998 matches
-
de flori. — Buchetul e din partea chiriașilor. Francine Lange aștepta În prag, Îmbrăcată cu o rochie neagră, care nu-i venea bine, cumpărată probabil de la un magazinaș de pe vechea stradă Georges Clemenceau. Îl puteai ghici pe Însoțitorul ei În spate, În penumbra coridorului. Mașina mortuară Înaintă cîțiva metri. Francine urcă În mașina neagră Împreună cu amantul ei. Haideți, șefule! Oamenii de pe trotuar nu se mișcau, doar fotografii alergau În mijlocul drumului. — Asta e tot? Întrebă Maigret, Întorcînd capul. — Nu mai e altă familie, nici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2055_a_3380]
-
cântecul călugărilor se ridica încet, curat și puternic. îngenuncheați înaintea abatelui, cu mâinile împreunate, se concentrau în rugăciune și dădeau glorie Mântuitorului. Prin mica fereastră - deschisă în absidă, doar puțin mai largă decât o ambrazură - o rază de soare străpungea penumbra cu o șuviță de lumină, în care pluteau o sumedenie de firișoare de praf și care îmbrăca în aur tabernacolul aflat în centrul altarului simplu de piatră, luminând chipurile câtorva cantori și lăsându-i pe ceilalți aproape invizibili ochilor lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
bine în mână. Rutilius salută scurt santinelele și, deschizând drumul lui Sebastianus și tovarășilor săi, o apucă pe o scară de cărămidă, la capătul căreia trebui doar să o ia la dreapta și să străbată un coridor încă învăluit în penumbră; în final, se găsiră în fața intrării de la apartamentul episcopului. Vestibulul avea formă pătrată și nu era prea mare. Pereții păreau tencuiți de curând, iar în capăt, o frescă înfățișându-l pe Cristos în haine de bun păstor îi întâmpina pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
rămas bun, sperăm să fie și pe mai departe tot așa; poate că timpul lucrează pentru noi. îți urez o noapte bună, Prefectule. Tuna când Sebastianus și prietenii săi, după ce urcaseră o scară largă și traversaseră apoi un vestibul în penumbră, intrau în sala Decemvirilor. La lumina celor câteva lumânări de seu, doi soldați răniți, pe care decurionul îi scutise de serviciu, aranjaseră cu câțiva milițieni întreceri cu gândaci pe podeaua din mozaic, iar miza - pe care o puneau la bătaie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
vis, ca și în realitate, sau cel puțin într-o realitate pe care și-o amintea el, ce vena din vremuri îndepărtate, ea îi vorbea întotdeauna blând, cu voce domoală și mângâietoare, spunându-i povești străvechi ale poporului său; în penumbra yurta-ei, jarul focului îi arunca reflexe mișcătoare pe chipul cu trăsături delicate, încadrat de cozile groase și negre, răsucite în dreptul urechilor. Balamber îi regăsise încă o dată privirea afectuoasă dar totodată melancolică și în care se oglindeau tainice depărtări, gestul totdeauna
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Suprem Nicolae Ceaușescu și-a slugilor acestuia ce rodeau oasele dela masa stăpânului...! Nu mai trecu mult timp după miezul nopții și, arestul temporar se umpluse până la refuz, În timp ce lumina singurului electric bec ce lumina difuz Încăperea, făcea ca În penumbră capetele arestaților să fie diforme, fantomatice. Arestul de o noapte se dovedi neâcăpător pentru ce-i peste trei sute de noi locatari ai Închisorii ce fuseseră aduși În timpul nopții, colectați din toate aresturile milițiilor capitalei, făcând atmosfera să fie imposibilă mai
Legea junglei by Dumitru Crac () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1624_a_3102]
-
veni ideea să iasă în cerdac. - Ce faceți aici, singur, domnule judecător? Am venit să mai stau de vorbă cu dumneavoastră, mâine plecați și cine știe când vă mai văd. - Am ieșit să iau puțin aer. El mă privi în penumbra dată de întunericul de afară și lumina difuză ce bătea din odăi, căci cele două becuri din cerdac nu mai erau aprinse, vorbi ceva despre gospodăria lui, că vroia să-și pardosească prispa și despre alte câteva înnoiri, apoi, deodată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
ochii ei cu lame de răutate ascunsă sub văluri părând copilărești. Apoi îmi vorbi mai departe, și toate se rotiră, ceasurile înaintară se trecură mesele pe lângă pereți, câteva fotolii, spații pentru dans și hore, lumini în parte stinse pentru mari penumbre, apoi iar aprinse toate, confeti, panglici de hârtii. - Bat alte vremuri la poartă, domnule judecător! - era Lung. Omul acesta are vocație de filozof, îmi spusei - după felul în care își rostise gândirea, o anume încărcătură meditativă; vine din măreția câmpiei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
