KorAP: Find »[drukola/base=imperialist & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...21 22 23 ...57 >

1,421 matches

Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451

instrumente influente în lupta pentru putere. Dar, atunci când circumstanțele se schimbă din nou, ele și-ar putea pierde la fel de brusc această calitate. Când toate aceste dificultăți au fost depășite și o politică externă a fost în mod corect identificată drept imperialistă, iese la iveală totuși o altă dificultate referitoare la tipul de imperialism. Un imperialism limitat încununat de succes poate găsi în reușita sa un stimul de a se răspândi în continuare, până devine continental sau mondial. Mai precis, o țară

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
dinamică, raționalizată în termeni agresivi sau defensivi, care pornește de la o regiune limitată la un continent și apoi la nivel mondial. Imperiul macedonean sub Filip și Alexandru și imperialismul napoleonian intră în această categorie. Pe de altă parte, o politică imperialistă globală, care trezește opoziția unei forțe superioare, se poate restrânge la o regiune anume, se poate mulțumi cu o dominație locală, sau își poate pierde în întregime tendințele imperialiste și se poate transforma într-o politică a statu-quoului. Evoluția de la

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
napoleonian intră în această categorie. Pe de altă parte, o politică imperialistă globală, care trezește opoziția unei forțe superioare, se poate restrânge la o regiune anume, se poate mulțumi cu o dominație locală, sau își poate pierde în întregime tendințele imperialiste și se poate transforma într-o politică a statu-quoului. Evoluția de la un imperialism determinat geografic la unul localizat și de aici la pierderea tendințelor imperialiste poate fi identificată în istoria imperialismului suedez în secolele al XVII-lea și-al XVIII

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
anume, se poate mulțumi cu o dominație locală, sau își poate pierde în întregime tendințele imperialiste și se poate transforma într-o politică a statu-quoului. Evoluția de la un imperialism determinat geografic la unul localizat și de aici la pierderea tendințelor imperialiste poate fi identificată în istoria imperialismului suedez în secolele al XVII-lea și-al XVIII-lea. Astfel, evaluarea tendințelor imperialiste și implicit a răspunsurilor nu este niciodată definitivă. Ambele sunt supuse unor reevaluări și reformulări. Dar decidenții în probleme de

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
într-o politică a statu-quoului. Evoluția de la un imperialism determinat geografic la unul localizat și de aici la pierderea tendințelor imperialiste poate fi identificată în istoria imperialismului suedez în secolele al XVII-lea și-al XVIII-lea. Astfel, evaluarea tendințelor imperialiste și implicit a răspunsurilor nu este niciodată definitivă. Ambele sunt supuse unor reevaluări și reformulări. Dar decidenții în probleme de politică externă sunt tot timpul expuși tentației de a privi drept permanent un anumit model al expansiunii imperialiste sau al

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
evaluarea tendințelor imperialiste și implicit a răspunsurilor nu este niciodată definitivă. Ambele sunt supuse unor reevaluări și reformulări. Dar decidenții în probleme de politică externă sunt tot timpul expuși tentației de a privi drept permanent un anumit model al expansiunii imperialiste sau al oricărui alt tip de politică externă și de a urma o politică externă adoptată acestui model, chiar și atunci când modelul a fost schimbat. Un imperialism global necesită aplicarea unor contramăsuri diferite de cele adecvate imperialismului limitat, iar o

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
limitat, iar o națiune care răspunde celui de-al doilea cu măsuri cerute de blocarea celui dintâi va provoca tocmai apariția pericolelor pe care și-a propus să le evite. În nevoia de a recunoaște rapid o schimbare în politicile imperialiste ale unei națiuni se regăsește o altă dificultate, iar eșecul de a-și adapta rapid propria politică externă, o nouă sursă de greșeli. În cele din urmă, imperialismul ridică o problemă comună altor tipuri de politică externă - manifestată însă într-

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
politică externă - manifestată însă într-o formă mai gravă. Este vorba despre chestiunea identificării adevăratei naturi a unei strategii dincolo de deghizarea ideologică. Rar își prezintă actorii de pe scena internațională politica externă aplicată așa cum este ea în realitate, iar o politică imperialistă aproape niciodată nu-și dezvăluie înfățișarea reală în declarațiile celor care o implementează. Natura adevărată a strategiilor dispare în spatele unui văl ideologic. Motivele și formele pe care aceste ideologii le capătă vor fi discutate în capitolul 7 al lucrării de

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
anacronic, frivol și înșelător, lipsit de orice legătură organică cu problemele politicii internaționale. În fine, spre deosebire de menținerea și sporirea puterii, prestigiul este rareori un scop în sine. Deseori, el constituie unul dintre instrumentele prin care politicile de statu-quo și cele imperialiste încearcă să-și realizeze obiectivele. De-aici este ușor de tras concluzia că politica de prestigiu nu este importantă și că nu merită o discuție sistematică. În realitate, oricât de exagerate și absurde ar fi fost câteodată manifestările sale, politica

