3,443 matches
-
de aripi. Ți s-a făcut de doliu și-n cerul gurii... deschizi fereastra. Nu s-a cunoscut viață, cum nu s-a cunoscut moarte, fără o împăcare extremă. Lacrimile, rouă pe limba clopotului. Punctul încorsetează limitele. Renunțarea, o cruce rostogolită în afara parantezei pătrate. Aleluia, Dumnezeule! Nu mă încapi, nu te cuprind. Incertitudinea dă din coate să prindă loc la fereastră. Incertitudinea călătorește fără bilet la vagonul de clasă. Incertitudinea pare a avea 100 de umeri, mută cimitirele din calea lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
bradului se aprindeau lumânări. O salcie plângăcioasă începea să jelească niște grinzi putrede de cerdac. În biserică, la fel ca în pădure, în pădure, la fel ca în cer. Sus, la 500 m, spre est sau spre vest, viața se rostogolea pe roți într-o inerție a clipei. Sfinții, unul câte unul, coborau din icoane, din fresce, de pe catapeteasmă, într-o ordine bine stabilită, pe rând, fără grabă, fără invidie, fără fățărnicie, coborau în fața Fecioarei cu Pruncul în brațe și le
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
treime și ajută-mă să înțeleg durerea mădularului desprins din podul palmei și nu a rădăcinilor! Scoate-mi, Doamne, ochiul clarvăzător și lasă-mă să privesc cu el cerul din praful drumului. Smulge-mi, Dumnezeule, limba și ascultă laudele mele rostogolite prin iarbă! Durerea monahului este izbăvire, dorul scrijelește pe cruce un nume. Petre, gândești ca la 18 ani, ai rămas copil? Copiii sunt plăcuți lui Dumnezeu, pentru că sunt curați la inimă, plăcut vei fi și aici până la urmă, te asemeni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
pistolul? Cine mi-a luat pistolul? Dați-mi pistolul! Vă împușc pe toți, scârbelor! Un pomelnic întreg de înjurături în ușa stăreției; de pe acoperiș s-a desprins o șindilă aprinsă; starețul încercă să se ferească, s-a împiedicat, s-a rostogolit pe scări: oasele trosneau ca vreascurile putrede, s-a julit la coate, la frunte, sângera fața parcă poleită cu sare. Doi frați au sărit să-l ajute; nervos, a lovit în stânga, în dreapta, s-a ridicat și a început, disperat, să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
Frigul i-a străpuns pielea și carnea, și oasele, frigul s-a făcut ghem de arici sub ruinele bisericii, frigul avea trup. Norii nu țineau de plapumă caldă; stelele, bulgări de gheață lipiți de cer, de pământ, de inimă. Se rostogoleau stelele precum ochii unei vite înjunghiate în iarba de mai. Rece era lumina ce aștepta îndelung întunericul și întunericul venea câte puțin și pleca câte puțin târându-și picioarele și întunericul se desfăcea precum un somn într-o cochile de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
pentru stânjenei, pentru liliac, pentru sămânță de lumânări. Alungă, Doamne, hăitașii aceștia ce mi-au luat până și urma cimitirului, ogarii, vânătorii... Izbăvește-mă de capcanele văzduhului, de norii pământului, de suliță cerului, de frânghia grinzilor! Nu vreau să mă rostogolesc în neant ca într-o avalanșă de frunze. Rupe, Dumnezeule, din moartea mea, moartea copacilor! Dorm pădurile într-un sânge veșted de octombrie, dănțuiesc livezi deasupra unei inimi acoperite cu brumă, șuieră vântul a iarnă într-o frunză de suflet
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
ar trebui să ai ochi destul de buni ca să vezi felul în care au fost introduse zarurile în cornet, mișcările mîinii, mai mult sau mai puțin puternice, mai mult sau mai puțin repetate, care le fac să se învîrtească, să se rostogolească și care imprimă zarurilor o mișcare mai vie sau mai lentă: iată cauzele care, luate în ansamblu, se numesc hazard. Atîta timp cît nu vom fi decît oameni, adică ființe cu puteri foarte limitate, nu vom fi niciodată superiori față de
by NICCOLÒ MACHIAVELLI [Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619]
-
ispravă de acest fel a cîte unui ren, spre hazul stăpî nilor vitei. Lui Gheorghe Pomean, Iuri cum Îi spuneau rușii, graiul acestui neam de păstori de reni Îi suna oarecum cunoscut. Rosteau cuvintele tare și apăsat, parcă ar fi rostogolit la vale fiecare zicere. Deodată, Începu să priceapă: un bărbat spu sese „hó“, după care „nap“. Alte vorbe nu Înțelese, pînă cînd o femeie prinse a se văieta că-i Înghețaseră degetele de la picioa rele uitate În zăpadă și nasul
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
