1,195 matches
-
hipertensiunii arteriale în populația generală și importanța sa prognostică, puține date sunt disponibile despre relația dintre tensiunea arterială crescută, leziunile organelor țintă și boala periodontală. Castelli WA et al. au găsit o proliferare a intimei și stratului elastic cu reducerea lumenului vaselor ce nutresc periodonțiu la subiecții hipertensivi. Într-un alt studiu, Ioi H. et al. au observat că poziția și mișcările dintelui au fost afectate de forța presiunii sângelui transmisă prin vasele periodontale. Creșterea tensiunii arteriale împreună cu simptomele subiective și
Modulul 4 : Aspecte clinice şi tehnologice ale reabilitării orale (implantologie, reabilitarea pierderilor de substanţă maxilo-facială) by Norina-Consuela FORNA () [Corola-publishinghouse/Science/101015_a_102307]
-
fie prin creșterea depunerii de grăsime în țesuturile moi ale faringelui, fie prin compresia faringelui de masele grase superficiale de la nivelului gâtului. Sforăitul, o vibrație cu frecvență înaltă a țesuturilor moi la nivelul palatului și faringelui, care rezultă din reducerea lumenului căilor aeriene superioare, poate agrava îngustarea acestora prin edemul țesuturilor moi. Deși se însoțește de intensificarea eforturilor ventilatorii, apneea obstructivă provoacă hipoxemie (cu sau fără hipercapnie) care, atingând un nivel critic, activează sistemul de reglare și control al respirației urmat
Modulul 4 : Aspecte clinice şi tehnologice ale reabilitării orale (implantologie, reabilitarea pierderilor de substanţă maxilo-facială) by Norina-Consuela FORNA () [Corola-publishinghouse/Science/101015_a_102307]
-
o pierdere de tonus a musculaturii căilor aeriene și colapsul lor. Această succesiune de evenimente se poate repeta de sute de ori în timpul unei nopți. În sindromul de apnee obstructivă în somn crește în special rezistența la flux datorită îngustării lumenului căilor aeriene superioare, ceea ce produce o turbulență crescută a curentului de aer și o creștere considerabilă a consumului de oxigen al mușchilor respiratori. În efortul chiar de mică intensitate, aportul suplimentar de oxigen realizat prin creșterea ventilației este consumat în
Modulul 4 : Aspecte clinice şi tehnologice ale reabilitării orale (implantologie, reabilitarea pierderilor de substanţă maxilo-facială) by Norina-Consuela FORNA () [Corola-publishinghouse/Science/101015_a_102307]
-
defel. Plin de dragostea lui pură, De al său prea dulce vis, El pe scut și pe armură A.M. D.* cu sânge-a scris. Când la luptă paladinii Se-aruncau cu crunt avânt În pustiul Palestinei Nume de femei strigând, Lumen coeli, sancta Rosa*! Exclama înspre dușmani, Semănând apoteoza Spaimei printre musulmani. În castelul lui, departe, Se-ntorcea din Răsărit Și-a rămas până la moarte Mut și trist, ca un smintit. Amintindu-și apoi aceste clipe, cuprins de o nemaipomenită tulburare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
cu valoare universală. Aici intervine partea spectaculoasă a resurselor limbii: româna este singura limbă neolatină care a conservat înțelesul apostolic al conceptului de lume, prin transfigurarea semantică a luminii în lume, căci în limba noastră cuvântul lume vine din latinescul lumen, care înseamnă lumină. Demersul gândirii Părintelui Stăniloae seamănă aici izbitor cu al filosofării lui Constantin Noica, dovedindu-se, astfel, cât de fecundă e calea deschisă de autorul Devenirii întru ființă, cale, altminteri, intuită, la noi, încă de Eminescu, iar în
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Atunci lumea "a devenit transparentă pentru Dumnezeu"21, într-o lumină "care strălucește prin toate"22. Dinspre Dumnezeu, atunci lumea însăși pare să se schimbe: "se dovedește astfel că e <<lumină>> inepuizabilă conform cuvântului românesc <<lume>>, care vine de la latinescul <<lumen>>"23. În lumea-lumen, Dumnezeu este prezent ontologic: "Potrivit credinței noastre, lumea se luminează în relația ei ontologică cu Dumnezeu, care e sensul ei suprem"24. Căutările Părintelui Stăniloae ies hotărât din spațiul speculativ al metafizicii, consonând, din acest punct de
