1,000 matches
-
serie de delimitări în ceea ce privește folosirea sa. Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu putem afirma nici o clipă că un profet este totuna cu un ghicitor sau un clarvăzător. "Ghicitul" și "ghicitorul" au, pe de altă parte, și o conotație peiorativă hrănită din plin de poziția religiilor oficiale față de aceste practici. Folosirea abuzivă a termenilor "ghicit" sau "ghicitor" a avut drept consecință discreditarea, blamarea și punerea sub semnul diabolicului a unor străvechi practici ce țin, în esență, de dorința oamenilor de
Socioantropologia fenomenelor divinatorii by Cristina Gavriluţă () [Corola-publishinghouse/Science/1065_a_2573]
-
Evului Mediu. Sub chip de vrăjitoare, descântătoare, vraci sau ghicitoare, ea putea influența realitatea. Spre deosebire de femeie, bărbatul este valorizat în mentalul colectiv mai mult ca magician. Or, această îndeletnicire nu exclude arta divinatorie. În plus, ea nu comportă o conotație peiorativă, asemenea vrăjitoriei. Să fie oare aceasta o consecință a faptului că practicianul este de sex masculin? Reprezentările sociale mai vechi și cele moderne seamănă destul de mult între ele. Conform acestora, bărbații care practică divinația sunt persoane respectabile și stimate, inspiră
Socioantropologia fenomenelor divinatorii by Cristina Gavriluţă () [Corola-publishinghouse/Science/1065_a_2573]
-
sub semnul unei rezonanțe speciale între femeie și natură, va înlesni descifrarea semnelor exterioare ale cerului, vegetației etc. Toate aspectele anunțate aici ne conduc cu gândul la femeia care deține puteri neobișnuite prin însăși natura sa. Ele dobândesc însă conotații peiorative, tocmai din simbolismul demonic al făpturilor cu care rezonează șarpele. Mai mult, aproape toate miturile și legendele ce stăpânesc mentalul colectiv în diverse epoci și spații accentuează misterul și necunoscutul care învăluie femeia. Or, faptul acesta poate induce teamă și
Socioantropologia fenomenelor divinatorii by Cristina Gavriluţă () [Corola-publishinghouse/Science/1065_a_2573]
-
divinatoriu a fost alimentată de străvechi credințe precreștine (de pildă, miturile și legendele referitoare la relațiile dintre femeie și lună) care atestă predispoziția femeii pentru practici magice, divinatorii. Aceste reprezentări precreștine au fost revalorizate apoi de creștinism, dobândind o conotație peiorativă. Faptul este de înțeles, de vreme ce creștinismul se așezase pe un teren mustind de credințe, practici și ritualuri închinate unor diverse zeități. Dezavuarea acestora, deci și a divinației, apoi punerea sub semnul demonicului au] asigurat supremația Bisericii. Vorbind despre reprezentări duale
Socioantropologia fenomenelor divinatorii by Cristina Gavriluţă () [Corola-publishinghouse/Science/1065_a_2573]
-
fie fragmentate pentru personalitate și pentru provocarea dispersiilor și instabilității. Psihologii educației consideră că „socializarea nu este o veritabilă reușită în măsura în care ea nu este însoțită de dezvoltarea personalității și de o împlinire a persoanei”. Astăzi autonomia nu este o concepție peiorativă dar se găsește plasată în centrul preocupărilor educative. Acesta este efectul acestei perioade a vieții în care subiectul adult din punct de vedere biologic dorind consacrarea unei lungi perioade reprezentată de adolescență, definirea în care rolul spre care aspiră să
Învăţare motrică și sociomotrică by Radu Ababei () [Corola-publishinghouse/Science/1290_a_1899]
-
Vom înțelege din acest context de ce Rappaport a definit minciunile drept "progeniturile bastarde ale simbolurilor". Poate tocmai de la acest exemplu a pornit Umberto Eco, cînd în reprezentativul său Tratat de semiotică a echilibrat elogiul adus cuvîntului-semn printr-o afirmație aparent peiorativă: minciuna este prezentă pretutindeni unde semnele ei cuvintele își fac simțite puterea. Căci, potrivit reputatului semiotician, limbajul este o formă indirectă de a fi a minciunii, avînd în vedere că el operează întotdeauna cu substitutele lucrurilor, cu copiile lor mai
Sociologia minciunii by J. A. Barnes () [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
