1,127 matches
-
reconstituim o biografie prin ricoșeu a marelui personaj Philip Marlowe. El nu e doar figura centrală a creației lui Chandler, ci o ipostază pe cât de seducătoare, pe atât de enigmatică a umanității aflate sub neobosita presiune a unei stranii energii nevrotice. Deși cărțile pe care i le-a dedicat Raymond Chandler au o vechime de cinci-șase decenii, Philip Marlowe este mai viu astăzi decât fusese la naștere. La fel și violența, lăcomia, nepăsarea, cinismul, fascinația vulgarității și nebunia lumii. Cinci zile
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
transpirând. Dar dimineața eram din nou un om sănătos. Starea de bine indusă de somnul în propriul pat e unul dintre puținele tablouri reconfortante ale cărții. „Graalul” căutat de Marlowe este liniștea unui paradis pierdut, a inocenței de dinaintea plonjării în nevrotica lume modernă. Pe anumite dimensiuni, atât Moose, cât și Velma par să rescrie biografia lui Jay Gatsby, fascinat de mitul american al fericirii absolute. Ca și în cazul personajului lui F. Scott Fitzgerald, metodele alese sunt improprii, iar tragedia este
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
care-l scoate din casă e dorința de a-și salva pielea - de vreme ce, naiv, comisese greșeală după greșeală. Neinspirat, nerezonabil, neuman, ni se înfățișează în cea mai spectaculoasă formulă în care un erou de tipul său ni se poate înfățișa: nevrotic, nefuncțional, atroce. Într-un cuvânt: înduioșător. E piscul, dar și prăpastia în care sfârșește orice erou care începe să-și simtă cu acuitate limitele. Uimit că a mai scăpat dintr-un cerc al Infernului, Philip Marlowe își redimensionează obsesiile: învață
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
stors de energie, percepându-și singurătatea nu doar în raport cu sine, ci și cu înfrângerile în serie, Marlowe devine o ipostază a mortului-viu, a individului golit de atributele normalității. Melancolia severă a detectivului se manifestă întotdeauna în legătură cu lumea înconjurătoare, cu spațiul nevrotic al deșertului californian populat de neoane, suferință, violență, lăcomie, ură, singurătate, peste care se întinde umbra feroce a morții. Goliciunea funerară a orașului depersonalizat coboară, prin vasele comunicante ale disperării, în adâncimile ființei lui Marlowe, pentru a-și stabili acolo
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
Playback intră în directă confruntare cu The Long Goodbye nu doar pentru că au fost scrise, practic, simultan, ci și pentru că există o complementaritate ce-l frapează pe observatorul scrierilor chandleriene. Romanul din 1953 întinsese la maximum coarda pasiunilor și tensiunilor nevrotice. Playback pare compus într-o stare de detentă, de „absurditate resemnată” (Hiney, 1997, p. 252), de renunțare la ambiția de a mai atinge virtuozitatea și de a stabili norma în cadrul genului. Romanul își propune, deliberat, să fie parte a unei
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
drept unul dintre urmașii (vocile răutăcioase erau chiar mai radicale: imitatorii) lui Chandler. Personajul central al cărților sale, Spenser, se înscrie, chiar pentru un cititor superficial, în directa descendență a lui Philip Marlowe. Schimbând ce e de schimbat - Los Angeles-ul nevrotic al lui Chandler devine, în anchetele lui Spenser, un Boston plin de capcane și primejdii -, tonul, temele și obsesiile cărților îl plasează în aceeași familie de scriitori. Robert B. Parker nu se afla la prima explorare a spațiului creativ al
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
America. Aceste calități s-au estompat, pentru că scriitorul mai tânăr e obligat să opteze. Nici nu avea de ales: a vedea un conflict între „virilitate” și „sterilitate” în anii ’90 înseamnă a crea, în cel mai bun caz, un personaj nevrotic. Or, Parker încearcă să transpună mitul, conștient că trebuie să sacrifice o parte din aura misterioasă care l-a înconjurat. Probabil că așa se explică strategia adoptată de romancier. Sub pana lui Chandler, eroul se înălța pe un piedestal plin
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
comportamentale, ca agresivitate sau retragere; comportament exagerat condescendent, pasiv, apatic; agresivitate extremă, ură sau hiperactivitate; stimă de sine scăzută, subapreciere, lipsa încrederii și comportament autodistructiv; modificări ponderale masive; teama de a merge acasă, frica față de părinți; caracteristici distructive, antisociale sau nevrotice; relatări neconcludente în legătură cu o vătămare suferită; cerșește, fură sau depozitează alimente; extinderea timpului de stat la școală (sosiri mult mai devreme și plecări mult mai târzii); oboseală constantă, lipsa atenției sau adoarme în clasă; abuz de droguri sau alcool. Cauzele
Revista de asistență socială () [Corola-publishinghouse/Science/2154_a_3479]
-
de apărare capătă o formă, Breuer și Freud (1895) pun în relație, pe de o parte, diferitele procedee în care se angajează eul pentru a se elibera de incompatibilitatea cu o anumită reprezentare și, pe de altă parte, diferitele afecțiuni nevrotice. Termenul „mecanism”, asociat conversiei isterice, apare un an mai târziu, în „Noi observații asupra psihonevrozelor de apărare”. Să mai notăm, în fine, că termenul mecanism de apărare figurează ca atare în volumul Métapsychologie (1915). Dacă, în opinia lui Laplanche și