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
acest punct de vedere, cu filosofia postmodernistă, dar recognoscibilă abia în cea transmodernistă a transdisciplinarității, de unde ascendentul remarcabil față de acestea și mai ales față de postmodernism, care lucrează doar cu conceptul lumii în sine, amenințată, astfel să-și piardă transparența de lumen. Pentru teologia ortodoxă a Părintelui Stăniloae, lumea, în diversitatea ei, nu este unitară ontologic, ca în metafizicile tradiționale și ca în teologia scolastică. El confirmă filosofiile diferenței sau arheologia și genealogia lui Foucault. Nefiind ontologică, unitatea lumii este întotdeauna dialogică
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
eurilor, ca rezultantă a ontologiei arheului din gândirea eminesciană 26. Filosofii diferenței și ai diferanței, constatând lipsa unității ontologice din lume, au fost tentați, simultan, să elimine unitatea numită cosmos cu diversitatea scindată numită haosmos. Într-adevăr, în lumea fără lumen, totul e scindat și dezbinat. Trăim în haosmos. Ca și Bacovia, Părintele Stăniloae vede în lumea modernă (implicit postmodernă) "forța descompunerii, a coruptibilității"27. Este o lume a sfâșierii: "Orgoliul, lăcomia, mânia, pofta nemăsurată sunt factorii acestor despărțiri și sfâșieri
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
infernul care se închide în compoziție monotonă și o adâncește într-o sfâșiere și într-o <<infinită>> complexitate"29. Schimbarea de direcție a Părintelui Stăniloae este decisivă. Unitatea ontologică nu e de găsit în lume, ci doar în lumea ca lumen, în lumea 30 transparentă divinității. Unitatea nu e dată de "cărămida" universului, pe care filosofia modernă a renunțat s-o mai caute, pe bună dreptate. Unitatea se răsfrânge asupra lumii dialogic, adică Treimic, dar nu compozit. Comentându-l pe Sf.
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Celor trei Ipostase". Metafizicienii au căutat pe Dumnezeu în element, or, Dumnezeu nu e din această lume. Postmodernii comit, în schimb, eroarea inversă: negăsind unitatea în această lume, au renunțat la ea, proclamând domnia hazardului. Într-adevăr, lumea golită de lumen e haosmos, ca ultimă oglindă a materialismului ateu. Filosofii diferenței trăiesc cu iluzia că poate exista operă fără autor. Lumea întoarsă din drumul ei către lumen ajunge de unde a purces: la nimic. Numai din acest punct de vedere lumea nu
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
această lume, au renunțat la ea, proclamând domnia hazardului. Într-adevăr, lumea golită de lumen e haosmos, ca ultimă oglindă a materialismului ateu. Filosofii diferenței trăiesc cu iluzia că poate exista operă fără autor. Lumea întoarsă din drumul ei către lumen ajunge de unde a purces: la nimic. Numai din acest punct de vedere lumea nu are autor. E o întâlnire dramatică cu diavolul. Iar diavolul nu este creator. Numele lui e Nimeni, cum a demonstrat-o Denis de Rougemont, într-o
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
comunicare între Dumnezeu și creatură. Eminescu a avut revelația clipei de iubire (de eternitate). Dar omul e mereu în pericol de a rata ora de iubire. De aceea, femeia din Pe lângă plopii fără soț... nu face ca lumea să fie lumen, ca să se aprindă pe boltă o stea, semn al eternității în eon. Eșecul iubirii eminesciene are aceeași pricină ca în Așteptându-l pe Godot. E grăitor că, în finalul Luceafărului, fata fericită alături de iubitul ei descoperă că numai ei doi
