3,927 matches
-
din Tracia, iar urmașul său, Leon, este un bess. Vitalian stăpânește câțiva ani Sciția, cu o armată de 60.000 de oameni, învinge mai mulți generali și a bătut moneda sa. El a fost învins de Justin, plebeu din lumea romanică din Dardania, iar nepotul său Justinian era trac de origine.11 În perioada anterioară, prima jumătate a secolului al IV-lea, se instituise ordinea constantiniană, cu o rânduială de Stat, militară și administrativă, ferm stabilită. Dar încă înainte de anul 500
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
vieți latine populare, care răsare atunci, întinzându-se din Moesia și Iliric până în Tracia. Această viață latină populară pune, pentru vreo sută de ani, stăpânire pe Imperiu în Novela XXVI, lăudând pe traci, Justinian vorbește cu mândrie despre acel element romanic, din care el însuși făcea parte. Pentru acest element romanic, dar și ca un centru militar și politic, el înființează o arhiepiscopie nouă, în regiunile originii sale, numită Justiniana Prima, în 535, condusă de un latin, Benenatus (vezi cap. II
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
și Iliric până în Tracia. Această viață latină populară pune, pentru vreo sută de ani, stăpânire pe Imperiu în Novela XXVI, lăudând pe traci, Justinian vorbește cu mândrie despre acel element romanic, din care el însuși făcea parte. Pentru acest element romanic, dar și ca un centru militar și politic, el înființează o arhiepiscopie nouă, în regiunile originii sale, numită Justiniana Prima, în 535, condusă de un latin, Benenatus (vezi cap. II). Această ctitorie indică supunerea bisericească a malului nordic față de scaunul
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
ca un centru militar și politic, el înființează o arhiepiscopie nouă, în regiunile originii sale, numită Justiniana Prima, în 535, condusă de un latin, Benenatus (vezi cap. II). Această ctitorie indică supunerea bisericească a malului nordic față de scaunul cel nou romanic din sudul Dunării, binecuvântat de papa Vigiliu, împăcat cu Constantinopolul, și funcționând ca un mijloc de apropiere, de simbioză cu Apusul. Este îndreptățită întrebarea: care este sensul acestei "fundațiuni" religioase a lui Justinian? Este o nouă creațiune organică, țâșnind din
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
secolele IV-VI sunt mult mai numeroase în sudul Olteniei, în vecinătatea Dunării, și scad pe măsura înaintării spre nord. Intensa circulație monetară din Oltenia și sudul Banatului este asociată de prezența stăpânirii romano-bizantine, care a contribuit la consolidarea elementului romanic și la difuzarea monedei în ținuturile daco-romane. Aria de răspândire a monedei de argint și bronz arată dăinuirea masivă și activitatea economică a populației daco-romane, care a întreținut legături permanente cu lumea romano-bizantină. Frecvența monedei arată că autohtonii aveau o
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
275, centrul de greutate în Dacia se deplasează și rămâne, timp de o mie de ani, în zona rurală, mai adecvată ocupațiilor populației, agricultura și creșterea animalelor, și noilor nevoi de organizare și apărare ale autohtonilor. În mediul rural, daco-romanii (romanicii) evoluau spre românitate, ei au perpetuat hidronime ale râurilor mari (Maris, Samus, Alutus, Tibiscus) și au constituit, în secolele următoare, o permanență demografică, social-economică și cultural-religioasă. Populația autohtonă era organizată și trăia în obști sătești (vicinale), în care casa, bunurile
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
V-VI, cu excepția orașelor de la Dunăre, iar migratorii au contribuit și ei, prin distrugerile provocate, la uitarea numelor orașelor. În momentul așezării slavilor în Dacia, în a doua jumătate a secolului al VI-lea, numele orașelor erau uitate de populația romanică, latinofonă și creștină, acomodată deja statornic la condițiile vieții rurale. Slavii, care au împrumutat de la autohtoni numele marilor râuri, nu au preluat și toponimia urbană daco-romană, deoarece aceasta nu mai era în uz, iar în locul vechilor denumiri autohtone se întâlnesc
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
forțe politice și militare din zonă. Populația autohtonă nu este în mod direct menționată în izvoare, prezența și/sau acțiunile grupurilor de migratori pătrunse în nordul Dunării fiind considerate mai importante, însă, indirect, unele știri pot fi puse în legătură cu daco-romanii (romanicii). În secolele V-VII, istoricii Orosius, Iordanes, Isidor, Priscus ș.a. vorbesc în mod obișnuit de existența Daciei, a Sciției, a Goției sau Gepidiei în nordul Dunării, iar locuitorii autohtoni (romanicii) sunt denumiți după numele acestora. Informațiile furnizate de Priscus din
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
importante, însă, indirect, unele știri pot fi puse în legătură cu daco-romanii (romanicii). În secolele V-VII, istoricii Orosius, Iordanes, Isidor, Priscus ș.a. vorbesc în mod obișnuit de existența Daciei, a Sciției, a Goției sau Gepidiei în nordul Dunării, iar locuitorii autohtoni (romanicii) sunt denumiți după numele acestora. Informațiile furnizate de Priscus din Panion (mijlocul secolului al V-lea) despre locuitorii din Banat și Crișana, agricultori care cultivau meiul și consumau miedul, este posibil să se refere la populația romanică, acum creștinată. În
