfel, în Contra Celsum, scriere polemică și apologetică, Anticristul apare ca vrăjitor cu pretenții mesianice și, în același timp, ca personaj eshatologic, scopul urmărit aici de Origen fiind cu totul altul decât în cazul Comentariului la Evanghelia după Matei de care ne vom ocupa în partea a doua a acestui capitol. Una dintre cele mai grave acuzații lansate în repetate rânduri de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lui Celsus, adică cel al unui medio‑platonician rafinat și tradiționalist. Din acest motiv, el îl asimilează pe „anticrist” unui vrăjitor ((≅0ϑΖΗ), săvârșitor de minuni mincinoase, personaj detestat într‑un astfel de mediu „luminat” și raționalist. Cu toate acestea, caracterul eshatologic al lui Anticrist este afirmat cu claritate în capitolul 46, în care Origen se mulțumește să reproducă două mărturii scripturistice deja clasice în mediile creștine: 2Tes. 2,1‑12 și un fragment din Dan. 7. El admite că Pavel ascunde
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Orice cuvânt ce recunoaște deopotrivă textul Scripturilor și autoritatea lor, dar nu are pecetea adevărului, trebuie să fie primit pe bună dreptate ca un anticrist, venind „în numele lui Cristos” și spunând: „Eu sunt Cristos”. Anticristul nu este, așadar, un personaj eshatologic, ci un discurs (λγος) ale cărui principale trăsături sunt următoarele: - recunoaște autoritatea Scripturii; - recunoaște caracterul său inspirat; - nu se află însă în adevăr; conștient sau inconștient, falsifică mesajul divin. Pornind de la aceste considerații, Origen consacră mai multe rânduri activității
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
și concluzie Viziunea pe care o are Origen despre Anticrist este cu totul diferită de cea a predecesorilor săi, Irineu, Tertulian, Ciprian sau Hipolit. În cazul său, este vorba de o viziune spiritualistă, proprie tradiției alexandrine, care abandonează provizoriu cadrul eshatologic și plasează figura adversarului lui Cristos într‑un context „metafizic”. Așa cum adevăratul Cristos continuă să se întrupeze în Evanghelie (totalitatea Scripturilor) după învierea sa, tot astfel dușmanul său se instalează, încă de pe acum, în „templul” Scripturilor, propunând doctrine opuse celei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
apare aici ca un anumit tip de vrăjitor, care folosește „puterea numelui” lui Cristos în scopuri personale, pentru a atrage și pentru a aduce rătăcire, atât păgânilor, cât și creștinilor. În Com. Mt., se face trecerea de la sensul literal și eshatologic, la sensul moral și alegoric, Anticristul este aici anti‑Logosul ascuns în „templul Scripturilor”. Într‑adevăr, nu este vorba de un singur Anticrist (cuvânt fals), ci de o multitudine de anticriști, care acționează ilicit, printr‑un fel de „magie” lingvistică
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
în jurul anului 80 d.Cr.) relatează un alt episod: dărâmarea Ierusalimului, numit Solymes, și distrugerea templului de către Titus. La scurt timp după aceasta, un rege „din Italia” (Nero) va fugi în ascuns dincolo de Eufrat și se va pregăti de luptă. Confruntarea eshatologică va fi precedată de un cutremur cumplit care va transforma în ruine Salamina și Pafos; insula Cipru va fi inundată. În fruntea armatei orientale, Nero va distruge mai întâi Antiohia, va pustii apoi Roma, mutând capitala veche în Orient (la
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
nelegiuiții care au dărâmat Templul Domnului). Conflictul Orient‑Occident constituie preludiul sfârșitului lumii, descris în versurile imediat următoare. Acest sfârșit ar putea fi evitat numai dacă oamenii și‑ar schimba comportamentul, adică s‑ar întoarce la Dumnezeu. Cele trei etape eshatologice sunt: războiul, învierea și judecata inevitabilă. Cartea a V‑a (redactată între 70 și 130 d.Cr.) conține trei pasaje semnificative referitoare la legenda lui Nero redux: versurile 137‑154; 214‑227; 361‑370. Nero încarnează aici monstrul absolut. Dacă în
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