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
dat sens creației sale. Dar omul căzut e chiar cel care suferă de maladia altui tip de antropocentrism, cel luciferic, împărtășit de moderni și adâncit de amintitul "nou antropocentrism" postmodern. Omul izolat de Creator este egoist, opunându-se lumii ca lumen și neantizând-o, convins că i se cuvine orice. Antropocentrismul Părintelui Stăniloae este personalist, nu individualist. Este prăpastia eonică dintre creștinism și orice formă de ateism. Cel din urmă nu încetează să aducă laude la adresa omului, contrapunându-l unei divinități fioroase
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
lui Eminescu. Unii l-au acuzat pe Cărtărescu de solidarizare în demolarea lui Eminescu. Eroare. Mircea Cărtărescu l-a privit doar pe Eminescu din perspectiva "noului antropocentrism" postmodernist, care dă prioritate trupului fizic și-i refuză transparența în lumea ca lumen. Pentru el, Eminescu este interesant ca "om concret" și de aceea găsește satisfacția de a-i descrie părul de pe trup și platfusul. Asta înseamnă că antropocentrismul cărtărescian, postmodern, cum se autodefinea în acel an (fiindcă, între timp, se pare, scriitorul
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
eminescianismului, care e transmodern, a fost prevăzută de Eminescu însuși, tot în Scrisoarea I. Poetul anticipa că urmașii vor fi atrași de "biografia subțire", legată de trupul supus păcatului și vinei. Ei vor aplauda trupul opac, iar nu ființarea în lumen: Nu lumina / Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina, / Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt / Într-un mod fatal legate de o mână de pământ, / Toate micile mizerii unui suflet chinuit / Mult mai mult îi va atrage
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
predominante devin în Europa sciziunile și sfâșierile, cu o creștere progresivă a "complexităților". Criza creștinismului ia amploare, fiind destul de limpede că religia a fost adesea folosită ca paravan pentru interese imperiale și sociale, care au îndepărtat-o de lumea ca lumen, hristocentrică. Fusese de mult uitată porunca Sf. Augustin: Iubește și fă ce vrei! Omul descoperă că nu este liber, căci lumea se vedea golită de lumină. Uluitor devine faptul că revoluțiile europene se declanșează în numele Luminii. Este o cruntă ironie
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
fă ce vrei! Omul descoperă că nu este liber, căci lumea se vedea golită de lumină. Uluitor devine faptul că revoluțiile europene se declanșează în numele Luminii. Este o cruntă ironie că în plină domnie a Bisericii lumea se descoperă fără lumen, opacă și încâlcită, încât începe să creadă că lumina poate veni din sine însăși, ruptă de religie. Îți vine să crezi că religia însăși s-a rupt de Hristos, de vreme ce în numele ei se pot comite orori. Oare nu condamna Inchiziția
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
conflictul franco-german, prin "afacerea Dreyfus"), fie ritualic, în spiritul învierii creștine, fie prin spălarea onoarei în duel, soluție consacrată în viața aristocratică a evului mediu, fie pe calea justiției, care va deveni cea mai eficientă în societățile moderne. Lumea fără lumen este "partea diavolului", cum s-a exprimat Denis de Rougemont. Este o lume a dezbinării, a dublului monstruos 66, a răzbunării perpetue, o lume semibarbară, în care Cain trebuie să-l ucidă pe Abel, iar urmașii acestuia să se răzbune
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
a violenței, cu o dublă privare de libertate, a victimei și a călăului. De aceea moartea este ultimul dintre mistere, în fața căruia toți suntem "egali", cum a spus-o Eminescu. Poetul a numit-o enigma, runa. Ea e lumea fără lumen: "Moarte, tu îmi pari o noapte neagră, naltă și întinsă, / Iar în mijloc de-ntuneric o făclie stă aprinsă" (Moarte, tu îmi pari...). Oricât de căzută, Dumnezeu încă nu și-a retras din lume ultima făclie, care dă speranța învierii