eroare, termeni pe care eu îi voi folosi cu același sens, în definiția lor dată minciunii, dar Friedl menționează că psemata, cuvîntul grecesc pe care el îl traduce prin "minciuni", apare "cu o intensitate emoțională diminuată și cu o conotație peiorativă mai blîndă față de înțelesul atribuit de americani sau englezi acestui termen". Poate că unele psemata ar fi descrise mai bine drept povești neadevărate pe care numai un străin le-ar crede veritabile. Acest termen grecesc este similar utilizării expresiei "a
Sociologia minciunii by J. A. Barnes () [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
internaționale pot fi judecate doar prin prisma normelor morale convenționale. Dar niciunul sau puțini dintre teoreticienii sau activiștii serioși nu și-au însușit această viziune. Chiar și activiștii pentru pace din perioada interbelică, pe care realiștii îi desconsideră, numindu-i peiorativ "idealiști", au avut de obicei vederi mult mai complexe (Lynch 1999). În măsura în care există o tendință către moralism în politica externă, în special în Statele Unite, realiștii pot oferi un remediu sănătos. În urmă cu cinci sute de ani, poate că era
Teorii Ale Relațiilor Internaționale by Scott Burchill, Richard Devetak, Jacqui True [Corola-publishinghouse/Science/1081_a_2589]
-
definiție, ceea ce înseamnă că părțile beligerante pot ignora convențiile oricând, dacă acest lucru le asigură victoria. Dacă în agon miza spectaculară normează cadrul, în polemos, înfrângerea adversarului este scopul care justifică mijloacele și strategia uzitate. O posibilă explicație a nuanțelor peiorative, atribuite uneori termenului, rezidă, tocmai în acestă diferență sensibilă care face ca, uneori, în polemică să se ignore cadrul principial. De altfel, Marc Angenot, în scurta sa incursiune etimologică, semnalează că "ideea de deriziune, de impertinență și de dispreț nu
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
și a contra-discursului. Polemica nu vizează, prioritar triumful adevărului (acesta aparține exclusiv dialecticii), ci al individului prin imaginea sa de "războinic" al cuvântului. Acestui aspect care justifică prezența argumentului ad hominem i se atribuie, la un moment dat, o valorizare peiorativă în La parole polémique, atașându-i-se o pesimistă viziune schopenhauriană: "Vrem tot timpul să avem dreptate, nu pentru a ne impune propriile convingeri, ci, în primul rând, pentru a-l califica pe interlocutor ca fiind incapabil să aibă dreptate
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
de meditație și obiect de studiu. În limba română, cuvântului "polemică", intrat pe filieră franceză, o dată cu nașterea presei autohtone și importurile masive din Franța postrevoluționară, i s-a atribuit aceeași semnificație, însă cu un sens ce va oscila între extremul peiorativ, validat de suburbanitatea și trivialul intervențiilor publice, și accepțiunea pozitivă, chiar meliorativă, care conferă polemicii un statut privilegiat într-o democrație și cultură autentice. Dacă la jumătatea secolului al XIX-lea, un gazetar român de vocație afirma că "unde nu
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
abstract, fără identitate precisă, un personaj imaginar al cărui statut real nu mai importă. De aceea numele său este substituit printr-o perifrază ironică (antonomază), deformat sau ignorat (prin anonimizare), aspectul fizic recreionat grotesc, iar cel caracterial hiperbolizat în termeni peiorativi, desigur. În concluzie, falia care desparte discursul polemic de cel pamfletar pare a fi măsurabilă în termeni ce țin de tonalitate, expresie și ponderea ficțiunii. Totuși, o întrebare se impune: 2.5. Când devine discursul polemic un discurs literar? Fără
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
care exprimă, în esență, o situație de comunicare tripartită asociată unui spațiu dicursiv, dar, mai ales, în ca adjectiv care califică sau, după caz, descalifică un anume tip de discurs 87) este, în plan semantic, investită cu accente mai degrabă peiorative. Întâlnim, astfel, un caz paradoxal, în care atributul retorico-formal "polemic(ă)" este conotat preponderent negativ (ca agresivitate, primitivism comportamental, sofistică etc.), în timp ce practica discursivă ne arată intensitatea, sub dublul său aspect (cantitativ și calitativ), pe care o atinge discursul polemic