în nopțile de toamnă târzie, se vede o licărire deasupra apei și oamenii de pe-aici spun că e piatra, care-și caută locul în dig. Iar când apa tresaltă așa, într-un val mai mare, spun că piatra se rostogolește spre mal. Ba unii o și aud glăsuind: "Iertare, drumule, iertare, apă, iertare, animalelor, iertare, oamenilor, iertare, voi, suratelor... N-am să mai spun niciodată că eu singură vreau să fiu admirată... Nu să fii admirat e totul, ci să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
uite, pe crengi erau mere coapte, dar și flori... ploaia trezise mirosul de salcâm înflorit, dar și de tei... iar la picioare... zmeura coaptă se răsfăța pe rugii cu frunze verzi și ruginii... Deodată, un fulger mă orbi, tunetul se rostogoli aproape, de parcă se zguduia tot pământul, am închis ochii de frică, am rupt-o la fugă după frații mei și ne-am repezit toți, așa uzi cum eram, în casă. Și ce să vezi ?! Era lumină în casă, era cald
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
întorsese spre casă. Se uitară unul la altul înmărmuriți. Ursei se făcuse și el mic (cât putea să se facă de mic un câine ciobănesc) și când se uitară la el nu le veni să creadă : lacrimi mari i se rostogoleau pe bot și se uita în sus, cu ochii lui negri, rotunzi, mari și blânzi, undeva, peste umărul bătrânului. Îi părea rău, în inima lui de câine, că n-a putut să meargă cu bătrânul. Fiindcă el știa demult ceea ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
Aproape un an... Mersese mai mult pe jos cine știe cum de nimerise: spunea ca l-a adus visul (sau vântul n-am înțeles ce tot repeta); nu s-a așezat jos, n-a băut apă, n-a mâncat: lacrimi mari se rostogoleau pe obrajii înnegriți de vânt și soare. A plecat înapoi . Atât a spus : "Omul Lui Dumnezeu știa c-o să moară" fiindcă așa spun ei preotului : "omul Lui Dumnezeu". M-am uitat la ea. Mai purta încă urma sângelui. Se închegase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
cu ce sunt și ce au, de ce tot aleargă (e drept că n-au rădăcini și n-are ce să-i țină-n loc), de ce..." Dar nu apucă să-și termine vorba ; se opri, descumpănit, cât pe ce să se rostogolească din loc, chiar dacă nu adia vântul: lacrimi mari de rouă lunecau pe floarea de cicoare. "Iartă-mă, surioară, spuse spinul. Iar mi-am luat țepii la purtare. Da' ce ai tu cu oamenii, să le iei apărarea?!" "Eu nu știu cum sunt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
numai apă. Și în nările mele. Abia respiram. Marea fierbea. Îi auzisem pe alții spunând că marea "mugește", "urlă", dar nu era nimic din toate astea. Cu fiecare fulger, se făcea tot mai mare tăcerea mării tunet după tunet se rostogoleau și acopereau tot ce se putea auzi. Cade cerul ! am mai apucat să strig. De văzut nu știu cum era, nu deschideam ochii, dar chiar prin pleoapele strânse mă orbea lumina albă și îndată venea tunetul. Pe urmă, s-a făcut întuneric
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
acela orb care povestise războiul Troiei. Ei, ce-ai rămas așa ? Și mai ales, ce cauți ? zise cu un glas pe care și-l vroia aspru. Uite, vreau să găsesc piatra care face aur. Izbucni într-un râs care se rostogoli până hăt, departe... Te-a bătut în cap furtuna de ieri ori ce-i cu tine ?! Ce vrei să faci tu cu aurul ?! Ia lasă prostiile și vino-ncoace ! Să mâncăm și pe urmă mai vedem noi. Azi e încă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
a preschimbat pe dată În faptă... A coborât de pe laiță, a ieșit pe portiță și a pornit către pasăre... Când a ajuns Între brazde, a Început să 23 22 se lupte cu Înălțimea lor... Împiedicându-se În poala cămășii, se rostogolea peste brazdele de pământ afânat. Aroma de pământ proaspăt parcă Îi dezmiardă sufletul și acum... Ca hipnotizați, ochii Îi erau ațintiți numai asupra păsării. “Acum ajung la ea și...” Dar tocmai atunci pasărea a văzut mogâldeața ce se rostogolea spre
Hanul cercetaşului by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1198_a_2268]
-
se rostogolea peste brazdele de pământ afânat. Aroma de pământ proaspăt parcă Îi dezmiardă sufletul și acum... Ca hipnotizați, ochii Îi erau ațintiți numai asupra păsării. “Acum ajung la ea și...” Dar tocmai atunci pasărea a văzut mogâldeața ce se rostogolea spre ea și, dintr un salt, cu aripile larg deschise, a fost În aer... probabil pentru a avea o vedere panoramică asupra locului... Apoi s-a lăsat pe arătură, puțin mai Încolo. Totul a fost ca un simplu exercițiu de
Hanul cercetaşului by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1198_a_2268]