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
mustind de echivoc, de îndată ce părăsim sistemul de referință ateist și descoperim, în teologia Părintelui Stăniloae, subiectivitatea personalistă (nerepresivă), izvorând din Dumnezeul personal în Treime, ceea ce nu contrazice Dasein-ul heideggerian, ci îi dă suportul ontologic al unității dialogice a lumii ca lumen, sprijin care trimite, în definitiv, la ontologia fundamentală de după Kehre, când Heidegger însuși va sfârși prin a afirma, în ultimul său interviu, că "Numai un Dumnezeu ne mai poate salva". Nu încape îndoială, metafizica și teologia trebuiau să fie depășite
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Platon încă voia să distingă în pharmakon binele de rău, adevărul de minciună, căutând piatra filosofală, fără însă a putea să știm sigur care era opțiunea lui și care a lui Socrate. Creștinul are cheia în credință, ca regăsire a lumen-ului în lume. Aceasta e și opțiunea lui Eminescu. Postmodernul, însă, care nu mai crede ca Shakespeare în fantasmele sale, având doar conștiința jocului, trebuie să găsească un sprijin în echivocul diferenței. Întrucât Tatăl dispare și cu el modelul, artistul
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
implicit, de diseminarea pederastă, căci aceea nu are de trecut nici un himen, nici o piedică, neavând ce fecunda. În pederastie, mimarea este goală, căutând numai plăcerea fizică și fuga de suferință. Or, tocmai suferința te apropie de adevăr, de lumea ca lumen. Sau, cum zice Eminescu: "Ci trăiește, / Chinuiește / Și de toate pătimește / Ș-ai s-auzi cum iarba crește". În zădar în colbul școlii...). Aceasta este diferența între mimul-epigon și artistul adevărat: cel dintâi nu poate auzi decât nimicul, adică momentul
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
în îndobitocire, în fanatism, în vulgaritate; ci când Lumina abia se reflectă în ele, ea formează colori prismatice. Sufletul omului e ca un val sufletul unei națiuni ca un ocean"142. E aici o splendidă gândire antitetică a lumii ca lumen (altminteri, poetul scrie cuvântul Lumină cu majusculă, dovadă că are conștiința transparenței spirituale), așa cum se prefigurează în teologia Părintelui Stăniloae. De aceea, nu este productiv să lauzi cosmopolitismul, eliminând din ecuație specificul național, pledând împotriva identității, precum o fac gânditori
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
cadavrul". Dar, cum spunea Francis Ponge, poezia trebuie să fie rage de l'expression, adică, în limbajul gramatologiei lui Derrida, literalitate. Imaginea literalității ființei ca tăcere o găsim în insula lui Euthanasius, unde îndrăgostiții ajung "dezbrăcați", într-o lume devenită lumen, transparentă. Mircea Eliade a sesizat ambivalența insulei eminesciene, deopotrivă "cea mai desăvârșită viziune paradiziacă din literatura românească", împlinire a clipei de iubire a perechii Ieronim și Cezara, dar și tărâm al morții 173. Totuși, el înclină să accepte interpretarea călinesciană
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
existențial, iar în alte enunțuri se mărturisește ca trăitor într-o mistică nu neapărat legată de practicarea unui cult religios anume, dar semnificând cu hotărâre o recuperare a sacrului abandonat de ateismul rafinat al postmodernilor. Ihab Hassan privește lumea ca lumen, "ca miracol incredibil", simțindu-se atras de "Problema spirituală a materiei și a genezei lumii"220. La rându-i, Malcolm Bradbury se detașează de postmodernism declarând abandonarea tezei lui Fukuyama privitor la "sfârșitul istoriei", conștient că istoria trebuie recuperată, nemaicrezând
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]