3,043 matches
-
a adoptat limba dominantă, acest grup păstrează, În varianta sa de interlect, caracteristici specifice (trăsături diatopice sau de alte tipuri) ce constituie tot atâția marcatori identitari. Diversitatea lingvistică, la fel ca și cea culturală, de altfel, nu antrenează inevitabil conflictul identitar, cu condiția Însă ca și una, și cealaltă să fie Înscrise În domeniul cooperării sociale, și nu În acela al competiției. P. B., M. F. & AZZI Assaad și KLEIN Olivier (1998), Psychologie sociale et relations intergroupes, Paris, Dunod. BARTH Fredrick
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
defini locul În cadrul asamblului american. Până și astăzi, când etnicitatea a devenit În mare măsură „simbolică” (Gans, 1994), sau chiar un fenomen experimentat la nivel exclusiv individual, fără legătură directă cu vreun grup etnic (Hollinger, 1995), ea rămâne un element identitar fundamental. Sociologii britanici fac adesea referire la conceptele de rasă sau de minoritate etnică atunci când vorbesc despre comunitățile distincte formate În cea mai mare parte ca urmare a imigrației din fostul Commonwealth non-alb. La fel ca și În Statele Unite, aceste
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
care să nu mai fie conflictuală pentru subiect, ci, dimpotrivă, pozitivă. Pentru aceasta, trebuie să Începem prin valorizarea culturii și limbii celuilalt, astfel Încât să ne putem servi de ele ca de niște instrumente de dezvoltare lingvistică și vectori de recunoaștere identitară. Punctul de vedere antropologic Văzută ca o hermeneutică ce permite abordarea faptelor culturale prezente În textele literare sau chiar În orice tip de discurs, abordarea antropologică este o altă cheie esențială. Scopul său este acela de a urmări felul cum
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
et didactique des langues, Paris, Didier. Φ Diferență (dreptul la Î), Etnocentrism, MULTICULTURALISM, PARTICULARISME/UNIVERSALISM, PREJUDECATĂ, REPREZENTARE SOCIALĂ, Rituri, SOCIALIZARE, Stereotip Interlocuțiune (filosofia Î)tc "Interlocuțiune (filosofia ~)" Φ DIALOG (principiul Î) Încastraretc "Încastrare" Φ ECONOMIE ȘI CULTURĂ Închidere identitarătc "Închidere identitară" Φ MULTICULTURALISM Înglobarea contrariului (principiul Î)tc "Înglobarea contrariului (principiul ~)" Φ DREPT ȘI CULTURĂ Ltc "L" Laicitatetc "Laicitate" În centrul conflictelor ideologice ce apar În domeniul social contemporan, există o serie de termeni care evocă vechile dispute religioase: laicitate, neutralitate
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
interpreți ai influenței islamice În Franța (Kaltenbach și Tribalat, 2002). În această situație, metisajul atât de lăudat de promotorii postmodernismului nu ar mai putea fi considerat o coabitare, ci o simplă prezență simultană În același spațiu, „puritatea” fiecăreia dintre pozițiile identitare fiind garantată de existența unor frontiere bine păzite. Din această perspectivă, spațiul public este redus la minim, iar activitățile publice la tranzacții indispensabile Între grupuri care Își apără cu hotărâre teritoriul propriu, fie el real sau metaforic. Astfel se exacerbează
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
să fie utilizat mai frecvent În discursurile publice din mai multe țări occidentale. Acest fapt are două explicații. Pe de o parte, este strâns legat de paradigma „multiculturalismului”, care repune În discuție modelul de integrare prin asimilare și valorizează pluralismul identitar. Minoritățile etnice (formate prin reunirea unor imigranți care converg spre același spațiu) și naționale (comunități istorice și teritoriale existente pe un teritoriu dinainte de Înființarea statului-națiune sau care nu au contribuit la construcția acestuia) au căpătat, În acest context, noi drepturi
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
trecute, precum și o „Îndreptare” a nedreptăților suferite. Această abundență de identități particulare și În concurență Îi face pe unii sociologi să se teamă de apariția unei „societăți balcanizate”, În cadrul căreia principiile universaliste și-ar pierde În mare măsură forța. Afirmări identitare și acțiune colectivă Afirmarea identităților minoritare este totodată În corelație cu apariția unor „noi mișcări sociale”. Acestea se disting de formele precedente de mobilizare colectivă prin importanța subiectivității, prin valorizarea autonomiei și prin repunerea În discuție a controlului social. La
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
care, deși sunt legate de dimensiunile juridice propriu-zise, trimit la mize mai importante din punctul de vedere al societății: ce este dreptul la diferență și până unde merge acesta? Se justifică el prin caracterul dat sau chiar intangibil al diferenței identitare, ori aceasta este, dimpotrivă, contingentă? Aceste drepturi sunt În mod necesar de natură colectivă? Aspirațiile minorităților constituie oare o contestare „comunitaristă” a individualismului pe care se bazează liberalismul politic (preocupare a multor autori anglo-saxoni) sau, mai rău, chiar un atac
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
