1,484 matches
-
ni le oferă simțurile și, cu atât mai puțin, care ar fi temeiul necesității lor. Într-un text consacrat unui examen critic al literaturii acestei teme, Michael Friedman arată că în afara lui Buchdahl și a altor cunoscuți autori de studii kantiene ca Gordon Brittan, Henry Alison și Paul Guyer ajung la o concluzie asemănătoare. O concluzie pe care Friedman o formulează scriind că aplicarea conceptului a priori al cauzalității experiențelor noastre nu duce la legi cauzale generale sau la uniformități (pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
a priori, cât și una empirică. Ele nu sunt nici „împrumutate din experiență”, nici „independente de experiență”, ci reprezintă pentru Kant o combinație între ceea ce ne oferă experiența și principiile a priori. Willem Harper, bunăoară, subliniază distincția dintre două concepte kantiene ale necesității: o necesitate necondiționată, independentă de orice conținut empiric, și o necesitate condiționată care implică raportare la un conținut empiric. Judecățile care exprimă o necesitate condiționată nu sunt pur și simplu a priori. Ele sunt a priori în sensul
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
simple asocieri constante între percepții, legi care nu pot fi totuși cunoscute a priori, pare neîndoielnică, ne vom pune în mod firesc întrebarea dacă el oferă o explicație a posibilității unor asemenea legi și care anume este aceasta. Reputați cercetători kantieni au răspuns afirmativ la prima întrebare și au formulat răspunsuri diferite la cea de-a doua. Potrivit unei interpretări elaborate îndeosebi in scrierile lui Buchdahl, răspunsul la cea de-a doua întrebare nu trebuie căutat în teoria kantiană a experienței
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
Reputați cercetători kantieni au răspuns afirmativ la prima întrebare și au formulat răspunsuri diferite la cea de-a doua. Potrivit unei interpretări elaborate îndeosebi in scrierile lui Buchdahl, răspunsul la cea de-a doua întrebare nu trebuie căutat în teoria kantiană a experienței, așa cum a fost expusă ea în „Analitica transcendentală”. Aici Kant ar fi cercetat doar condițiile care fac posibilă cunoașterea naturii în genere, tot așa cum în Pmsn interesul său s-a îndreptat spre determinarea condițiilor care fac posibilă cunoașterea
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
nu numai facultatea de a subsuma particularul unui general, ci și de a găsi pentru particular generalul. Uniformitățile empirice devin legi, adică necesare corelații, ca elemente constitutive ale unei ordini a naturii, ordine care este cerută de rațiune. În sistemul kantian - scrie Buchdahl - expresia «natura este supusă legiiă are astfel două sensuri diferite: unul se referă la faptul că necesitatea transcendentală este cuprinsă în conceptul experienței posibile în general; al doilea este că rațiunea sau judecata atribuie naturii ordine, care este
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
multe tipuri de corelații. Patru dintre acestea ar putea fi caracterizate drept legi. Primul nivel este constituit din legile naturii în genere, care sunt principiile filosofiei transcendentale. Cel de-al doilea nivel cuprinde legile naturii corporale, în primul rând legile kantiene ale mișcării, formulate în Pmsn. Într-un caz ca și în celălalt este vorba de legi strict a priori. Alături de acestea, Kant recunoaște - apreciază Friedman - încă două tipuri de legi, legi care au un statut mixt și sunt, în acest
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
percepție conceptelor pure ale intelectului (potrivit anumitor condiții generale ale intuiției)”59. Kant nu spune mai mult. Unii comentatori și interpreți au afirmat că distincția formulată în acest fel în Pr. ar trebui socotită drept o expresie inadecvată a distincției kantiene dintre simple asociații constante de impresii subiective și judecăți autentice, care au o valoare obiectivă. Astfel Hansgeorg Hoppe apreciază că propozițiile numite de Kant „judecăți de percepție” nu ar fi, de fapt, judecăți deoarece ele nu spun nimic despre obiecte
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
mod explicit în textul lui Kant”. (p. 149) 52. Vezi Metaphysische Anfangsgründe... , p. 4. 53. Ibidem, p. 34. 54. Vezi M. Friedman, „Kant and the Twentieth Century”, în P. Parrini (ed.), Op. cit., pp. 38-39. 55. Într-un studiu consacrat teoriei kantiene a experienței, care rămâne până astăzi incitant, Wolfgang Stegmüller susține, cu argumente originale, că ceea ce a urmărit Kant a fost o „întemeiere defintivă” a științei matematice a naturii din epoca sa. Kant, afirma el, „a fost un teoretician din școala
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
rațiunii pure, ed. cit., p. 209.) DOUĂ CONCEPTE ALE CUNOAȘTERII Într-o literatură cuprinzătoare, îndeosebi în scrieri ale unor autori de orientare antimetafizică din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și din prima jumătate a secolului XX, filosofia kantiană și filosofia cunoașterii de orientare empiristă sunt înfățișate drept poli care se opun și se exclud reciproc. Ernst Mach, de exemplu, îl asociază pe Kant și kantianismul în genere cu proiectele de întemeiere a priori a științei naturii, în particular