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
pace, dar și de război. Două obiective ale politicii de prestigiutc " Două obiective ale politicii de prestigiu" Politica de prestigiu are două posibile obiective finale: prestigiul, ca scop final, sau, mai des, prestigiul în sprijinul unei politici de statu-quo sau imperialiste. În timp ce în societățile naționale prestigiul este adeseori căutat de dragul său, el constituie arareori obiectivul primar al politicii externe. Este cel mult un plăcut produs secundar al politicilor externe ale căror obiective nu sunt reputația pentru putere, ci esența puterii. Protejați

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
și puterea disponibilă care să le susțină. Politica americană în Indochina din 1965 până în 1975 ar putea fi foarte bine văzută în lumina acestei analize. Funcția pe care o îndeplinește o politică de prestigiu în slujba strategiilor de statu-quo și imperialiste provine din însăși natura politicii internaționale. Politica externă este întotdeauna rezultatul estimărilor relațiilor de putere existente între diferite națiuni într-o anumită perioadă a istoriei și a felului în care se vor dezvolta ele probabil în viitor. Cea a Statelor Unite

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
în locul substanței sale. Politica de prestigiu se transformă într-o politică de cacealma. Exemplul major în istoria recentă este politica Italiei începând cu războiul împotriva Etiopiei din 1935 până la campania africană din 1942. Lansându-se într-o politică de expansiune imperialistă în scopul de a transforma Mediterana într-un lac italian, a îndrăznit să sfideze în cursul conflictului cu Abisinia și al Războiului civil din Spania din 1936-1939 Marea Britanie, pe atunci prima putere navală din lume și preponderentă în Mediterana. A

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
sunt Statele Unite și Uniunea Sovietică în perioada interbelică, mai ales în primii ani ai celui de-al doilea război mondial. La începutul conflictului, SUA erau deja, potențial, cea mai puternică națiune de pe pământ și-și declaraseră deschis opoziția față de politica imperialistă a Germaniei și a Japoniei. În ciuda acestui fapt, Germania și Japonia s-au comportat ca și cum Statele Unite, ca putere de prim rang, nici nu ar fi existat. Semnificația atacului de la Pearl Harbor, din acest punct de vedere, constă în exprimarea implicită

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
încât să treacă peste aversiunea față de ideologia sa politică și teama de a o vedea răspândindu-se în întreaga Europă. Când, de exemplu, în cursul crizei din Cehoslovacia din 1938, Franța și Marea Britanie erau confruntate cu alternativa dintre aprobarea expansiunii imperialiste a Germaniei și încercarea de a o opri cu ajutorul sovieticilor, prestigiul acestora din urmă era atât de scăzut, încât puterile occidentale le-au refuzat propunerea de cooperare fără prea mari ezitări. Prestigiul militar al Uniunii Sovietice și-a atins cel

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
vor considera justă dorința de putere și o vor condamna pe a celorlalți ca fiind nedreaptă. De la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, rușii și-au justificat aspirațiile de putere prin considerente de securitate. Dar ei au condamnat ca „imperialistă” și preliminarie pentru cucerirea mondială expansiunea puterii americane. Statele Unite au pus o etichetă similară dorințelor rusești, în timp ce-și priveau obiectivele externe drept necesități impuse de apărarea națională. După cum spunea John Adams: Puterea consideră întotdeauna că are un suflet

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
mondial - întărind moralul Antantei și slăbindu-l pe cel al Puterilor Centrale - este exemplul clasic al importanței factorului etic în politica internațională 4. Ideologii tipice ale politicilor externetc "Ideologii tipice ale politicilor externe" Din natura politicii internaționale rezultă că strategiile imperialiste apelează practic întotdeauna la deghizări ideologice, în timp ce politicile de statu-quo pot fi prezentate mai des drept ceea ce sunt ele în realitate; de asemenea, anumite tipuri de ideologii se coordonează cu unele politici internaționale. Ideologiile statu-quoului O politică de statu-quo își

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
invoce principii morale capabile să facă față sfidării. Acest obiectiv a fost realizat prin pace și prin dreptul internațional. Pacea și dreptul internațional sunt extrem de capabile să servească, în calitate de ideologii, politicii de statu-quo. Deoarece, perturbând distribuția existentă de putere, politicile imperialiste conduc frecvent la război, care trebuie avut tot timpul în vedere, o politică externă care proclamă pacifismul ca principiu călăuzitor este, în aceeași măsură, antiimperialistă și susținătoare a statu-quoului. Exprimând în termeni pacifiști obiectivele unei politici de acest tip, decidentul