împotriva propriei cetăți‑mamă, ci împotriva... Ierusalimului: „El se va ascunde în mulțimea acestor nelegiuiți pentru a complota împotriva neamului adevărului” (versul 149). În cel de‑al doilea fragment (versurile 214‑227) apar două detalii interesante: Nero, în postura tiranului eshatologic, va coborî „din cer” pe pământ, adus de Parce, apoi va „tăia dintr‑o lovitură falsele rădăcini ale celor trei capete” - aluzie neîndoielnică la Dan. 8,8, unde se vorbește de nimicirea celor trei regi potrivnici marelui tiran. Ultimul fragment
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
pământ, adus de Parce, apoi va „tăia dintr‑o lovitură falsele rădăcini ale celor trei capete” - aluzie neîndoielnică la Dan. 8,8, unde se vorbește de nimicirea celor trei regi potrivnici marelui tiran. Ultimul fragment important referitor la Nero‑tiran eshatologic (versurile 361‑370) relatează cucerirea Romei, preludiu al unei conflagrații universale. Nici un popor nu va fi cruțat. Sângele va umple râurile și se va revărsa peste câmpii. Cerul va scutura ploaie de foc. Flăcările se vor amesteca haotic „cu sângele
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
peste câmpii. Cerul va scutura ploaie de foc. Flăcările se vor amesteca haotic „cu sângele, cu apa, cu noaptea, cu vijelia”. La capătul acestei regresii a cosmosului la condiția de haos - regresie provocată de un agent uman, în persoana tiranului eshatologic - se va instaura pacea absolută. Oracolele sibiline, scrieri iudaice, reluate și completate mai târziu de creștini, folosesc legenda lui Nero într‑o campanie de propagandă antioccidentală. Această alegere se datorează probabil ambiguității personalității sale: respingător, pe de o parte, prin
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cristologic. Astfel, începând cu Apocalipsa lui Ioan (cap. 13), Nero devine figura emblematică a tiranului de la sfârșitul lumii, modelul păgân al Anticristului. În opinia lui Jean‑Michel Poinsotte, „cinci sunt motivele pentru care Nero era sortit să devină un personaj eshatologic, încarnarea Anticristului, a cărui venire iminentă, pentru unii, frământa imaginația creștinilor din primele secole”. Acestea sunt: o viață plină de josnicii și de crime; persecuțiile împotriva creștinilor; Orientul; misterul care învăluie sfârșitul împăratului; rolul jucat de scrierile apocrife. Rolul primordial
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
prezente în special în capitolul 13, au menținut, de‑a lungul secolelor, o credință care ar fi fost altfel condamnată la o dispariție prematură. Cartea lui Daniel, precum și primele două Cărți ale Macabeilor, aduceau deja în prim‑plan figura tiranului eshatologic, avându‑l drept model istoric pe Antiochos al IV‑lea Epiphanes. Tema va fi reluată, fără modificări radicale însă de o serie de scrieri intertestamentare. Apocalipsa 13 propulsează mitul lui Nero‑Anticrist, tocmai datorită modificărilor contextului socio‑politic. Nu se
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
omului; unitatea Bisericii; Duhul septiform; 2) cap. 3-4: vedenia tronului; cele două Testamente; 3) cap. 6-9: cele șapte coroane și cele șapte trâmbițe: simbolul persecuțiilor; 4) cap. 10-11: îngerul cu cartea în mâini; Isus deschide cartea; 5) cap. 11-19: secvența eshatologică; Anticristul‑Nero; 6) cap. 20-22: cele două învieri, judecata și împărăția de o mie de ani. În această secțiune este ilustrată pe larg teoria hermeneutică a recapitulării. Potrivit acesteia, pasajele în care se vorbește de martorii săptămânii eshatologice sunt nu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
11-19: secvența eshatologică; Anticristul‑Nero; 6) cap. 20-22: cele două învieri, judecata și împărăția de o mie de ani. În această secțiune este ilustrată pe larg teoria hermeneutică a recapitulării. Potrivit acesteia, pasajele în care se vorbește de martorii săptămânii eshatologice sunt nu mai puțin de trei: 7, 2; 11, 2‑4 și 14, 6‑8. În primul verset (7, 2) citim: „Și am văzut un alt înger, care se ridica (<∀∃∀∴<≅<ϑ∀) de la Soare‑Răsare și avea pecetea Viului Dumnezeu”. Versetul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]