1,267 matches
-
Și pe obrajii mânjiți se preling dâre de sânge îndoit cu apă... "Plânge Măria sa?" "Aiaia Allah!!!Allaaah!!!"... Buciumă... B SIHASTRUL DANIIL ȘI SPOVADA 30 iulie 1476 Fulgeră... Tunetul despică cerul rostogolindu-se în hău, departe... mai departe... O lumânare ce pâlpâie aruncă lumini și umbre pe pereții chiliei, pe trupul unui Christ pironit pe cruce, pe spinarea încovoiată a unui bătrân călugăr îngenuncheat la picioarele Lui. Mugetul furtunii, ploaia, freamătul pădurii bătută de vânt și trosnetul focului din vatră ... Un ciocănit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
am făcut cu voi?! Nu vezi?! Ți s-au aprins și crierii! Aiurezi, Măria ta! Aiurezi!... Ștefan nu-l ascultă, nu-l aude. Se agită de colo-colo șchiopătând, pradă focului ce arde în el, și, în bătaia lumânărilor ce abia pâlpâie, umbra lui, uriașă, fantastică, linge pereții, urcă pe boltă, se întinde pe pardoseală. Ironic, sarcastic, se ploconește umbrei: "Ai făcut-o de oaie", maiestate!! Sunt "maestru" renumit în miracole răsunătoare "gen Podul Înalt"! De Valea Albă nu mă întreabă nimeni
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
de colo-colo, agitat, târșind piciorul. Cutremurat de un fior se lipește de piatra rece ce-i domolește fierbințeala; sudoarea îi șiroiește pe șira spinării, se prelinge pe zid și picură: pic-pic... Privește fascinat în flacăra unui muc de lumânare ce pâlpâie zbătându-se într-o baltă de ceară, aruncând umbre disperate, ca țipătul sinucigașului ce se îneacă... Cu ochii pierduți în gol ca orbii vede și aude în sine: "Allahhh... Allah"... Un bucium buciumă răgușit, se pierde undeva, departe, moare: "Fugi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
privire cochetă într-o oglindă venețiană și iese plutind ușor pe ușa de taină. Maria, singură, cu privirile rătăcite în gol... Oblonul zgâlțâit de vânt se lovește de perete. Maria se ridică, îngenunchează pe pupitrul din fața iconostasului unde o candelă pâlpâie și răsfrânge o lumină palidă, tremurândă, dând viață, parcă, chipului blând al Maicii Domnului. E o icoană făcătoare de minuni, adusă de la Muntele Athos, și care, într-o noapte când se prăznuia răstignirea lui Iisus, a plâns cu lacrimi, cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
îi pune mâna pe creștet: Și eu... eu nu știam ce comoară se ascunde în turnul dinspre miază-zi al Cetății... Măria ta, știi, eu am o stea, a mea... Eu mi-am ales-o una mică, mică, o steluță, abia pâlpâie, lângă osia din dreapta a Carului Mare. Măria ta privești Cerul? N-am timp să ridic ochii, Voichițo. Eu mă lupt cu Pământul. Pesemne, undeva, acolo sus, trebuie să fie și steaua mea... N-o cunosc. Și nici nu cred în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
deschidă ușile grele, ferecate în fiare, de puteai trage în ele cu pușcile cele mari. Când intră în biserică, îl izbește un pătrunzător miros de ulei, de vopselărie, amestecat cu iz de ceară de albine arsă în câteva sfeșnice ce pâlpâiau încă. Se strecoară pe sub schelăria ce nu fusese dată jos. La iconostas, Ștefan se închină cu evlavie, sărută icoanele împărătești și cere să cerceteze zugrăveala. Umbrele înserării, îndulcite prin galbenul, albul și roșul vitraliilor, începuseră să se lase și starețul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
