1,061 matches
-
grijă de toate, chiar în acele clipe vine la noi moșu' Vasile, un vecin de mai departe, de peste șapte case. Dragii moșului, haideți cu moșul, o să vă dau ceva. Doamne, cît de puțin ne-a trebuit ca să ne recăpătăm speranța! Mînuțele s-au prins de moșu' Vasile; mînuțe nerăbdătoare și ochi aprinși scînteiau a viață. Moșu' Vasile era slab ca un schelet, ochii erau în două enorme găuri scobite drept sub frunte și nasul era subțire, atît de subțire că ai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
vine la noi moșu' Vasile, un vecin de mai departe, de peste șapte case. Dragii moșului, haideți cu moșul, o să vă dau ceva. Doamne, cît de puțin ne-a trebuit ca să ne recăpătăm speranța! Mînuțele s-au prins de moșu' Vasile; mînuțe nerăbdătoare și ochi aprinși scînteiau a viață. Moșu' Vasile era slab ca un schelet, ochii erau în două enorme găuri scobite drept sub frunte și nasul era subțire, atît de subțire că ai fi putut să te tai în el
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
-o pe de-a dreptul, prin grădinile oamenilor. În spatele casei Anicăi l-am văzut. Se tîra pe jos, căutînd ceva de mîncare. Era scheletic și m-a privit cu ochii aceia înconjurați de păr. Am rămas mut. Apuca stîngaci cu mînuța cîte o bucățică de pămînt, cîte o pietricică și ducea totul spre gură. Încerca să trăiască... Se spune că a mai trăit două luni după ce Anica s-a hotărît să-l lase să moară. Preotul l-a îngropat în cimitir
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
carte, un evantai cumva? Rochia o fi fost albă, înecată în broderii? Cel care este cu domnița și stă în picioare, cu mustăcioară și baston, o fi fost vreun filfizon? Ce plecăciune, dom'le, la nouăzeci de grade! Sărută afectat mînuța care i se întinde. O boltă din viță de vie, cu struguri din abundență, te însoțește spre nuc, spre banca înnegrită de timpuri, acolo unde văd scene generate de fantezii și visuri... Poftiți în casă, Excelență, ce onoare... Vă rog
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
frumusețe interioară ce-ți amintea invariabil de îngerașii Domnului și care frumusețe dispărea instantaneu la cea mai mică încruntare a cuiva. Se apropia de oameni cu neîncredere și dacă mișcai brusc mîna, sau corpul, ea își ascundea imediat căpușorul sub mînuțe. Faptul că nu plîngea cînd era bătută îi enerva și mai mult pe părinții ei și aceștia își dublau efortul pentru a-i crea durere. Floricica se atașa de animale mai mici, puișori de găină, mieluți sau purceluși. Îi mîngîia
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
în picioare, i s-a căscat forțat gura, a fost lăsată in frig afară ca să doarmă, dar totul s-a dovedit inutil. Nu a plîns, își ștergea năsucul plin de sînge, se cotorsiona de durere cînd i se răsucea o mînuță și se ghemuia ca un arici cînd era lovită cu picioarele. Rareori Floricica nu avea vînătăi cam peste tot corpușorul ei. Se străduia să facă ce i se cerea dar adesea sarcinile date se dovedeau a fi peste puterile ei
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
zîmbesc mamei și mă îndrept spre ușă. Pe traseu mă întîlnesc cu fata. O nouă căpiță din produsele vieneze este tîrîtă spre masă. Îmi zîmbește și-mi aruncă un "la revedere" puțin stîlcit. O admir cît este de mititică, ce mînuțe fine, ce tăliuță, ce gîngurit care stîlcește engleza... Deodată dau cu măciuca în baltă și adaug: și ce mult mănîncă, frate! Pînă la aeroport deja uitasem de micul dejun. Merg agale, aveam timp berechet. După micul dejun, am mai rămas
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
am mai rămas o oră și jumătate în cameră, meditînd la cîte în lună și în stele. Acum, în drum spre portița noastră de îmbarcare, eram foarte relaxat. Deodată, de la o masă a unui bar, două asiatice îmi fac cu mînuța. Zîmbesc, mă salută ca pe un vechi prieten. Eu însă rămîn cu ochii holbați: în fața lor, în farfurii se aflau niște tartine cît... Doamne, că rău mai sînt! Zîmbesc larg și încă o dată ne spunem "la revedere". Adică "good bye
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