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
parțial și de a-și reprezenta ținta, evident, dintr-o perspectivă impusă, susceptibilă de a se menține însă în limitele factualității. În exemplul nostru, argumentul ad hominem, ca expresie a subiectivității camuflate, traduce intenția unei flagelări publice subtile, prin manipularea peiorativă a unui sens aparent meliorativ (exemplu C. Beldie este calificat drept tipograf conștiincios), cât și prin dinamica unor conectori logico-argumentativi: "Nu mă îndoiesc că ești un tipograf conștiincios și dotat cu spiritul răspunderii profesionale, deși, până astăzi, mărturisesc, nici această
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
răul", ori de câte ori adversarul se "topește" în anonimatul unei întregi categorii umane. Pentru că satiristul sondează tipologii, creionează portrete alegorice: "licheaua", "lingăul"196, "năpârca"197 etc., în care sinecdoca polemică (în sensul propus de Marc Angenot, ca substitut cu o accentuată conotație peiorativă) evidențiază transferul negativului sancționabil asupra unei categorii. Agresivitatea lexicală rezidă și în selecția denominărilor peiorative: hoți, nebuni, isterici, imbecili etc., la care pamfletarul recurge deseori în ofensiva directă, combinând între ele figurile vehemenței cu cel mai înalt potențial afectiv: abominațio
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
creionează portrete alegorice: "licheaua", "lingăul"196, "năpârca"197 etc., în care sinecdoca polemică (în sensul propus de Marc Angenot, ca substitut cu o accentuată conotație peiorativă) evidențiază transferul negativului sancționabil asupra unei categorii. Agresivitatea lexicală rezidă și în selecția denominărilor peiorative: hoți, nebuni, isterici, imbecili etc., la care pamfletarul recurge deseori în ofensiva directă, combinând între ele figurile vehemenței cu cel mai înalt potențial afectiv: abominațio, cataplexis și ara. 2. Povestirea ficțională; alegoria ca substitut al agresivității; dimensiunea iconică a violenței
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
siluit-o pe fie-sa, rămasă de la o preoteasă și a făcut-o moașă. Porcul celălalt trăiește cu nevestele fraților lui, popa Cârnu și popa Blegu". În această secvență, totul (lexicul trivial, sintaxa, procedeele satirice și pamfletare înjurătura, porecla aluziv peiorativă, tema lumii descentrate) trimite la un stil paradigmatic pentru Icoane de lemn și Poarta neagră, dar identificabil și în extensiile ficționale din proza publicistică. Tocmai din acest motiv am acordat un spațiu mai amplu anecdotei ficționale, ca modalitate exclusiv literară
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
implicat în enunț, iar al doilea pare să absenteze, însă se știe că el se află la "originea discursului". Astfel, acest din urmă Eu polemic se poate plasa în spatele unor construcții impersonale care, însă, îi trădează implicarea prin simpla prezentare peiorativă a faptelor. Odată povestirea încheiată, instanța auctorială preia cuvântul, re-explicitându-și poziția reală, nedisimulată, față de adversarul său: "La studiile noastre de expresie și de natură moartă, domnul Iorga adoptă procedeul Biletelor de papagal, de la care a putut să învețe, în șase
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
mai măieștri/.../Tu să conduci cu puterea, romane,-amintește-ți;/Asta-ți va fi iscusința, a păcii să pui legiuire"* (Eneida, VI, 848 sq.). Și în acest caz, un cuvânt s-a dovedit înșelător. Ars, ca substantiv, este un termen oarecum peiorativ: iscusință, malignitate. Arte punica și "abilitatea cartaginezilor". "Artificios" de acolo vine. Ca valoare absolută, el este la mijloc între scientia și natura, între studiu speculativ și ingenium înnăscut. Demnitate cu totul relativă. În uzul calificat, desemnează doar o abilitate care
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
