1,593 matches
-
Că-s prunc eu de-a fugire. 279 Be, be, be, săracă gură, C-a plăti iapa cea sură Care paște-n curătură. 280 Fă-mă, Doamne, ce mi-i face, Fă-mă pana rugului În clopul haiducului, Fă-mă pană pe almariu Să fiu noră la crîșmariu. 281 D-urîtu mi-i omul mare Că se-mpiedică-n picioare, Da mi-i drag omul micuț Că se poartă schitecuț. 282 Di, di, di, dracu-a peri De gândurile lumi. 283 Diu
Opere 06 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295584_a_296913]
-
de elevi bucureșteni: S. Samyro, Ion Eugen Iovanache, Marcel Iancu. Samuel Rosenstock (n. 4 aprilie 1896, elev al Liceului „Sf. Gheorghe“ din București) debutează aici cu patru pastișe minulesciano-maeterlinkiene, naiv muzicalizante, pe bună dreptate repudiate în scrisoarea trimisă lui Sașa Pană cu prilejul editării primelor poeme (1934). Ele sînt, în ordine, „Pe rîul vieții“ (nr. 1), „Cîntec“ (nr. 2), „Poveste“ (nr. 3) și „Dans de fee“ (nr. 4). Ca poet, viitorul Tristan Tzara va evolua prin rupturi succesive. Faptul că S.
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
noastre ușa care să cedeze cheilor false”. Textul lui Poldy e urmat de ultimul poem publicat de Tzara înaintea plecării în Elveția, „Furtuna și cîntecul dezertorului“ (o a doua parte a lui va fi descoperită mult mai tîrziu de către Sașa Pană). Redactat în 1914, textul capătă, în context, semnificații anticipative. Pe 15 februarie 1916, la Cabaretul Voltaire din Zürich, „dezertorul” Tzara va contribui, împreună cu Ball, Arp, Iancu, Huelsenbeck și ceilalți, la declanșarea celei mai radicale „insurecții” artistice a secolului al XX
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
exersa însă pseudonimul Tristan Ruia, ales pentru un proiectat volum de versuri, Hamlet, dar într-un alt manuscris, datat 1915, putem citi deja — negru pe alb — Hamlet de Tristan Tzara, București 1915. Fotocopiile celor două manuscrise sînt reproduse de Sașa Pană în ediția 1971 a Primelor poeme, sub titlul „În căutarea unui pseudonim“. Răspunzînd, cu cîteva luni înainte de moarte, unui chestionar trimis de Barbu Solacolu din partea fratelui său Theodor, aflat la Buenos Aires, Ion Vinea precizează: „Pseudonimul de Tzara l-am găsit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
oficializat invectiva Merde!: „Poate dacă Italia fascistă ar fi luat, în locul formei dictatoriale, o republică liberă a evului nostru proletar, poate atunci futurismul, ca manifestare a lui energetică, și-ar fi găsit frecvența într-o realizare”. În amintirile sale, Sașa Pană își explică astfel gestul de atunci: „Practicînd o atitudine consecventă principiilor ce ne călăuzeau - nu numai în scris, ci și în viață -, am refuzat să participăm la diferitele recepții prilejuite de vizita în țară a fascistului F.T. Marinetti, academicianul lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
schimbe limba pentru a se face ascultați. Dacă volumul lui Costin n-a putut fi editat în Franța, în schimb primele poeme ale lui Tristan Tzara, anterioare plecării sale, au fost adunate și publicate la București grație străduințelor lui Sașa Pană”. Béhar se arată, de asemenea, contrariat (și pe bună dreptate!) de entuziasmul filofuturist și de „straniul eclectism” de la Contimporanul și Integral (al cărui număr 12 cuprinde eseuri în românește, despre Futurism semnate de Stephan Roll și Ernest-Mihail Cosma, articole futuriste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Fondane, Raul Iulian, Moldov, Sașa Pană, Stephan Roll, Urmuz, Ilarie Voronca și A. Zaremba”. Leopold Kosch era, pe atunci, socrul pictorului Victor Brauner. Schimbul de servicii nu s-a realizat însă și reciproc, iar explicația dată peste ani de Sașa Pană ne scutește de comentarii: „Herwarth Walden ne-a trimis și un teanc de manuscrise ale colaboratorilor de la revista pe care o redacta, spre traducere și publicare într-un viitor unu. Ceea ce n-am făcut. Acel material se află și astăzi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