s-o ajut pe Sora. Maria îi zâmbește și pleacă. Țamblac a rămas cu caseta în mână. Cu asta ce fac?... Maria! o strigă și aleargă după ea. Maria, ascultă-mă! 18 Paharul de "Cale Albă". Te blestem !! Mucurile lumânărilor pâlpâie, aruncând pe pereți tremurătoare umbre... În odaia domnului e liniște, doar orăcăitul broaștelor ce nuntesc în șanțul de apărare al cetății: e nuntă mare! Ușa se crapă ușor scârțâind... O mână cu un pocal: Negrilă. Se holbează... Trupul Domnului zace
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
de tine... Voichița se repede, sărută mâna Mariei, bolborosește: Iartă-mă Doamnă... Iartă-mă Ștefane... Și, hohotind în plâns, fuge pe ușa de taină... Ștefan oftează, o cuprinde pe Maria pe după umeri: Să mergem Maria... Să mergem... Pleacă împreună. Lumânările pâlpâie... Câinele urlă a pustiu... Pe ușa de taină, intră grăbit, gâfâind, mitropolitul Teoctist, bocănind cu cârja pontificală într-o mână, cu Sfântul Potir al Împărtășaniei, în cealaltă. Măria ta!! Măria ta!!! Te pomenești c-a plecat! Zărghitul!... O fi plecat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
nau pironiți În cuie. Îl descoperise și pe tatăl lui, cu fruntea găurită de un piron. Rătăcise ca un nebun prin iadul Însângerat și urcase la curtea boierului. Nu mai rămăsese decât un morman de cenușă uriaș, În care mai pâlpâiau tăciuni aprinși. De o grindă spânzura stăpânul, protectorul lui, cel care-l dusese departe la Învățătură, plătind pentru el o pungă de bani de aur. Dedesubt mai ardeau slab flăcările care-i măcinaseră jumătatea de jos a corpului. Simeon nu
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
baldachin, Înălțat pe un pie destal, trona În mijlocul Încăperii, Într-o nișă uriașă. Perdelele erau de brocart, În ape verzi și aurii, o minunată stofă adusă toc mai din Bizanț. Pe celelalte laturi se vedea un cămin uriaș, În care pâlpâiau vioi flăcările unui foc sănătos, deși pomii Înfloriți ale căror vârfuri se vedeau pe fereastră arătau o primăvară caldă și senină. Alături de cămin, un scrin uriaș, cu Încrustații somptuoase În fildeș, așa cum Adelheid nu văzuse niciodată, sporea nota de eleganță
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
dăduseră de o piatră ascuțită ca o lamă de cuțit. O ridică cu grijă ca să nu fie văzut și, În timp ce du cea la gură o bucată de pâine, o strecură cu grijă În tivul descusut al mânecii. Lăsară focul să pâlpâie și se pregătiră de culcare. Lui Simeon Îi legară din nou brațele și picioarele, cercetând cu grijă legăturile. Apoi Hugo rândui un om de pază și spuse căscând: — Mai avem timp să tragem un somn de vreo două ceasuri. Apoi
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
Întoarsă. Picioarele i se Înmuiară și se Împiedică de un morman negru, prăvălindu-se deasupra. Îngrozit, simți sub el un corp omenesc și-l strigă cu voce Înceată pe slujitorul cu facla. Când se aplecară asupra mormanului, la lumina ce pâlpâia șters văzură trăsăturile Împietrite de groază ale seniorului de pe Stouff. Era În armură, ca și cum s-ar fi pregătit de luptă. Coiful și-l ținea În mâna Înțepenită și la gât avea o tăietură adâncă ce aproape Îi retezase capul. — și-
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
zici? - Sunt numai urechi, mărite Spirit, pentru că ochii nu mi-ar ajuta la nimic. - Cred că ar fi potrivit să mergem la mănăstirea Golia.Facă-se voia ta, mărite Spirit. Am rămas deodată singur. Doar liniștea din jur îmi mai pâlpâia în urechi...De la primii pași mi-a năvălit în minte un roi întreg de istorii despre mănăstirea Golia. Intâi, precum se spune,mănăstirea Golia a fost zidită la marginea dinspre miazănoapte a târgului Iași de atunci. Cu zidurile și meterezele