de valorile sale politice și morale” (Wieviorka, 1998a, p. 238). Oare la fel stau lucrurile și În cazul Statelor Unite? Se pare că nu. Instituționalizarea multiculturalismului urmează În această țară două logici distincte, una de natură socio-economică, iar cealaltă de natură identitară. Politica de acțiune afirmativă, pe care unii o situează prea adesea strict pe tărâmul recunoașterii culturale, se subsumează de fapt unor preocupări legate de egalitatea socială. Discriminarea pozitivă este menită să restaureze egalitatea și ține astfel de același principiu ca
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
și cel al acțiunii politice și violează astfel ideea neutralității statului. Cea de-a doua logică ține de „politica de recunoaștere” (Charles Taylor). În acest caz, se cere recunoașterea diferențelor culturale, expresie esențială a demnității umane. Se insistă pe problematicile identitare (identity politics) și se caută obținerea recunoașterii politice a unor drepturi sau privilegii bazate, de exemplu, pe specificul etnic. Justificările acestor acțiuni subliniază dorința de integrare În comunitatea națională, și nu voința de Îndepărtare de aceasta. De fapt, cel mai
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
defineau deja, În tradiția drepturilor omului, libertatea de conștiință, libertatea de asociere, libertatea de expresie sau libertatea de comunicare” (ibidem, p. 280). Până la urmă, valorile fundamentale ale democrației vor beneficia de o aprofundare prin „deschiderea rațională Înspre diversitatea culturală și identitară” (Constant, 2000, p. 97). Declararea acestor drepturi, gest indispensabil, nu poate totuși să ne scutească de traducerea lor politică. Nu trebuie să subestimăm „orizonturile de așteptare” care, „permițându-ne să receptăm diversitatea semenilor noștri, ar veni să se Înscrie a
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
căror forță morală rezidă În parte În faptul că numai În raport cu ele reușim să ne Înțelegem, și, pe deasupra, este dezarmat În fața riscului de anomie și de deziluzie. Critica formulată de comunitarieni stabilește, În plus, o legătură constitutivă Între chestiunea construcției identitare și cea a judecății practice. Pentru a ști cum trebuie să acționez, trebuie să știu cine sunt. Cu alte cuvinte, trebuie să recunosc legăturile comunitare care mă constituie. Un eu „liber” de apartenențe este o pură abstracțiune. Trebuie să insistăm
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
În explicarea variabilității, ceea ce, trebuie să recunoaștem, i-ar limita considerabil importanța. Aceste consecințe ale teoretizării comunitariene ne determină să ne punem unele Întrebări cu privire la utilizarea conceptelor de cultură și de identitate culturală subiacente concepției sale asupra subiectului. Pericolele Închiderii identitare Care este forța reală a „apartenențelor identitare”? Dacă este vorba doar despre a accepta că individul nu este Întru totul stăpân peste identitatea sa, desigur că nimeni nu se va opune. Însă dacă este vorba despre Închiderea individului În această
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
i-ar limita considerabil importanța. Aceste consecințe ale teoretizării comunitariene ne determină să ne punem unele Întrebări cu privire la utilizarea conceptelor de cultură și de identitate culturală subiacente concepției sale asupra subiectului. Pericolele Închiderii identitare Care este forța reală a „apartenențelor identitare”? Dacă este vorba doar despre a accepta că individul nu este Întru totul stăpân peste identitatea sa, desigur că nimeni nu se va opune. Însă dacă este vorba despre Închiderea individului În această identitate până acolo Încât să nu se
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
altfel făcut de John Crowley, Într-un text de o rară profunzime (Crowley, 2000, pp. 41-42): „A gândi cultura ca pe o moștenire este un fapt incompatibil cu Înseși condițiile care fac cultura sensibilă politic: repunerea În discuție a frontierelor identitare ținând seama de fluiditatea socială”. Analiza sa este Însă mai generală: ea Își propune să arate contradicția dintre noțiunea de „rasism cultural”, așa cum este aceasta construită de numeroși autori multiculturaliști, și exigențele multiculturalismului normativ. Într-adevăr, este greu de imaginat
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
culturală În sânul societăților democratice. Exprimă o neliniște justificată În fața posibilității de dezagregare a legăturii sociale și, În sensul acesta, merită un studiu amănunțit. Mai important Însă este faptul că orientările sale teoretice și În special concepția sa cu privire la construcția identitară ridică numeroase semne de Întrebare. Sperăm că am reușit să furnizăm o utilă privire de ansamblu atât asupra legitimității multiculturalismului, cît și asupra limitelor sale. A. P. & BAYART Jean-François (1996), L’Illusion identitaire. L’espace du politique, Paris, Fayard. CASTLES Stephen
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