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
patologice), există o tendință cvasigenerală - pe care o atestă și teoriile Annei Freud prezentate la începutul discuției noastre dedicate distincției dintre mecanism și măsură - de a stabili o strânsă legătură între mecanismele de apărare și patologie, mai precis patologia stărilor nevrotice, la care se adaugă importanța pe care au dobândit-o mecanismele de apărare în practica clinică. În finalul acestor discuții, se degajă un consens în privința faptului că relația cu patologia nu constituie un criteriu care să distingă mecanismele de apărare
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
dată în DSM III-R, respectiv somatizarea, nu mai figurează deloc în lista din DSM-IV. Abordând chestiunea numărului mecanismelor de apărare, Vaillant (1993) oferă propria sa listă, alcătuită din următoarele optsprezece mecanisme: Activismul Agresiunea pasivă Altruismul Anticiparea Deplasarea Disocierea (sau refuzul nevrotic) Distorsiunea psihotică Formațiunea reacțională Ipohondria Izolarea Proiecția Proiecția delirantă Refularea Reveria autistă Sublimarea Suprimarea Umorul. Examinând această listă, constatăm că două dintre mecanismele menționate de A. Freud - regresiunea și transformarea în contrariu - nu apar în lista elaborată de Vaillant. • Ultima
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
1) Prima categorie este aceea a apărărilor psihotice, care include proiecția delirantă, distorsiunea și refuzul psihotic. 2) A doua categorie este cea a apărărilor imature, șase la număr: proiecția, fantezia schizoidă, ipohondria, agresiunea pasivă, activismul (acting-out) și disocierea (sau refuzul nevrotic). Vaillant precizează că exclude din această categorie mai multe apărări imature - precum clivajul, devalorizarea, idealizarea sau identificarea proiectivă -, cunoscute și ca apărări care distorsionează imaginea și care sunt desemnate prin termeni aflați în legătură cu teoria relațiilor obiectuale. 3) În a treia
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
din această categorie mai multe apărări imature - precum clivajul, devalorizarea, idealizarea sau identificarea proiectivă -, cunoscute și ca apărări care distorsionează imaginea și care sunt desemnate prin termeni aflați în legătură cu teoria relațiilor obiectuale. 3) În a treia categorie, cea a apărărilor nevrotice sau intermediare, Vaillant clasează deplasarea, izolarea afectului, refularea și formațiunea reacțională. 4) A patra categorie, aceea a apărărilor mature, cuprinde altruismul, sublimarea, reprimarea (sau înlăturarea), anticiparea și umorul. O altă clasificare ce se apropie în mod evident de aceea propusă
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
mai pronunțată, îi aparține lui Perry (1990), care propune șapte clase de apărări: 1) apărări-acțiune (cum este agresiunea pasivă); 2) apărări borderline sau limită (cum este clivajul, de pildă); 3) apărări-negare (refuzul); 4) apărări narcisice (precum omnipotența); 5) alte apărări nevrotice (cum este refularea); 6) apărări obsesionale (cum este anularea retroactivă); 7) apărări mature (ca, de pildă, sublimarea). Alte două clasificări pun accentul pe modurile de acțiune sau pe stilurile defensive. Verwoerdt (1972) a descris trei clase de mecanisme de apărare
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
comportamentul subiecților în funcție de 24 de mecanisme de apărare. Aceste comportamente erau deci privite ca posibili derivați conștienți ai acestor mecanisme de apărare. Subiecții care au răspuns la chestionar au fost în număr de 209, dintre care 98 de pacienți (psihotici, nevrotici și în stări-limită) cu vârste cuprinse între 25 și 64 de ani, restul de 111 persoane, fără diagnostic psihiatric, având între 16 și 69 de ani. Analiza factorială efectuată asupra răspunsurilor date de ansamblul subiecților, pe populațiile experimentale de pacienți
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
a accentului, a interesului, a intensității, care trece la alte reprezentări, inițial de intensitate scăzută, dar care sunt legate de cea dintâi printr-un lanț asociativ. Fenomen întâlnit în special în vis, deplasarea se regăsește și în formarea de simptome nevrotice și, în general, în orice formațiune a inconștientului. În fobie, funcția defensivă a deplasării este evidentă, deoarece deplasarea asupra obiectului fobiei permite obiectivarea, localizarea și circumscrierea angoasei. După Vaillant (1993), o bună parte a activității psihoterapeutice implică utilizarea deplasării. Așa cum
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
de la aceste observații, Semrad et al. au elaborat Scala profilului eului, alcătuită din 45 de întrebări destinate identificării a nouă apărări, grupate în trei categorii: - apărări narcisice (proiecția, refuzul și distorsiunea); - apărări „afective” (de tip obsesiv-compulsiv, ipohondru și neuroastenic); - apărări nevrotice (cum ar fi disocierea, somatizarea și anxietatea)30. Acest demers pornește de la ideea (Semrad et al., 1973) că studiul apărărilor va contribui într-o mai mare măsură la înțelegerea stării clinice a pacienților decât o pot face procedeele clasice de