pletele ce-i luceau în reflexe roșii din cauza flăcărilor domoale din șemineu, iar umbrele noastre se profilau, mișcătoare pe peretele din spatele nostru ca o altfel de Piétà, într-o necunoscută catedrală gotică. - „Te iubesc”, spuse. Rochia de culoare incertă în penumbra iscată de flăcările șemineului era croită în deschidere până în dreptul sânilor a căror arcuire, abia ghicită, ca-n misterele vrăjitoarelor din Evul Mediu - era văzut undeva o secvență de tablou sau de film - aveau ceva tulburător pentru că realitatea lor se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
sânilor a căror arcuire, abia ghicită, ca-n misterele vrăjitoarelor din Evul Mediu - era văzut undeva o secvență de tablou sau de film - aveau ceva tulburător pentru că realitatea lor se lăsa numai sugerată, iar jocul acela de lumini, umbre și penumbre cobora până-n somn, atât de adânc că nu știu nici acum dacă era în somnul meu sau al străbunilor, până la geneze și dincolo, în tulburătoarea lume dintâi. Apoi șoldurile, pulpele ei, picioarele desculțe, cel drept atârnând cu talpa goală pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
gât, dar m-am oprit scurt. M-am dat chiar îndărăt, împins parcă de o forță nevăzută. Poate că de vină era fața lui ca de gheață, sau poate tăcerea, prelungită câteva secunde, sau rigiditatea neobișnuită a înfățișării sale. În penumbră mi s-a părut că deslușesc pe buzele lui ceva ce aducea a zâmbet, dar, când a vorbit, a făcut-o cu o voce distantă și, după cât mi se părea mie, exagerat de mâhnită: — Sanctitatea Sa dorește să vă vadă. Se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
întoarse după scurt timp însoțit de Lurr, care veni lângă Valerius dând bucuros din coadă și se așeză la picioarele lui. Sunt stele, zise Antonius. Vântul care bate în jurul cortului creează fantasme. Rămâi aici, să nu ieși. În fundul cortului, în penumbră, se zărea micul altar al zeilor Lari. Antonius umplu cupa cu vin și o așează pe altar. Își oferea credința, însă nu le oferi zeilor victoria asupra quazilor. Îi arătă lui Valerius una dintre cele două saltele, iar el se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
și privi în jur. Spera să-l vadă pe Errius, să-i întâlnească privirea prietenoasă, însă îl văzu doar pe oficiantul care dispărea printre siluetele nemișcate de pe bănci, toate la fel, cu chipurile acoperite de măști identice, strălucind sinistru în penumbră. Măști de corb și de leu. Fantele din dreptul ochilor lor lăsau să se vadă doar niște priviri indescifrabile. Simți bătăile puternice ale unei inimi chiar sub picioarele lui și auzi din nou răsuflarea grea, asemenea fluxului și refluxului. Simți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
totul despre Destin, avea să-i dezvăluie curând viitorul. Listarius țopăia în fața lui Vitellius, oprindu-se la fiecare pas să se uite în sus, printre crengi. O lumină aurie se revărsa asupra copacilor; razele pătrundeau ca niște lame strălucitoare în penumbră, făcând zăpada să sclipească. De o parte și de alta a drumului, asemenea unor însemne ce marcau granița unui tărâm vrăjit, Vitellius văzu urme de animale sălbatice. Unele puteau fi chiar de lup. — Stai! exclamă gâfâind. Se sprijini de un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
păru că aude un hohot de râs, dar poate că era doar croncănitul stolului de corbi care trecură prin fața lui, atingându-l cu apripile lor negre. — Iată-mă. Sunt eu, Velunda. Lângă un frasin cu trunchiul scorburos, se vedea în penumbră strălucirea unei mantii ce învăluia o siluetă înaltă, fragilă. Torentul izvora de la rădăcina frasinului, forma o baltă, apoi își continua drumul prin zăpadă, îngust ca și cum malurile lui n-ar fi fost niciodată îndepărtate unul de altul. Abia în clipa aceea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
totală opoziție. — Oh, Sampath, exclamară două glasuri la intrarea lui, evident ușurate că era el și nu directorul oficiului poștal, apoi continuară o conversație aflată deja în plină desfășurare. În scurt timp, Sampath reuși să-și distingă colegii așezați în penumbră, discutând, cu picioarele așezate unele pe scaunele celuilalt, tocmai despre maimuța de care se plânsese de dimineață Pinky. — A fost foarte jenant, spuse Domnișoara Jyotsna. Înainte să-mi dau seama, maimuța mi-a rupt salwar-ul și a fugit cu cornetul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
-