spirit „atletic”, „constructiv” etc. O atitudine ferm ostilă față de futurismul italian și de politica fascistă a lui Marinetti au avut în schimb - după 1928 - cei de la revista suprarealistă unu. Într-un fragment diaristic din 1931 încorporat în memoriile sale, Sașa Pană merge foarte departe în privința apropierilor dintre grupul Contimporanul și fascismul mussolinian: „20 decembrie. Adevărul de azi publică o scrisoare deschisă adresată lui Marinetti de Vinea, Marcel Iancu, Milița Petrașcu și J.G. Costin, care se încheie cu «Trăiască Italia futuristă!» deci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Problema celor de la unu constă în imposibilitatea lor de a interveni eficient (citește: politic) în realitate prin artă. Drept urmare, foarte curînd, apare sentimentul insatisfacției față de caracterul anarhic, obscur al avangardismului și al suprarealismului, ineficiente în planul acțiunii sociale. Nici Sașa Pană, nici Stephan Roll, nici Sernet sau mai tînărul Miron Radu Paraschivescu nu erau propriu-zis niște suprarealiști. Adeziunea lor la principiile noului curent era mai curînd conjuncturală, superficială, mimetică: un mod (printre altele) de a fi subversivi politic la adăpostul „obscurității
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
de lebădă în jazzband îi poate fi epitaf”. Revista în cauză publicase în traducerea lui Mihail Dan două poeme de Maiakovski („Al 13-lea apostol“, în nr. 42, și „Apusul lui Burliuck“ în nr. 44), prezentate ulterior — prin intermediul lui Sașa Pană — ca fiind „primele în limba română”. Lucrul este însă - după cum am văzut - inexact, prima traducere românească a unui poem maiakovskian apărînd în 1923 în Contimporanul. Cît privește următoarea afirmație a lui Sașa Pană, „Nu știu să mai fi apărut în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
însă actorul și regizorul Armand Pascal, elev al lui Jacques Copeau; emigrat la Paris, a murit prematur de ftizie, în 1929, după o scurtă, dar intensă, activitate de cineast. Mica istorie a „Insulei” a fost relatată pe larg de Sașa Pană în volumul său memorialistic (op. cit., pp. 145-153). Numele a fost, se pare, sugerat de revista minulesciană din 1912; nimic surprinzător, dacă ne gîndim la amiciția dintre Fundoianu și Minulescu. Ambiția de „insularizare” (de singularizare estetică), voința de exigență artistică și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Din istoria presei culturale și literare românești, ed. cit: „înrudirea cinematografului cu magia” și „esența suprarealistă a filmului” sînt - trebuie precizat - idei comune atît la Contimporanul (v. articolele despre film ale lui Filip Corsa), cît și la unu (unde Sașa Pană și Geo Bogza disertează pasionat despre caracterul suprarealist al unor filme ca Un chien andalou de Luis Buñuel sau despre „magia” desenelor animate ale lui Walt Disney, salutînd totodată cinematografia lui Eisenstein și Pudovkin). Preocupările cele mai articulate privind estetica
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