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
iar locuitorii autohtoni (romanicii) sunt denumiți după numele acestora. Informațiile furnizate de Priscus din Panion (mijlocul secolului al V-lea) despre locuitorii din Banat și Crișana, agricultori care cultivau meiul și consumau miedul, este posibil să se refere la populația romanică, acum creștinată. În secolul al VI-lea, Procopius din Caesarea amintea, indirect, despre existența romanicilor de la nordul Dunării de Jos, făcând referire la episodul falsului Chilbudios, ant (slav), care învățase bine latina la nord de fluviu. Mărturii despre existența populației
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
mijlocul secolului al V-lea) despre locuitorii din Banat și Crișana, agricultori care cultivau meiul și consumau miedul, este posibil să se refere la populația romanică, acum creștinată. În secolul al VI-lea, Procopius din Caesarea amintea, indirect, despre existența romanicilor de la nordul Dunării de Jos, făcând referire la episodul falsului Chilbudios, ant (slav), care învățase bine latina la nord de fluviu. Mărturii despre existența populației autohtone la nordul Dunării ne-a transmis, la sfârșitul secolului al VI-lea și începutul
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
au generat transformări importante în toate domeniile, ce prefigurau elemente specifice evului mediu. Cercetările efectuate în așezările și necropolele din teritoriile extra-carpatice, datate între mijlocul secolului al V-lea și începutul secolului al VI-lea, au evidențiat că obștea sătească romanică era o comunitate țărănească, alcătuită dintr-un număr de 20-40 de gospodării, care varia ca întindere și populație de la o zonă geografică la alta. Fiecare comunitate avea un teritoriu bine delimitat care alcătuia vatra propriu-zisă a satului, în arealul căruia
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Satele autohtone erau bine organizate teritorial, în fruntea lor exista un sfat al conducătorilor aleși dintre "oamenii buni și bătrâni", meșteșugurile erau separate în cadrul obștii, exista o proprietate de pământ familială, în paralel cu cea colectivă. Toate acestea confereau așezărilor romanice din nordul Dunării trăsături proprii, originale, care le deosebeau de comunitățile alogene, aflate încă în faza gentilică. Asocierea unui număr mai mare de obști (sate) autohtone în uniuni de obști, care cuprind 15-30 de comunități rurale, delimitate geografic, variate ca
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
obști, pe anumite zone geografice, constituiau acele "romanii populare" (N. Iorga), puternice și statornice nuclee demografice. "Romaniile populare" s-au dezvoltat constant și au avut un rol hotărâtor în asimilarea alogenilor stabiliți în nordul Dunării. Aceste zone cu densă populație romanică existau deopotrivă în Moldova și Basarabia, în Muntenia, Oltenia și Dobrogea.24 Numărul foarte mare al satelor de agricultori, crescători de animale și meșteșugari, atestat în spațiul carpato-dunăreano-pontic, denotă continuitatea remarcabilă a comunităților romanice și creștine. Așezările din secolele V-
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Dunării. Aceste zone cu densă populație romanică existau deopotrivă în Moldova și Basarabia, în Muntenia, Oltenia și Dobrogea.24 Numărul foarte mare al satelor de agricultori, crescători de animale și meșteșugari, atestat în spațiul carpato-dunăreano-pontic, denotă continuitatea remarcabilă a comunităților romanice și creștine. Așezările din secolele V-VI, prezintă caracterul unor comunități umane stabile. În general, satele erau răspândite peste tot, în spațiul din nordul Dunării, dar mai ales în zonele de podiș și de câmpie, în cea mai mare parte
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
a secolului al V-lea și începutul secolului al VI-lea, dar intensificarea circulației monetare bizantine în regiunile extra-carpatice are loc în prima jumătate a secolului al VI-lea, sub domnia lui Justinian. Folosirea monedelor bizantine era firească la populația romanică din nordul Dunării, care întreținea legături comerciale și etno-lingvistice cu romanitatea sud-dunăreană. S-au descoperit tezaure monetare din secolul al VI-lea, la Hotin (Basarabia), Trebiscăuți (Edineț Basarabia), Cudalbi și Movileni (județul Galați), Horgești (județul Bacău). Pentru cunoașterea societăți autohtone
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
jud. Vrancea), Ostrovu Mare (jud. Mehedinți). Rezultă că, în pofida generalizării creștinismului la nordul Dunării, în această epocă, în unele comunități sătești, mai puține, se perpetuau practicile păgâne de înmormântare, de origine veche getică. Elementele descrise mai sus evidențiază trăsăturile locale, romanice, ale civilizației din nordul Dunării. Caracterul predominant romanic al civilizației autohtone din regiunile extracarpatice, în secolele V-VII e. n., este o consecință a amplului și complexului proces de romanizare, care a cuprins treptat dar ireversibil întregul teritoriu carpato-dunărean, locuit de