decât pregătit să o întreb pe Moby cu ce se ocupă ea și care e prețul - dar am simțit mișcarea pulpei pline a unei alte prezențe feminine. O curvă voinică, în chiloți și sutien, își făcu apariția legănându-se din penumbra coridorului din spate. Era alcătuită după modelul Selinei, dar cu obsesii sexuale mai avansate, accentul căzând pe toate protuberanțele și convexitățile. Iar eu mi-am zis: vreau. Eu, e pentru mine. S-a așezat oftând pe ciuperca neagră din plastic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
bolnav, distrus. O, rahat, Iisuse, de ce nu l-ai ales pe altul? De ce nu l-ai ales pe atoli care ar fi avut mai mult de pierdut? M-am întors la ogeacul meu prin ploaia subțire. Și cerul. Iisuse! în penumbrele aburului slinos, cu ochiuri de lumină în care se distingea doar întunericul și tivul de ceață și unsoare, aerul atârna m spatele și în fața mea ca o chiuvetă veche, plină cu vase murdare. Distrusă, terminați, astmatică, Londra, cu obrazul ros
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
prietenul meu, domnule Vultur. — Vultur-în-Zbor, preciză el. — Așa, rosti ea. Irina și Vultur-în-Zbor. De-acum suntem prieteni. Iar acum îți voi arăta cum îmi atârnă trecutul de gât și cât de greu e el. Descuie șopronul și deschise ușa. în penumbră Vultur-în-Zbor reuși să distingă doi bărbați, amândoi maturi, ce jucau dame cu niște piese de șah. Unul din ei era domnul Page. El sări în picioare alarmat și se proțăpi între ei și celălalt om până când o recunoscu pe Irina
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
Spaniei din acel moment, În ediția de seară a jurnalului Lumea sportivă. Studenți nu prea se mai puteau zări prin clădire. Ecoul pașilor mei mă Însoți pe coridoarele și galeriile ce duceau spre claustru, unde două luminițe gălbui abia zgîndăreau penumbra. Îmi veni brusc ideea că Bea mă luase În balon șimi dăduse Întîlnire acolo, la ora aceea imposibilă, ca să se răzbune pe Înfumurarea mea. Frunzele portocalilor din claustru clipeau ca niște lacrimi de argint, iar șopotul fîntînii șerpuia printre arcade
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
creierul, Daniel, zise ea. Ce tot urzești acolo? Mi-am Început relatarea cu zorii aceia de demult, cînd m-am deșteptat și nu-mi puteam aminti chipul mamei, și nu m-am oprit pînă cînd n-am amintit lumea de penumbre pe care o intuisem chiar În acea dimineață, În casa Nuriei Monfort. Bea mă asculta În tăcere, cu o atenție care nu trăda nici judecată, nici prejudecată. I-am vorbit de prima mea vizită la Cimitirul Cărților Uitate și de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
-i răspund, Bea se răsuci pe călcîie și se Îndepărtă cu pași repezi spre Ramblas. Am rămas cu cartea de vizită În mînă și cu vorbele pe buze, urmărind-o din priviri pînă cînd silueta ei s-a topit În penumbra cenușie dinaintea furtunii. Am desdoit cartea de vizită. În interior, scrisă cu albastru, era o adresă pe care o știam prea bine: Bulevardul Tibidabo, 32 27 Furtuna nu așteptă să se Înnopteze ca să-și arate dinții. Primele fulgere m-au
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
Împins ușa și m-am aventurat cîțiva pași Într-un vestibul cu aspect de peșteră, cu pereții fluctuînd sub mîngîierea unei lumînări. Am crezut că n-ai să vii, zise Bea. Silueta ei se profila pe un coridor țintuit În penumbră, decupată În lucirea lividă a unei galerii care se deschidea În fund. Era așezată pe un scaun, cu spatele la perete, cu o lumînare la picioare. Închide ușa, Îmi porunci ea fără să se ridice. Cheia e În broască. M-am supus
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
unei pisici. Poți ieși fără grijă, Daniel. În ciuda tuturor răutăților mele, tot nu te pot vedea. — Bună, Clara. Îmi Întinse un prosop curat. L-am luat și m-am Înfășurat Îl el cu pudoarea unei eleve de pension. Chiar În penumbra plină de abur, am putut vedea cum Clara zîmbea, ghicindu-mi mișcările. — Nu te-am auzit intrînd. — N-am bătut. De ce faci duș pe Întuneric? — De unde știi că lumina nu-i aprinsă? BÎzîitul becului, zise ea. Nu te-ai mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
a schimbat vocea, zise ea. Te-ai schimbat și tu, Daniel? SÎnt la fel de prostovan ca Înainte, dacă de asta ești curioasă. Și mai laș, am adăugat În sinea mea. Ea Își păstrase acel zîmbet sfîșietor, care durea chiar și În penumbră. Întinse mîna și, la fel ca În acea după-amiază cu opt ani În urmă, În biblioteca Ateneului, am Înțeles Îndată. I-am Îndreptat mîna spre fața mea udă și i-am simțit degetele descoperindu-mă din nou, buzele desenîndu-i cuvinte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]