sfintele icoane pot fi prea mari și pot depăși frontierele viitoarei entități naționale sau, dimpotrivă, pot fi prea restrânse și limitate la o singură regiune. Ele nu alimentează În mod direct naționalismul. Clasele populare sunt profund atașate de aceste construcții identitare. Lăsate singure, ele n-ar putea totuși să le transforme În simboluri naționale. Aceste clase prezintă astfel un caracter „pre-politic” și „nu au găsit Încă o dialectică pentru a-și exprima aspirațiile”. Acțiunile lor „nu sunt decât tatonări oarbe”. Convertirea
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
acest impuls: ei se străduiesc să deturneze protonaționalismul de la cursul său natural, pentru a-l canaliza Într-o direcție nouă (Hobsbawm, 1992a și 1992b). În analizele lui Hobsbawm, ca și În cele ale lui Hroch, cultura se bazează pe atribute identitare fixe și de neșters care se impun oamenilor. Munca naționaliștilor constă În a dispune aceste atribute În așa fel Încât ele să sublinieze contururile unei apartenențe naționale care se bazează pe un substrat obiectiv. Cultura poate fi utilizată În mod
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
bazează pe un substrat obiectiv. Cultura poate fi utilizată În mod mai mult sau mai puțin abil. Ea nu este În nici un caz fabricată. Există autori care, deși sunt atașați și ei de principii de analiză marxiste, recunosc că atributele identitare au o mare plasticitate și consideră că acestea servesc la Întreținerea unei relații dinamice Între mai multe naționalisme. O emulație intensă. Immanuel Wallerstein consideră că noțiunile de „națiune”, „rasă” și „etnie” țin de o „diviziune axială a muncii” la scară
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
ajuns să le dispunem conform unei scheme mai mult sau mai puțin ingenioase pentru a sublinia o identitate națională preexistentă și a provoca o ciocnire cu identitățile concurente. Culturile sunt În Întregime fabricate și pot fi adaptate În continuare. Referințele identitare a căror construcție o permit mai curând se combină decât se ciocnesc: fiecare naționalism se definește și se redefinește fără Încetare În raport cu concurenții săi. Relațiile interculturale sunt totuși privite ca o rezultantă: culturile intră În contact prin intermediul naționalismului. Este posibilă
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
caz În care consideră că aceste relații se stabilesc În mod autonom, naționalismul fiind doar unul dintre produsele lor. Naționalismul ca produs al relațiilor interculturale Autorii menționați aici nu neagă existența unor logici conflictuale. Confruntarea provoacă, În opinia lor, neliniști identitare pe care naționalismul să străduiește să le calmeze. Pot fi reținute Încă două definiții ale culturii. În funcție de ce anume dorim să accentuăm, atributele permanente sau tehnicile de modelare, procesul duce la o ciocnire frontală sau la o simplă emulație. O
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
fără vreun scop prestabilit În psihologia indivizilor. Mobilizările naționaliste servesc la perpetuarea grupului și la conservarea identității sale (Van den Berghe, 1975). Mai nuanțată, teoria „primordialistă” se bazează totuși pe același postulat al naționalismului inevitabil și util În exprimarea coeziunii identitare. Principalul creator al acesteia, Clifford Geertz, pune astfel accentul pe importanța „legăturilor primordiale”. Bazate pe „sânge” și pe „rasă”, aceste legături sunt ireductibile. Individul nu poate scăpa de dominația lor. Crisparea naționalistă provine din incompatibilitatea acestora cu comportamentul mobil pe
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
pe o modalitate de apărare și de consolidare a unui spațiu cultural bazat pe caractere Înnăscute. Mobilizările se vor ciocni inevitabil, ca niște monoliți ale căror traiectorii se intersectează la un moment dat. Deși postulează și el existența unor trăsături identitare de neșters, Ernest Gellner efectuează o analiză mai suplă: el vede În naționalism nu o expresie spontană și uniformă a unui particularism cultural, ci rezultatul unei interacțiuni Între structura și cultura unei societăți date. Structura se bazează pe „sistemul relativ
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
alimentează reciproc la nesfârșit (Gellner, 1964 și 1990). În modelul lui Gellner, confruntarea mișcărilor naționaliste face parte dintr-un proces complex și nu rezultă dintr-o punere În contact directă și spontană. Însă relațiile interculturale aduc Întotdeauna la lumină atribute identitare fixe. Putem refuza această orientare, definind cultura ca o simplă construcție; ne putem atunci imagina schimburi Între naționalisme și putem pune În evidență o logică de emulație. Un proces de imitare. Se Întâmplă ca unele populații să remarce o asimetrie
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
logică de emulație. Un proces de imitare. Se Întâmplă ca unele populații să remarce o asimetrie Între propria cultură și cea a țărilor mai dezvoltate. Voința de a se ridica la un nivel echivalent le Împinge atunci să imite referințe identitare valorizante. Procesul de imitare poate fi analizat În mai multe moduri. Adepții teoriei difuzionismului văd În naționalism o ideologie născută În Occident (În principal În Franța, În Marea Britanie și În Germania) În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]