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
le respinge cu hotărâre în cunoscuta sa lucrare consacrată istoriei critice a mecanicii 1. Sistemul lui Kant a fost perceput de empiriștii logici drept o construcție filosofică de factură raționalistă, chiar drept ultimul mare sistem de filosofie raționalistă. Atunci când filosofia kantiană este invocată drept fundal contrastant al prezentării și argumentării unei concepții empiriste asupra cunoașterii se are în vedere, în primul rând, teoria kantiană privitoare la posibilitatea unei cunoașteri independente de experiență, o cunoaștere care se exprimă în enunțuri sintetice a
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
drept o construcție filosofică de factură raționalistă, chiar drept ultimul mare sistem de filosofie raționalistă. Atunci când filosofia kantiană este invocată drept fundal contrastant al prezentării și argumentării unei concepții empiriste asupra cunoașterii se are în vedere, în primul rând, teoria kantiană privitoare la posibilitatea unei cunoașteri independente de experiență, o cunoaștere care se exprimă în enunțuri sintetice a priori. Astfel, Rudolf Carnap afirma că negarea existenței unor enunțuri care sunt sintetice și, totodată, a priori, care conțin adică o cunoaștere ce
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
enunțuri care sunt în același timp sintetice și a priori în sensul lui Kant, adică înzestrate cu atributele necesității și generalității. Dezvoltarea ulterioară a cunoașterii științifice este caracterizată de Reichenbach drept un proces de „dizolvare a sinteticului a priori”. Ideea kantiană a sinteticului a priori a fost o eroare, însă una istoric justificată. (Reichenbach admite că dacă Immanuel Kant ar fi trăit în epoca teoriei relativității și a mecanicii cuantice el ar fi abandonat probabil ideea că există o cunoaștere sintetic
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
aceea mai bine întemeiat decât cunoașterea științifică. Această simplă analiză logică arată că filosofia sinteticului a priori a lui Kant nu poate fi apărată.4 Cititorii care înregistrează asemenea luări de poziție pot ajunge ușor la concluzia că între conceptul kantian al cunoașterii și acel concept al cunoașterii de orientare empiristă care domină gândirea științifică contemporană nu ar exista puncte de convergență notabile. Această impresie este însă greșită. Pe un alt plan al analizei, lucrurile se înfățișează cu totul altfel. Este
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
al cunoașterii de orientare empiristă care domină gândirea științifică contemporană nu ar exista puncte de convergență notabile. Această impresie este însă greșită. Pe un alt plan al analizei, lucrurile se înfățișează cu totul altfel. Este acel plan pe care coceptul kantian al cunoașterii și conceptul cunoașterii propriu gândirii empiriste moderne vor fi examinate pe fundalul opoziției dintre ceea ce numesc aici „două concepte ale cunoașterii”. Am în vedere ceea ce voi desemna în mod convențional prin expresiile concept al cunoașterii orientat spre conținut
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
Am în vedere ceea ce voi desemna în mod convențional prin expresiile concept al cunoașterii orientat spre conținut și concept al cunoașterii orientat spre formă. Voi încerca, mai întâi, să caracterizez conceptul cunoașterii orientat spre conținut. În continuare, voi prezenta coceptul kantian al cunoașterii drept un concept al cunoașterii orientat spre formă. În cele din urmă, îmi propun să pun în evidență unele apropieri între conceptul kantian al cunoașterii și conceptul cunoașterii al empirismului modern de orientare științifică, în calitatea lor de
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
încerca, mai întâi, să caracterizez conceptul cunoașterii orientat spre conținut. În continuare, voi prezenta coceptul kantian al cunoașterii drept un concept al cunoașterii orientat spre formă. În cele din urmă, îmi propun să pun în evidență unele apropieri între conceptul kantian al cunoașterii și conceptul cunoașterii al empirismului modern de orientare științifică, în calitatea lor de concepte ale cunoașterii orientate spre formă. Este o convergență care exprimă, sub un aspect determinat, viabilitatea și perenitatea analizei kantiene a cunoașterii. Un concept al
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
evidență unele apropieri între conceptul kantian al cunoașterii și conceptul cunoașterii al empirismului modern de orientare științifică, în calitatea lor de concepte ale cunoașterii orientate spre formă. Este o convergență care exprimă, sub un aspect determinat, viabilitatea și perenitatea analizei kantiene a cunoașterii. Un concept al cunoașterii orientat spre conținut va putea fi caracterizat drept premisă și punct de sprijin al unor tradiții ale gândirii metafizice. Dincolo de deosebiri notabile dintre aceste tradiții, motivațiile adoptării unui asemenea concept al cunoașterii precum și contururile