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
în pofida generalizării creștinismului la nordul Dunării, în această epocă, în unele comunități sătești, mai puține, se perpetuau practicile păgâne de înmormântare, de origine veche getică. Elementele descrise mai sus evidențiază trăsăturile locale, romanice, ale civilizației din nordul Dunării. Caracterul predominant romanic al civilizației autohtone din regiunile extracarpatice, în secolele V-VII e. n., este o consecință a amplului și complexului proces de romanizare, care a cuprins treptat dar ireversibil întregul teritoriu carpato-dunărean, locuit de geți, deși regiunile extra-carpatice, Muntenia, Moldova, Basarabia nu
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
civilizație și spiritualitate veche românească, din secolele IV-VI, este unitară, consecință a unei evoluții identice social-economice și etno-lingvistice în regiunea nord dunăreană și a legăturilor cu civilizația romano-bizantină.25 La începutul secolului al VII-lea, în aria civilizației autohtone romanice din regiunile extra-carpatice apar modificări, ca urmare a prezenței unei mari mase slave în nordul Dunării de Jos și a slăbirii legăturilor cu civilizația romană, după 602. În același timp, deplasările în zonele carpato-dunărene a unor grupuri de populație romanizată
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
clădi istoria creștinismului daco-roman, este limba noastră, terminologia creștină. Doar studiul istoric comparativ al terminologiei noastre latine creștine ne poate ajuta în sensul acesta. Să examinăm acești termeni creștini fundamentali în credința noastră. Cuvântul specific creștin, folosit de toate popoarele romanice, ecclesia (gr.) lipsește din limba română acest termen este cel mai vechi cuvânt creștin folosit pentru a indica comunitatea credincioșilor și lăcașul de cult specific. În schimb, în limba română avem cuvântul biserică, din lat. basilica acest cuvânt s-a
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
de "romani", ceea ce nu se mai întâlnește nicăieri în Imperiu, după 212. Acești romani care folosesc cuvântul basilica îi aflăm în afara Imperiului, și anume la populația romană din Dacia traiană (nord-dunăreană), rămasă aici după 275, ei se numeau romani (adică romanici) ca o nouă "natio barbara".9 Să examinăm și alți termeni. Cuvântul Dumnezeu este prezent în forma aceasta veche, latină vulgară, numai la români. Din examinarea lui rezultă că Domine/deus, în forma veche, populară, Domne deus este, în Dacia
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Domne deus este, în Dacia și Moesia, o invocație păgână, preluată apoi și de creștinism. Alți termeni creștini semnificativi sunt: Crăciunul, Rusaliile, duminica, sărbătoare (termen simbolic al împăcării între păgânism și creștinism), lege, în sens de credință religioasă, termen popular romanic. 10 Strâns legate de creștinismul românesc, în aceste secole ale începuturilor sale, sunt și o serie de aspecte doctrinare și de organizare pe care trebuie să le avem în vedere. De pildă, arianismul, în prima jumătate a secolului al IV
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Sciția, soboarele ariene sunt convocate la Serdica și Sirmium. Fierberea produsă de arianism a contribuit și ea să imprime o viață latină, fiindcă era o credință populară a acestor regiuni. Dar alături de erezie, datina ortodoxă este prezentă și ea la romanicii nord-danubieni, ei fiind separați de împăratul eretic, Valens (364-378). Astfel, la Tomis, avem o serie întreagă de episcopi, fideli ortodoxiei niceene. Acești numeroși și modești episcopi locali, "asemenea cu stareții din primele timpuri ale vieții noastre naționale" (Iorga), corespund chor
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
în timpul acesta rezistența păgânismului, el s-a generalizat treptat și în lumea rurală, mai conservatoare, adeptă a vechilor credințe. În a doua jumătate a secolului al VI-lea, se poate vorbi în fostele teritorii ale Daciei romane, despre o populație romanică, general latinofonă și creștină. În secolul al VI-lea, creștinismul apare consolidat definitiv la populația din Dacia. Când slavii, păgâni, s-au așezat în regiunile intrași extra-carpatice ale vechii Dacii, ei au găsit pretutindeni o populație romanică, deja creștinată, populația
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
despre o populație romanică, general latinofonă și creștină. În secolul al VI-lea, creștinismul apare consolidat definitiv la populația din Dacia. Când slavii, păgâni, s-au așezat în regiunile intrași extra-carpatice ale vechii Dacii, ei au găsit pretutindeni o populație romanică, deja creștinată, populația autohtonă cu care au intrat în contact, au conlocuit și au conviețuit în strânse relații social-economice și etno-culturale, rezultatul fiind creștinarea acestora.38 Generalizarea creștinismului În secolul al IV-lea, lumea mediteraneană evolua sub semnul dualismului religios
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]