cîștige hrana, și făcea orice, cu aerul unui om matur și amabil. L-am cunoscut în piața Bastilia, din Oran. Aveam două plase grele, tocmai terminasem cumpărăturile, cînd îl aud: Laissez-moi porter, monsieur. Mă uit la el cum apucă cu mînuța una din sacoșe, o las și-l văd cum se curbează dureros sub greutate. Întreb: Cît ceri pînă la Residence Perret? Copilul se uită șiret și chibzuiește. Dacă cere prea mult își pierde clientul, dacă cere prea puțin scapă un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
n-a călcat picior de european. Mă pornesc la drum cu curaj, zicîndu-mi: Fie ce-o fi, trebuie să cumpăr medicamentele necesare". Îngîndurat, îngrijorat, pășeam hotărît spre rău famatul cartier, cu speranța că voi scăpa eu cumva. Deodată simt o mînuță care mă prinde de mînă și salută inconfundabil: Bună seara, prietene. Mă uit la liliputanul meu prieten și ca să treacă timpul îi povestesc necazurile mele. Mergi cu mine, te apăr eu, spune el hotărît, apucîndu-mă ferm de mînă. Cele 95
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
și parcă, parcă își revine. Mă privește și îmi surîde; la rîndul ei mă încurajează (probabil arătam și eu ca dracu!); schimbăm cuvinte amabile. Șirurile se pun în mișcare și dau să mă aburc la drum. Pe capul meu simt mînuța prietenei mele de suferință. M-a protejat să nu dau cu capul de tavan la ridicare. Acest moment m-a impresionat cel mai mult. Solidaritatea umană. Sufletul omului generos. Omul este frumos, este creația lui Dumnezeu și nimic în lume
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
metri lungime și în partea cea mai lată are doar 300 metri. Seamănă cu o gîscă fără picioare. În micul port ne așteaptă primarul și vreo sută de copii de pînă la 6 ani. Nu cer nimic, aplaudă și întind mînuțele să-ți strîngă mîna. Dumnezeule, ce frumușei sînt! Sînt veseli, curăței și nemaipomenit de prietenoși. O negresă mă abordează direct. Sînt Brigitte Bardot, vă rog să-mi vizitați magazinul, vă fac un preț bun. -Brigitte... și mai cum? -Bardot, așa
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
Dar ce contează efortul ăsta, dacă au copiii ce mînca? În plus eu plătesc dublu. Cutia armoniei Domnul Espinosa Osvaldo Ramón era un meșter care se pricepea absolut la toate. Mecanisme pe care le vedea prima oară erau reparate de mînuța lui de aur. Șeful îl aprecia foarte mult și nici nu-și imagina că atelierul ar putea merge fără Ramón. Tocmai primise o sticlă de whisky prezentată într-un fel de tub metalic, frumos pictat și cu capac. Cum Ramón
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
mic și sărac toți oamenii din bloc ieșeau afară, făceau grătar, se invitau unul pe altul să guste, copiii erau ca și cum ar fi fost ai tuturor, pentru că toți aveam grijă de ei și le puneam câte un ou colorat în mânuță. Aici nu văd nimic. Paștele e aproape transformat într-o distracție pentru copii, pentru că unica preocupare este cum să cumperi ouă de ciocolată cu jucării ascunse în ele. Sunt încă o dată mândră că sunt româncă. Dumnezeu e la masă alături de
Cireșe amare by Liliana Nechita () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1353_a_2386]
-
cea ruptă și veche cu care venisem. Aveam inima cât un purice. Mi s-a prezentat casa, două apartamente unite între ele, două terase enorme, în total șapte camere și trei băi. La un moment dat Chiara mi-a dat mânuța și m-a tras după ea: — Vino, vino după mine! M-a dus în camera lor plină de păpuși și jocuri, mi-a spus să mă așez pe pat, apoi a declarat: — Toți oamenii pe care-i întâlnim în viață
Cireșe amare by Liliana Nechita () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1353_a_2386]
-
îl crease. Toți îl iubeau și îl îndrăgeau. Avea ochișorii mari, lucioși, limpezi ca o apă cristalină, cu o privire nevinovată, fără răutate. Pielea o avea albă, fragedă și gingașă ca spuma laptelui, iar privirea îi era pătrunzătoare și iscoditoare. Mânuțele lui, ca două pâinișoare, erau mereu în căutarea unui obiect. Buzele cărnoase și roșii păreau două boabe de fructe pârguite. Avea să împlinească un an cu două zile după Sfântul Ștefan, în sărbătorile de iarnă. Valentin era un tată iubitor
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
Nicky avea niște degețele atât de mici de credeai că din două pernuțe apare ceva drăguț. - Hai vino la mămica! Hai vino, îl striga aproape în șoaptă Carlina, încercând să învețe rolul de mămică tânără. - Mimimică, mimimică, îngână Nicky, întinzânduși mânuțele sale nevinovate pentru a-l lua în brațe. - Hai vino la mămica! Îl luă în brațe și îl sărută, strângându-l la piept cu puterea aceea permisă, nu mai mult decât ar fi vrut să o facă. Carlina își dăduse