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
poate epuiza conținutul. Aici nu trebuie și nu poate să persiste, în cele din urmă, o limită de netrecut; căci gândul și obiectul spre care se îndreaptă acesta sunt unul și același lucru.7 Cotitura sau răsturnarea produsă de criticismul kantian în istoria gândirii filosofice a fost caracterizată în diferite feluri. Ea va putea fi caracterizată și drept o trecere de la un concept al cunoașterii orientat spre conținut la un concept al cunoașterii orientat spre formă. Potrivit acestuia din urmă, cunoașterea
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
Kant. Un număr mare de pasaje din Critica rațiunii pure și din Prolegomene pot fi invocate pentru a susține această afirmație. În cele ce urmează vor fi menționate doar câteva din cele mai semnificative. O determinare pur negativă a conceptului kantian al cunoașterii ar putea fi redată, pe scurt, în felul următor: nu există o cunoaștere directă, nemijlocită, intuitivă. Kant contestă, mai întâi, că oamenii, ca ființe raționale imperfecte, posedă ceva de felul unei intuiții intelectuale. Prin aceasta el se delimitează
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
am putea obține cunoaștere prin intuițiile sensibile. Faptul că nu a realizat această imposibilitate, orientându-se spre deducția empirică a conceptelor intelectului, constituia, pentru Kant, păcatul capital al filosofiei empiriste a cunoașterii din epoca sa. O formulare pozitivă a conceptului kantian al cunoașterii ar putea fi următoarea: nu există vreo altă intuiție în afară de intuiția sensibilă; aceasta oferă doar materia cunoașterii; o cunoaștere despre realitate va lua naștere numai prin unirea acestei materii cu formele pure ale gândirii, cu categoriile. Este un
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
simțuri și o anumită formă de a o ordona din izvorul intern al intuirii și gândirii pure și care sunt puse mai întâi în funcție și produc concepte cu prilejul impresiilor”12. Delimitarea netă a acestor două elemente în analiza kantiană a cunoașterii se sprijină pe opoziția fundamentală dintre sensibilitate și intelect. Prin conceptele intelectului devine abia posibilă sinteza diversului și, prin aceasta, cunoașterea bazată pe experiență. Materia sintezei ne oferă însă intuiția sensibilă. A gândi un obiect și a cunoaște
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
date prin intuiție, conceptele intelectului rămân „simple forme de gândire prin care nu este cunoscut încă nici un obiect determinat.” 14 Kant a oferit o elaborare particulară, specifică conceptului orientat spre formă. Particularitățile acestei elaborări decurg, în primul rând, din concepția kantiană asupra formei cunoașterii. Pentru Kant concepte pure, concepte despre obiecte în genere, fac posibilă experiența, fiind condiții a priori ale acesteia. Valabilitatea obiectivă a acestor concepte, a categoriilor, constă în aceea că, în calitate de forme pure, ele fac posibilă sinteza diversului
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
pentru evidențierea condițiilor care fac posibilă o cunoaștere cu valoare obiectivă. În mod firesc, considerațiile acestor autori, spre deosebire de cele ale lui Kant, au un caracter preponderent metodologic. Cu atât mai remarcabilă ne apare convergența lor cu unele concluzii ale analizei kantiene, pe linia elaborării unui concept al cunoașterii orientat spre formă. Hermann von Helmholtz, socotit cel mai de seamă cercetător german al naturii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a conceput dualitatea conținutului și a formei cunoașterii în
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
cere același semn și că deci semne diferite corespund întotdeauna unei acțiuni diferite.” 16 Coordonarea univocă epuizează relația dintre datele senzoriale și construcțiile conceptuale. Relația nu este una de reflectare, de oglindire, și nici una de natură genetică. Ca și conceptul kantian al cunoașterii, acest concept metodologic al cunoașterii orientate spre formă a fost elaborat printr-o distanțare clară de ideea empiristă tradițională a derivării conceptelor din datele primare furnizate de organele de simț. Tema a căpătat un profil deosebit de pregnant în
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
primit pentru prima dată contururi clare în filosofia transcendentală a lui Kant. Într-un al doilea pas, trebuie să se sublinieze, totodată, opoziția dintre rezultatele acestei reflecții, care s-a dezvoltat pe fundalul unei concepții empiriste asupra cunoașterii, și apriorismul kantian. Pentru Kant, cunoașterea este rezultatul reunirii intuițiilor și conceptelor pure ale intelectului. Pentru empirismul modern, cunoașterea reprezintă o coordonare univocă a unor experiențe senzoriale date și a unor concepte create în mod liber de mintea omului, respectiv a cercetătorului. Reflecția
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]