Ruga de seară by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91713_a_92842]
-
-i potrivit ca să mergem la mănăstirea Sfântul Ioan Gură de aur, pronumită Zlataust? - E chiar foarte potrivit, pentru că schimbăm decorul. Din plin rai primăvăratec de aici, din Copou, intrăm în inima târgului...Te aștept acolo. Vocea dusă de zefirul flușturatec pâlpâia în văzduhul năpădit de gâze și zvon de păsări. Spiritul domnesc plecase deja...N-am zăbovit nici eu prea mult în preajma „mănăstirii dintre vii”. Mersul îmi era spornic și răsuflarea ușoară... Chipul de piatră al bisericii Sfântul Ioan Gură de
Ruga de seară by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91713_a_92842]
-
fost transportat de urgență la clinica chirurgicală, la doctorul Iriminoiu, prieten și fost coleg de școală al tatei, care m-a cusut, sub anestezie totală: când mi-a astupat nasul cu cârpa îmbibată de anestezic, am văzut stele roșii care pâlpâiau ritmic. Sperietura, și a mea, și a părinților mei îndată alertați, a fost grozavă: mi se mai văd și azi, la gleznă, semnele intervenției chirurgicale - doctorul spunea că puțin a lipsit ca să fiu amputat. În casa barocă de pe celălalt trotuar
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
bănuiește lumea. Așadar nici mult hulitul Gorică Pirgu, sărmanul. Rugați-vă pentru el ! De la Matei cetire... (Patru note) 1. „...un vals care era una din slăbiciunile lui Pantazi, un vals domol, voluptuos și trist, aproape funebru. În legănarea lui molatecă, pâlpâia, nostalgică și sumbră fără sfârșit, o patimă așa sfâșietoare că însăși plăcerea de a-l asculta era amestecată cu suferință” (M.I.C., Opere, București, 1936, pp. 65 și 188). Discutând cu prietenii, ne întrebam : ce vals o fi fost ăsta ? Întrebare
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
concretiza. Când mă uit la fotografiile tale, e ca și când, halucinant, mi se rupe vălul ce ne desparte, vălul dens, și o clipă, o străfulgerare, gura e gură, părul are moliciunea lui aspră și culoarea caldă de cărbune în care mai pâlpâie jarul, și ochii buni, magnifici și îndurerați îmi dau o lumină în fața căreia îmi vine să îngenunchiu.[...] Biata mea Monica, prin câte ai trecut; bietul meu pumnișor de energie, demnitate și dârzenie izbindu-se de toate energiile deslănțuite, mica mea
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
hîrtie, ar ieși desigur altceva. Din păcate, întîmplarea de azi nu-i o excepție. Cînd sacrific „primul impuls”, ceea ce notez ulterior e doar amintirea lucrurilor gîndite cu intensitate. „Focul” interior scade, îl acoperă o cenușă albastră, sub care abia mai pîlpîie. Autocenzura domolește vivacitatea inițială, răcește scrisul, îl face inexpresiv. Poate de aci starea de insatisfacție pe care mi-o dă o bună parte a „literaturii” mele. Întrebat de Bălăiță dacă-i gata cronica la Introducere în opera lui Odobescu de
Provinciale by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/853_a_1751]
-
asupra Groenlandelor și Saharelor lumii! // De teama barbarilor, / spaimele s-au umflat, au crescut / M-apasă ca umbra unui munte, vara. De teama barbarilor, / vîntul mi se pare potrivnic, / ploaia-năvala unei hoarde! // De teama barbarilor, / lumina din gînduri abia mai pîlpîie... *Recenzînd, n-am fost văcsuitor de șcrabi, și nici n-o să fiu! *„Cuplurile astea de profesori sînt ca și cărțile din pachet”, mi-a spus Cojocaru. Ce-a vrut să zică? Ceea ce știe doar cineva care a apelat la serviciul
