1,181 matches
-
sînt univoce, cu sens unic, determinisme masive care rad totul în calea lor. Ordinea satelor are încă mari resurse de reacție și adaptare, modelînd la rîndul ei aceste presiuni ce se exercită asupra ei din lumea largă. Bărbatul român e tradiționalist „Bărbații români între 25 și 39 de ani sînt cei mai conservatori din Europa, familiști și dornici să își susțină financiar casa, însă, în același timp, sînt și cei mai stresați și apăsați de obligațiile pe care le impune societatea
Scutecele naţiunii şi hainele împăratului: note de antropologie publică by Vintilă Mihăilescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/609_a_1340]
-
mai stresați și apăsați de obligațiile pe care le impune societatea modernă”, arată un studiu prezentat de Discovery Networks EMEA. Studiul a făcut ceva vîlvă în mass-media românești, cotidiene și televiziuni concurîndu-se în comentarea rezultatelor. Cum adică, bărbatul român e tradiționalist ? Sîntem din nou primii la ceva, dar este asta de bine sau de rău ? - s-au întrebat (și au întrebat), suspicioși, jurnaliștii. Dacă în Europa Occidentală predomină tipul bărbatului modern, relaxat, care reușește să îmbine cu succes toate aspectele vieții
Scutecele naţiunii şi hainele împăratului: note de antropologie publică by Vintilă Mihăilescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/609_a_1340]
-
rău ? - s-au întrebat (și au întrebat), suspicioși, jurnaliștii. Dacă în Europa Occidentală predomină tipul bărbatului modern, relaxat, care reușește să îmbine cu succes toate aspectele vieții (carieră, familie, prieteni, hobby-uri), în România, majoritatea, 72%, este reprezentată de bărbatul tradiționalist, stresat de obligațiile pe care i le impune societatea modernă. Românii cred că este important să aducă bani în casă și să aibă o imagine perfectă, casă, mașină și o soție frumoasă. Dacă în Suedia 57%, iar în Franța 42
Scutecele naţiunii şi hainele împăratului: note de antropologie publică by Vintilă Mihăilescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/609_a_1340]
-
pe nevoi. Dintre acestea, teoria X și teoria Y, elaborată de Douglas McGregor este considerată cea mai proeminentă aplicație a ierarhiei nevoilor în mediul organizațional. Teoria X și Y conceptualizează schimbarea de paradigmă din practica managerială, prin trecerea de la modelul tradiționalist de conducere, întemeiat pe principiile managementul științific (teoria X) la un model alternativ (teoria Y), întemeiat pe resemnificarea capacității de autocontrol și autoconducere a ființei umane. Dacă teoria X concentrează practica curentă de management din prima jumătate a secolului al
Motivația. Teorii și practici by Carmen Buzea [Corola-publishinghouse/Science/1014_a_2522]
-
teoria afirmă că potrivirea angajat-post este bidirecțională: "pentru a maximiza eficiența, angajații care își doresc satisfacerea nevoii de creștere ar trebui plasați în posturile cele mai complexe sau în posturi care vor fi îmbogățite" (Oldham, 1976, p. 567). Deși abordarea tradiționalistă privind managementul resursei umane presupunea găsirea "omului potrivit pentru postul potrivit", accentul căzând pe post și nu pe angajat, modelul are aceeași relevanță și utilitate chiar dacă paradigma este una noua. Managementul actual al resursei umane se centrează pe om, postul
Motivația. Teorii și practici by Carmen Buzea [Corola-publishinghouse/Science/1014_a_2522]
-
3. Factorii dispoziționali și conceptul de sine Literatura actuală a motivației în muncă este marcată de deplasarea centrului de greutate de la factorii situaționali (externi individului) la factorii dispoziționali (interni, exprimați mai ales prin trăsăturile de personalitate). Comportamentul organizațional în gândire tradiționalistă consideră factorii situaționali sursa schimbării organizaționale. Sintagma "omul potrivit la locul potrivit" a dominat politica de staffing din secolul al XX-lea. Aceasta presupunea identificarea angajatului care răspunde unor cerințe predefinite sau în cel mai bun caz realizarea unor corecții