al unei cățele). Poetica imagismului „integralist” și „unist” - o poetică a eliberării miraculosului vizual, - ilustrată de Ilarie Voronca („miliardarul de imagini” și apologetul „imaginațiunii” nu este doar un adept al „pictopoeziei”, ci și al cinepoeziei), Stephane Roll, B. Fondane, Sașa Pană și ceilalți, datorează mult fascinației noii arte, ca și reportajele de mai tîrziu ale lui Bogza. Din păcate, nu există nici un experiment cinematografic avangardist în România interbelică. Emulația s-a „rezolvat”, și de acestă dată, în literatură... Criticul francez Michel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Constantinescu, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Perpessicius...) îl avusese ca profesor. Ulterior, Emilian Constantinescu își va radicaliza pozițiile antimoderniste, mergînd pînă la a aborda dintr-o perspectivă clinică producțiile literare ale avangardiștilor. În memoriile sale din Născut în ’02, același Sașa Pană își amintește că „Între 16 și 20 octombrie (1932, n.n.) s-a desfășurat la București al XII-lea Congres al Societății române de neurologie, psihiatrie, psihologie și endocrinologie. Chiar în prima zi, dr. Dem. Em. Paulian, agregat, medic primar, și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
mai, 1932). Dar trebuie să recunosc că a fost prima carte care s-a ocupat detaliat de curentele de avangardă, aducînd un material bogat pentru uzul viitorilor cercetători ai modernismului literar” (op. cit., pp. 280-282). Episodul fusese relatat de același Sașa Pană în volumul interbelic Sadismul adevărului (Editura Unu, București, 1937, p. 184), unde citează cîteva pasaje privind „natura morbidă a acestor curente moderniste, căci acești pseudoliterați nu fac altceva decît să aducă în public - printr-o greșită înțelegere a teoriilor profesorului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
ca subversiune vizînd îmbolnăvirea nației: acțiune destabilizatoare, anarhism propagat de către pornografii iudeo-bolșevizanți întru disoluția moral-spirituală a neamului românesc și „destrămarea națională”. Ideea „iudaizării literaturii române” prin intermediul „literaturii noi și pornografice” (cf. unei scrisori din 13 iulie 1937 a lui Sașa Pană către Tristan Tzara, v. Manuscriptum, nr. 4, 1982, p. 158) devenise un loc comun al presei naționaliste din anii ’30. Anarhistul, pornograful, străinul (de neam), evreul, bolșevicul, bolnavul, infirmul, plebeul, marginalul social apar drept sinonime ale haosului amenințător, dizolvant, dușman
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
rafinată a eposului popular se numără printre „feblețile” criticului. Putem vedea în ele și o afinitate față de literatura nonmimetică, în opoziție cu „mediocritatea” retorismului și realismului. Comentînd, în 1930, Abecedar de povestiri populare (apărut la Editura Unu a lui Sașa Pană), criticul apreciază că, în evoluția stilistică a prozei de după Primul Război, marcată de „un scris intermitent, de pretenții eliptice, de o nervozitate neînfrînată, sensibil, capricios, lipsit de ceremonie”, Ion Călugăru se situează „în coasta” lui Ion Vinea. Povestirile care „continuă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Desenele, cu hieratic caracter de inscripții rupestre ale dlui C. Brâncuși și primitivismul de avizată școală a dlui Brauner completează în același stil aceste două plachete lirice”, iar „bizarele desene” ale celui din urmă la volumul Diagrame al lui Sașa Pană sînt considerate drept „cele mai inteligente șarje ale feminității, din vremea noastră” (Mențiuni critice II, ed. cit., 386). „Registratorul” Perpessicius a fost, între criticii importanți din România interbelică, cel mai favorabil poeziei lui Voronca. (Un alt comentator consecvent, ceva mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
dincolo de unele rezerve de parcurs), profunzimea comentariului despre Urmuz, observațiile fine despre Exerciții pentru mîna dreaptă... de Jacques G. Costin și Paradisul statistic de Ion Călugăru, disponibilitatea față de rafinamentul imagistic și umorul intelectual din volumele lui Stephan Roll și Sașa Pană vin, pe de o parte, din refuzul autorității magisteriale (din, altfel spus, ecumenismul estetic și toleranța eclectică ale „registratorului”, adversar al oricărui „sectarism” dogmatic) și, pe de altă parte, dintr-o sensibilitate de „poet lettre” format la școala simbolistă. Artistul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