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
făceau să fiarbă ca o oală sub presiune. Își aminti și îi apăruse ca o imagine ochii negri și luminoși ca două boabe de piper, năsucul mic cât un năsturel al pruncului care îi murise. Își aminti cum îi ținuse mânuțele mici întrale ei, cum i se rupea sufletul de atâtea ori când nu îl putea opri din plâns, după ce îi aplica tratamentul injectabil cu antibiotice. Își aminti de cele trei nepoțele, Doina, Luciana și Aura când veneau pe rând aducându
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
strălucitoare încât îți lăsa impresia că nu mai este capabil să împresoare pământul cu lumina sa până la marginea întinderilor sale,. Inainte de a ajunge în apartamentul nou în care se mutase după ce îl născuse pe Alin, Carlina îl apucă de mânuță pe Nicky cu un gest familiar și plin de afecțiune, gest pe care îl făcea foarte des atunci când se aflau împreună. Era cea mai mare bucurie a lui să stea cu maică-sa după ce fusese adus de la bunici, unde crescuse
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
accentul ei moldovenesc îi îndruma și îi învăța cum să se comporte și cum să se apere de răutățile lumii. Îi privea cu nesaț și cu multă drăgălășenie pe amândoi, transmițândule o senzație caldă și plăcută. Când se țineau de mânuțe se putea observa mai bine diferența dintre ei. Unul mai înalt iar celălalt mai micuț. Luată de un val de amintiri își adusese aminte cum le schimbase scutecele, cum era gata să plângă de bucurie când făcuseră primii pași și
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
trandafirii erau uscate și ușor umflate. Ar fi vrut să-și sărute copilul așa cum o mai făcuse de atâtea ori în anii precedenți. Se simțea destul de pedepsită că nu era lângă el. Își amintea de vremea când era încă o mânuță de om, un bebel adorabil și cu câtă dragoste îl crescuse. Sânii dureroși îi aminti cu exactitate cum îl aduse pe lume, câte emoții și cât de mult se rugase să fie sănătos, să nu mai treacă prin ce trecuse
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
sunt pe un făgaș bun. Carmen era ca o bancă secretoasă. Strângea cu precauție fiecare bănuț trimis de el acasă. Deși vorbeau la telefon aproape zilnic, Victoria suferea foarte tare de dorul lui taică-său, găsind-o uneori plângând cu mânuțile ei ca două pâinișoare albe în fața unei icoane, rugându-se în legea ei ca tăticuțul ei să vină sănătos acasă. De cele mai multe ori, Carlina refuza să vizualizeze imagini din viața acestei copile, puteau să îi aducă suferință. Intrase într-un
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
mai privească ca pe un etern dușman. Prin venele ei curgea același sânge ca și al lui, iar rădăcinile copilăriei și dragostea existau. Într-o zi căută să îi surprindă fiecare gest, fiecare oftat și privire. Uneori ea întindea o mânuță catifelată mângâindu-i fruntea iar el o săruta, o mângâia ca atunci când totul părea normal și le era bine. În altă zi, Nicky îi spuse: ți-am explicat în mod normal cum stau lucrurile. Nu ți-am ascuns nimic. Au
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
crezut că tata are o fată mare. Ce rușine să plângi și pun pariu că știu de ce! Ești geloasă din două motive: unul că vei locui cu Julia și al doilea că vei avea un frățior. Ea îi întinse o mânuță iar el i-o cuprinsese într-a lui ca într-un căuș, sărutândo. - M-am purtat prostește, iartă-mă tată! - Voi fi mereu alături de tine. Nu trebuie să mai spui nimic. Totul s-a întâmplat din vina mea. - Am să
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
Crivățul viscolește spulberând zăpada din pervazul ferestrei. Ștefan, cu cămașa lipită udă de sudoare, sprijinit de perete, împietrit, privește în gol cu ochii împăienjeniți în lacrimi. Îi crescuse și barba... Și nu erau decât patru zile; venise spre el cu mânuțele întinse: "Tata căluțu!". Era bucuria lui să-l călărească, să râdă și să-l îndemne cu pintenii în coaste: "Hiii căluțu!"... Maria îngenunchease la marginea patului, despletită, strângând la sân, cu disperare, piciorușele lui Bogdan, speriată parcă să nu i-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]