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
în vedere, o politică externă care proclamă pacifismul ca principiu călăuzitor este, în aceeași măsură, antiimperialistă și susținătoare a statu-quoului. Exprimând în termeni pacifiști obiectivele unei politici de acest tip, decidentul aplică stigmatul de națiuni instigatoare la conflict asupra oponenților imperialiști, își eliberează compatrioții de scrupule morale și poate spera să câștige sprijinul tuturor țărilor interesate de menținerea statu-quoului6. Dreptul internațional îndeplinește o funcție ideologică similară. Orice ordine legală tinde să fie în primul rând o forță socială statică. El definește

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
mutuală”. Deoarece, deseori, modificările au loc în detrimentul națiunilor mici, apărarea drepturilor lor, ca în cazul Belgiei în 1914, al Finlandei și Poloniei în 1939, devenea, în condiții propice, o altă ideologie în slujba politicii de statu-quo. Ideologiile imperialismului O politică imperialistă are nevoie tot timpul de o ideologie deoarece, spre deosebire de strategiile de statu-quo, imperialismul trebuie să-și demonstreze mereu justețea cauzei. Trebuie să arate că statu-quoul pe care încearcă să-l răstoarne merită să piară și că legitimitatea morală, care în

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
al statu-quoului. Calitatea dinamică a imperialismului necesită o ideologie dinamică. În domeniul dreptului, este vorba despre doctrina legii naturale - a dreptului așa cum ar trebui să fie - care corespunde nevoilor ideologice ale imperialismului. Împotriva nedreptăților dreptului internațional real, simbolizând statu-quoul, națiunile imperialiste vor invoca o lege superioară, care corespunde necesităților dreptății. Astfel, Germania nazistă și-a fundamentat, în principal, cererile pentru revizuirea ordinii de la Versailles pe baza principiului egalității, pe care documentul l-ar fi violat. Solicitarea de colonii, de exemplu, eliminate

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
de la Versailles pe baza principiului egalității, pe care documentul l-ar fi violat. Solicitarea de colonii, de exemplu, eliminate prin tratat pentru Germania, și cea de revizuire a clauzelor de dezarmare unilaterală se inspirau din aceeași idee. Când o politică imperialistă nu rezultă dintr-un război pierdut, dar provine dintr-un gol de putere ce invită la cucerire, ideologiile morale care prescriu o datorie inevitabilă de expansiune sunt cele care iau locul apelului la dreptul natural corect împotriva injustului drept pozitiv

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
a cărei răspândire în rândul celorlalte popoare de pe pământ reprezenta misiunea cuceritorului. Ideologia japoneză a „zonei de coprosperitate” din Asia de Est avea aceleași conotații de datorie umanitară. Oricând o filosofie politică adorată cu fervoare religioasă coincide cu o politică imperialistă, ea devine un instrument de deghizare ideologică. Imperialismul arab în timpul perioadei de expansiune s-a justificat prin apelul la datoria religioasă. Imperialismul napoleonian s-a răspândit asupra Europei sub flamura „Libertate, Egalitate, Fraternitate”. În special în ceea ce privește Constantinopolul și Dardanelele, imperialismul

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
În special în ceea ce privește Constantinopolul și Dardanelele, imperialismul rus a făcut apel succesiv sau concomitent la credința ortodoxă, panslavism, revoluția mondială și apărarea de blocada capitalistă. În epoca modernă, mai ales sub influența filosofiilor sociale ale lui Darwin și Spencer, ideologiile imperialiste au preferat argumentele biologice. Transferate în domeniul politicii internaționale, filosofiile supraviețuirii și adaptării au văzut în superioritatea militară a unei națiuni puternice față de una slabă un fenomen natural, care o făcea pe a doua obiectul predestinat al puterii celei dintâi

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
nu obțin „pământ locuibil”, „se vor sufoca” și, dacă nu vor obține resurse de materii prime, „vor muri de foame”. Cu varii deosebiri, ideologia a fost folosită în anii ’30 și de Italia și Japonia pentru a-și justifica politicile imperialiste și a-și disimula obiectivele imperialiste 9. Cea mai des practicată deghizare și justificare a imperialismului a făcut referire totuși la ideologia antiimperialistă 10. Așa cum, după Huey Long, fascismul va ajunge în America sub masca antifascismului, la fel și imperialismul

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
sufoca” și, dacă nu vor obține resurse de materii prime, „vor muri de foame”. Cu varii deosebiri, ideologia a fost folosită în anii ’30 și de Italia și Japonia pentru a-și justifica politicile imperialiste și a-și disimula obiectivele imperialiste 9. Cea mai des practicată deghizare și justificare a imperialismului a făcut referire totuși la ideologia antiimperialistă 10. Așa cum, după Huey Long, fascismul va ajunge în America sub masca antifascismului, la fel și imperialismul s-a instalat în multe țări

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]