-
să vedem dacă avem noroc. A ridicat receptorul și, răsuflând adânc, a apelat centrala. ― Bună dimineața. Sunt profesorul Hliboceanu. Te rog să-mi faci legătura cu domnul rector.. Peste câteva minute, care doctorului Gruia i s au părut că se rostogolesc ca niște pietre de moară, a sunat telefonul. ― Mulțumesc. Alo! Domnul rector? La telefon este profesorul Hliboceanu. Aș avea o rugăminte la dumneavoastră. ― V ascult, domnule profesor. ― Cred că vă amintiți de doctorul Gruia, asistentul meu. Cel căruia dumneavoastră i-
Hanul cercetaşului by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1198_a_2268]
-
i-a urat, de la capătul ogorului, ziua bună și spor la muncă. Bonjur! le-a răspuns acesta și și-a continuat mersul legănat fără să-și dea seama că prășitorii se distrau copios privind spre soarele ce pălise și se rostogolea încet-încet către scăpătat. Bonjur, bonjur! Pantalonii rupți în tur, ochii mici și gâtul spart! Harnic lucrător, frățioare! 'Conu' Mazilu' își începe ziua di muncă pe-nserat! Din toată discuția acesta a reținut doar cuvintele Conu Mazilu' și veselia spontană a oamenilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1503_a_2801]
-
pielii pentru operațiunea de castrare, piciorul contractat al armăsarului, acționat parcă de un resort nevăzut, a izbit cu viteza fulgerului și cu forța a doi cai putere, cu potcoava armată cu hacuri, chiar în creștetul măcelarului. Corpul acestuia s-a rostogolit cât colo, calota craniană, dislocată, până hăt către groapa cu dejecții de la grajdul din apropiere. Gelatina albicioasă a creierului s-a risipit prin țărână și bălegar în timp ce sângele se strângea într-o băltoacă purpurie chiar lângă trupul făr' de tichie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1503_a_2801]
-
De ce poartă "țarcul" numărul 11, nea Onuț?... Dar nu e numărul 11, deștepților!... Vreau să spun celor care au glagorie că o iau razna dacă intră aici mai mult decât zece oameni... Nu vreau să fie înghesuială, ca "acolo"... Când rostogolea zarurile în cutia de table, Nae Stanciu, vecinul de la doi, întreba în șoaptă, ferit: "Nea Onuț, dar chiar așa de strâmt era în celula aia a matale, ca-n țarcul ăsta?..." Onuț arunca zarul în tăcere și numai după minute
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
-
nu știam de moda asta. Burtă Mare vede întunericul de pe casa scărilor și țipă: "Atenție la picioare! Am pățit-o de câteva ori pe-aici!"... N-apucă să termine și sunt deja în culmea fericirii. Unul dintre pălărioșii grăbiți se rostogolise deja pe trepte. Prietenii mei de hârjoană își făcuseră treaba cu sârma-capcană. Simt că râde și nea Onuț. O pățise și el, cândva. Pălărioșii își schimbă strategia. Merg în șir indian, cu Burtă Multă pe post de detector de capcane
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
-
cum roboțelul face zgomot de tinichea, lovindu-se mereu de balustradă și pereți. Durează ceva vreme și auzim pași coborâtori și prudenți. Burtă Multă, liniștitor, către tinicheaua din întuneric: "Mai avem un pic. Pășește cu grijă..." Deodată simt cum se rostogolește pe scări un bulgăre uriaș de grăsime... E Burtă Multă... Hârjoniștii mei își făcuseră din nou datoria. Eram mândru. Burtă Multă ajunge, prin metoda rostogolirii, la picioarele mele. Zău că arată ca în filmele cu proști. Se uită la mine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
-
este un erou special. Cu el poți începe să scrii primul capitol al unui manual despre o anume fericire. Sisif nu are chemarea către orizonturile zădărniciei, așa cum credeam până acum. Toată truda sa face parte dintr-un proiect al demnității. Rostogolind la nesfârșit stânca spre piscul muntelui, el reia truda știind că aceasta este munca lui. Sisif trudește tăcut în acest univers absurd, sfidându-i pe zei. El știe că zeii mizează pe o nouă revoltă a sa, pe refuzul său
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
-
are un pisc. Este piscul lui real: Chomolungma. De peste tot, de la poalele globului, urcă spre Chomolungma o puzderie de sisifi. Alții coboară. Fiecare dintre ei are propria sa stâncă. Unele stânci au speranța că vor ajunge în vârf, altele se rostogolesc, golite temporar de speranță, urmate de sisifii lor, către poale. La poale este un uriaș cimitir; un câmp nesfârșit de cruci. Sisifii știu că, în cele din urmă, acolo vor sfârși, dar își reiau truda. Chiar și în detalii, nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]