cerea înlăturarea tuturor simbolurilor regale (n. trad.). * Expresia îi aparține lui Louis Aragon, din Le Paysan de Paris (1926): "Viciul numit suprarealism este folosirea dereglată și pasională a stupefiantului imagine" (n. trad.). 38 Bergson menționează cinematografia numai în trecere și peiorativ; Alain, în Preliminarii la estetică, susține că aceasta "respinge gândirea" și că "mecanica ecranului înlătură orice poezie"; Sartre scrie Imaginarul și Imaginația, înțeleasă ca structură de conștiință, desigur, dar făcând aproape complet abstracție, în exemplele lui, de imaginea animată sau
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
conceptului, astfel încât el să poată fi aplicat, liber și adecvat, cu privire la contexte religioase diverse: „Monoteism, politeism și henoteism sunt constructe ale tradiției iudeo creștine. Ele exprimă o configurație mentală destul de diferită de cea a omului vechi. Aceste concepte, alături de categorii peiorative precum păgâni și idolatri, reflectă o raționalizare a istoriei, care nouă ne pare naturală, dar care nu caracteriza culturile vechi. Utilizarea unor asemenea termeni presupune asumarea unei perioade de ignoranță urmate de o perioadă a revelației. Pentru omul vechi, situația
Despre ierarhiile divine: fascinaţia Unului şi lumile din noi – temeiuri pentru pacea religiilor by Madeea Axinciuc () [Corola-publishinghouse/Science/1359_a_2887]
-
Aiken, Raymond Ryes sau Joseph Lapalombara, ideologia apărea ca deținând un rol cultural, în interesul cuiva, falsificând realitatea, chiar dacă definițiile oferite termenului de cei menționați implicau mai multe sensuri 21, după cum rezultă din următoarea clasificare: "a) ideologia ca fiind ceva peiorativ; b) ideologia ca fiind ceva aflat în legătură cu sentimentele și emoțiile, pasiunea și ascultarea etc.; c) ideologia ca judecată de valoare; d) ideologia ca iluzie, mască sau mit; ideologia ca fiind ceva care simplifică, distorsionează sau care este contrar realității empirice
Reinventarea ideologiei: o abordare teoretico-politică by Daniel Şandru () [Corola-publishinghouse/Science/1033_a_2541]
-
și la nivelul definițiilor propuse de alți teoreticieni, precum David Apter, Talcott Parsons, Robert Scalapino, Reinhard Bendix 24, Theodore Geiger 25, Norman Birnbaum 26 sau Erik Erikson 27, a căror clasificare rezumativă implică următoarele sensuri: "a) ideologia ca fiind ceva peiorativ; b) ideologia ca una sau mai multe judecăți de valoare; c) ideologia ca fiind ceva "orientat către viitor"; d) ideologia ca ceva inconștient; e) ideologia ca având "o bază non-ideatică"; ideologia ca fenomen cultural ale cărui schimbări au cauze societale
Reinventarea ideologiei: o abordare teoretico-politică by Daniel Şandru () [Corola-publishinghouse/Science/1033_a_2541]
-
ideologia, implică dificultatea de a fi un cuvânt care să desemneze ceva "mai mult decât "idee rea""192. Și asta pentru că, odată cu modernitatea, "granița dintre domeniile denumite în bloc utopii sau calificate drept utopice devine tot mai nelămurită, iar accepția peiorativă tinde să se impună: mai cu seamă în domeniul socio-politic, "utopie" începe să fie sinonim cu "himeră""193. Deci, la fel ca ideologia, utopia moștenește o semnificație negativă, pe care o primește ca urmare a utilizării sale în "vocabularul final
Reinventarea ideologiei: o abordare teoretico-politică by Daniel Şandru () [Corola-publishinghouse/Science/1033_a_2541]
-
figură centrală a imaginarului social Studiile consacrate imaginarului în teoria socială și politică sunt nevoite să plece de la un paradox care, în mod inevitabil, se extinde ulterior și asupra componentelor acestora. Paradoxul e dat de faptul că, în pofida permanentei recuzări peiorative a ceea ce raționalismul modernității a calificat drept "nereprezentativitatea imaginilor" în raport cu realul (obiect de studiu al științei pozitive), tocmai progresul științei a făcut posibilă dezvoltarea unor tehnologii în care "imaginile" au ajuns să joace un rol central. Așa cum subliniază Gilbert Durand
Reinventarea ideologiei: o abordare teoretico-politică by Daniel Şandru () [Corola-publishinghouse/Science/1033_a_2541]