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
fiind diagnosticați cu schizofrenie, iar 32 având alte diagnostice) în prima săptămână de spitalizare a lor, periodic, pe toată durata internării. Pornind de la rezultatele obținute, autorii remarcă trecerea unei paciente schizofrenice de la apărări mai narcisiste la apărări afective și apoi nevrotice (într-o perioadă când era suficient de refăcută pentru a ieși din spital). Deși nu a fost niciodată validată în mod adecvat, Scala profilului eului a servit drept fundament pentru stabilirea altor ierarhii ale mecanismelor de apărare (Vaillant, 1971 și
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
fost identificate corelații pozitive semnificative. Este interesant să amintim faptul că refularea și refuzul au fost considerate apărări primitive sau imature (Bond et al., 1983; Plutchik et al., 1979; Wong, 1989), în vreme ce deplasarea a fost inclusă printre apărările intermediare sau nevrotice (Vaillant și Drake, 1985; Wong, 1989). Astfel, deși respitalizarea are, fără îndoială, cauze multiple, cercetarea întreprinsă de Conte et al. arată că pacienții care recurg deseori la mecanisme de apărare relativ imature riscă în mai mare măsură să fie respitalizați
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
în ansamblul ei) impun unor persoane sănătoase, dar mai slabe decât ei, un sistem de relații patologice și patogene. Astfel, persoane inițial sănătoase se îmbolnăvesc, maladia lor fiind expresia unor apărări transpersonale. Printre aceste apărări, Mucchielli (1981) citează diferitele „atitudini nevrotice” descrise de Karen Horney (1937/1953), care au ca funcție evitarea angoasei interne pe care o generează în cultura noastră, riscul de eșec în relațiile afective. Apărarea transpersonală se exprimă sub forma a trei modalități de schimb cu celălalt: apropierea
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
precum și anumite dismorfofobii izolează un întreg curent al vieții psihice și libidinale care-și găsește refugiu în simptom. Aici nu este vorba atât despre refulare, cât despre un clivaj al Eului care, pe lângă o aparență mai mult sau mai puțin nevrotică, de fapt puțin investită, menține o relație de influență clivată, nereală și total închisă în ea însăși”. Numeroși pacienți copii sau adulți, incapabili să suporte suferința produsă de culpabilitatea în legătură cu ambivalența care-i domină, pot astfel regresa în mod tranzitoriu
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
1971) - și paralizează funcționarea psihicului, ceea ce poate antrena o „retracție a eului” (A. Freud, 1936/1993). Putem presupune că, în patologia psihotică, unde nimic nu se opune unei crize de delir, acest sistem de protecție lipsește. În schimb, în patologiile nevrotice, această apărare se arată a fi foarte activă și antagonică față de puternica refulare ce le caracterizează. Obiectul fobic uzează de contrainvestire. După Freud (1900/1967), „fobia este ca o fortăreață-frontieră pentru angoasă (...). Cu cât contrainvestirile sensibile și vigilente se situează
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
fapt: „Există două motive: 1. starea noastră de confort este mult mai accentuată când avemun sentiment de coeziune, de unitate în dorințele noastre; 2. stabilim întotdeauna în mod greșit o identitate între asumarea unui conflict și subordonarea față de o pulsiune. Nevroticul nu distinge între recunoașterea unei dorințe și asumarea ei (...). Freud ajunge la ideea că, de fapt, există trei sisteme: unul care este conștiința normală în care reprezentarea este acceptată, dar există o judecată de refuz; un altul în care reprezentarea
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
în viața subiectului, pe când izolarea nu se exprimă decât la nivelul conflictelor, putând coexista cu o exprimare normală a afectelor în alte domenii. De altfel, Taylor precizează că Nemiah (1975/1977) și Sifneos (1974) au demonstrat că „mecanismele de apărare nevrotice, precum refuzul, refularea și izolarea, nu explică în mod adecvat fenomenul alexitimiei”. După Nemiah și Sifneos, „la pacientul obsesional se observă o abundență a fantasmelor endogene care indică existența și natura afectelor și pulsiunilor izolate subiacente”. „Altfel spus, indivizii nevrozați
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
apoi cu o mare frecvență (de câteva sute de ori), până în ultimele sale scrieri. Freud a insistat întotdeauna - în construirea teoriei lui - asupra importanței refulării, precizând în 1937 că numai prin recurgerea la acest mecanism „a putut demara studiul proceselor nevrotice în ansamblul lor” (1937a/1987). Este însă de înțeles că în decursul celor 45 de ani care separă cele două texte, teoria lui Freud a variat în privința acestui concept. În cele ce urmează vom trasa liniile principale ale acestei evoluții
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]