1931), o notiță a lui Ion Vinea semnala prima editare în volum a schițelor lui Urmuz. Aflăm, totodată, că textele lui Urmuz erau deja cunoscute mediilor românești predadaiste: „Urmuz este titlul plachetei în care munca și elanul D-lui Sașa Pană a adunat cele cîteva fantezii ale genialului român, mort necunoscut în 1923. Unele dintre ele publicate din inițiativa D-lui Tudor Arghezi sînt cunoscute celor cîțiva cari nu ignorau existența lui Demetrescu-Buzău (Urmuz) încă din anii războiului. Prietenul său Ciprian
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
muzician”, „drăcos pînă la geniu”, „chinuit de probleme metafizice” și „de un umor rece, cerebral, mai greu de sesizat și de gustat”). Apar și „emuli” urmuzieni: de la epigoni fără har precum Moldov și Madda Holda (Magdalena Binder, sora lui Sașa Pană) pînă la autori afini precum Jacques G. Costin, Grigore Cugler sau Jonathan X. Uranus. Acuzat de epigonism, ultimul va simți nevoia să se delimiteze de model („Către Ionathan X. Uranus, autorul lui Totog”) în Bilete de papagal, nr. 435, 11
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
al revistei găzduiește cîteva evocări ditirambice: „Scurtcircuit Urmuz” de Stephan Roll și „Candelă-stea” de Geo Bogza; numărul 31 din noiembrie 1930 cuprinde, la rîndul său, panegirice de Ilarie Voronca („Ascuțiți-vă așadar foamea”), Sașa Pană și Stephan Roll. Dacă Sașa Pană insistă asupra revoltei sociale a grefierului sufocat de convențiile meschine ale burgheziei, Geo Bogza accentuează dimensiunea poetului maudit, iar Voronca subliniază puritatea și singurătatea gestului său profetic și negator. În „Urmuz premergătorul”, Geo Bogza nu se sfiește să-l așeze
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
poate, o secretă fascinație pe care criticul o va specula în romanele sale. „E pentru prima oară cînd estetica zisă modernistă, pornind dinspre futuriști și de la Dada, pătrunde în învățămîntul superior pe ușa de onoare”, notează în jurnalul său Sașa Pană despre „Curs...” (v. Născut în ’02, Editura Minerva, București, 1973, p. 578). Același lucru s-ar putea spune însă și cu privire la Istoria... din 1941. Este pentru prima oară cînd Urmuz pătrunde într-o istorie literară de prim-plan. Gestul călinescian
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
protecție împotriva cenzurii, evocîndu-și entuziast activitatea dramatică din anii „puterii populare”. Pe coordonatele literare ale poststalinismului, istoria interbelică se repetă altfel: primul său „profet”, G. Ciprian, îl readuce în atenție pe Urmuz (vezi mai sus), iar primul său editor, Sașa Pană, îl repune în circulație. Mai întîi în 1969, prin intermediul Antologiei literaturii române de avangardă, Cuvînt introductiv de Matei Călinescu, Editura pentru Literatură, București, 1969, apoi prin reeditarea - adăugită - a Paginilor bizare (Editura Minerva, București, 1970). Avangardismul poetic românesc al lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Kafka (ulterior, comparația a fost uzată și abuzată de exegeza urmuziană postbelică). Se pare însă că Felix Aderca este cel care a făcut - oral - cel dintîi o apropiere între Urmuz și Procesul lui Kafka, potrivit unei mărturii a lui Sașa Pană din volumul memorialistic Născut în ’02... Cunoscător al suprarealismului european, eseistul are — față de critica „de autoritate” — o percepție extraestetică, „antropologică” asupra operei de artă, rezultat, probabil, al formației sale de psihiatru. Prezenta promovare pariziană (Biberi era și cronicar literar la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]