Provinciale by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/853_a_1751]
-
formă de balerină. Era clar până și pentru un om de știință ca mine că procedurile de funcționare la casă aveau nevoie de o reorganizare. Nu trebuia ca aceste două tranzacții să aibă statut egal în fața casierului. Plus că becul pâlpâia. De ce să nu folosesc uneltele mele de antropolog urban pentru a studia cum interacționează oamenii cu mediul comerțului en-detail? După câțiva ani am fost martorul unei discuții în contradictoriu între stimatul sociolog și autor al unor cărți de marcă, Erving
[Corola-publishinghouse/Administrative/1868_a_3193]
-
celor cu cel mai mare grad de putere sau de informație și influență. Pentru o parte a populației, încrederea publică în democrație și stat de drept s-a prăbușit din cauza disperării. Pentru cea mai mare parte a populației, încrederea mai pâlpâie. Problema noastră, a celor responsabili politic sau moral: politicieni, jurnaliști, lideri de sindicate, membri ai organizațiilor civice, profesori, persoane de influență publică, este să restaurăm încrederea, fiecare în raza sa de competență. Noi am greșit. Ceea ce se întâmplă acum este
[Corola-publishinghouse/Administrative/1964_a_3289]
-
avut loc programul festiv “Vino acasă!”. Mă așteptam într-adevăr să fie ceva festiv dar nu a fost așa. Festivismul a fost înlocuit cu viață. Și viață la superlativ! De mult nu am mai trăit clipe în care lacrimile să pâlpâie la colțul ochilor destul de des, de mult nu am mai văzut atâta forfotă și atâta vibrație!... Am intrat în Biserica plină ochi și m-am așezat lateral. Nu am știut că mă aflu pe locurile celor care formau “armata de
Rănit de oameni ... vindecat de Dumnezeu! by Ionel TURTURICĂ () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91603_a_93002]
-
soția noastră legitimă e Orientul. Trebuie să dăm o nouă strălucire blazonului islamului. El a fost, în vremea lui, un mare moment al civilizației. N-a fost preocupat numai de cuceriri militare: el a dus mai departe torța bizantină care pâlpâia gata să se stingă". Atitudine mai curând rară printre maroniți, trecuți în Vest, ca să zicem așa, de la unirea lor cu Roma, pecetluită definitiv în secolul al XVI-lea, și destul de puternici și de numeroși pentru a păși cu capul sus
Candid în Ţara Sfântă by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Memoirs/905_a_2413]
-
Montmartre la Maxim's și Jardin de Paris, unde refrenele cîntecelor la modă, de o profunzime greu de pătruns: "En voulez-vous des z'homards, ils ont du poil aux pattes" se ridicau sub arcul stîlpilor unde într-un glob lăptos pîlpîia o flăcăruie de gaz (Orașul Lumină, la vremea aceea, era prost luminat, foarte departe de magia electricității de astăzi: derbedei și proxeneți profitau pentru a-i buzunări pe trecători pînă aproape de Rue Royale...). Pe atunci, Legația României era condusă de
by DIMITRIE GHYKA [Corola-publishinghouse/Memoirs/1001_a_2509]
-
ani eram, ca mulți alții, fascinat de Van Gogh, ale cărui pânze, ce pot fi văzute la Musée d’Orsay sau la Orangerie, mă lasă În acea admirație rece, semn doar al unei „iubiri trecute, al unei flame ce doar pâlpâie Încă”. Gauguin Însă - nu știu de ce, deși aș putea să aduc multe argumente raționale, tehnice! - mă „subjugă” azi definitiv, Îl simt cumva aproape de destinul meu, Însă continuând să privesc În „sus” spre el ca spre un maestru posibil. Un semn
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]