Motivația. Teorii și practici by Carmen Buzea [Corola-publishinghouse/Science/1014_a_2522]
-
sub semnul postmodernismului (prin intertextualitate, fragmentarism, amestecul de gravitate și ironie etc.) încă din titlul, unde absența inițialei majuscule oferă un incalculabil șir de conotații, cu toate că, de obicei, se consideră că poezia de inspirație religioasă e, cu precădere, apanajul literaturii tradiționaliste. Pisarul - ipostază a artistului creator - n-ar fi, din această perspectivă, decât alesul, prin care vocea divină se face auzită pentru restul muritorilor. Și nu este deloc aleatorie o asemenea interpretare, din moment ce poezia lui Remus Valeriu Giorgioni își are filonul
Aventura lecturii : poezie română contemporană by Mioara Bahna () [Corola-publishinghouse/Imaginative/367_a_1330]
-
și de atunci paseistul din mine și-a pus-o pe blazon, la strașnică păstrare. Nu știu cum se face, dar toate cele trei mari vorbe considerate de ocară de către dușmanii „păltinișenilor“ - „boierii minții“, „neointerbelici“, respectiv „paseiști“ (cu variante precum ultraconservatori, reacționari, tradiționaliști, pășuniști ș.a.), printre care, cu onoare & voluptate mă prenumăr - sună frumos, captivant și substanțial motivat. În definitiv, de când e lumea lume, heracliteismul a avut nevoie de contraponderea eleatismului, mitul isteric al progresului a presupus în chip vital cenzura înțelep ciunii
Ce mi se-ntâmplă: jurnal pieziş by Dan C. Mihăilescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/580_a_1318]
-
acolo un băiat pe care-1 cunoscuse în timpul din urmă pe la berărie. Era un agent de bursă ce știa o mulțime de lucruri interesante despre cum fac banii pui, deși explicațiile lui erau cam neînțelese. în materie de finanțe încă era tradiționalist, nu avea încredere decât în sistemul pe care apucase să-1 practice: acela de a cheltui banii pe care îi avea, apoi de a căuta alții. Banii de cheltuială nu înțelegea să-i lipsească, dar de prisos nu dorise 163 până
Concert din muzică de Bach by Hortensia Papadat-Bengescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295607_a_296936]
-
ca un vrednic tradiționalist sau, dacă nu așa, atunci cu hotărîre să reneg toate acestea, altfel să privesc și spre stânga cea pururea tânără să tropăi, postmodern să mă ilustrez, adeptul fragmentarismului celui alunecos să mă revelez public. La întrebarea tradiționalistă a meșterului zidar Petrea din Maramureș (care tocmai munca la negru la subsemnatul execută, iară coregionalii săi îi spun P'ea): "Placu-ți, dumitale, dom' prefesăr, la fitness", eu răspund: "Placu-mi, P'ea, întrucât postmodern mă simt, cu lumea
Comisia de împăciuire: marafeturi epice, tăieturi din ziare by Daniel Vighi [Corola-publishinghouse/Imaginative/917_a_2425]
-
Germania, Japonia, Italia sau oricare altă țară din lume, nu este același lucru ca și cum ai fi acceptat vreodată ca făcând parte „din” acea națiune. Nu vei deveni cetățean german, japonez sau italian și nu vei fi acceptat în aceste societăți tradiționaliste. Întotdeauna vei fi privit ca un străin. Dar oricine poate veni în America și deveni cetățean american. Aceasta este o realitate care separă America de restul lumii. America este o națiune de imigranți, toți provenind din alte locuri ale lumii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2287_a_3612]
-
sau la vreunul din colegiile Ivy League și ar fi fost fericită dacă ar fi avut și Bill aventuri cu cine ar fi dorit. La pauză holul operei și sălile erau pline cu bărbați de toate vârstele: tineri și vârstnici, tradiționaliști sau metrosexuali, intelectuali, oameni de afaceri, artiști, hipioți, bărbați Îmbrăcați În frac, jeanși sau costum și cravată. Toți erau interesanți În felul lor. Toți aveau poveștile lor de viață, visau să ajungă În locuri exotice sau erau conduși de pasiunile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2288_a_3613]
-
Alexandru Macedonski). Primele traduceri din Baudelaire apar în 1870 - în revista junimiștilor (Convorbiri literare, I-IV, 1 martie 1870, p. 51: „Bohemiens en voyage“ și „Don Juan en Enfer“, tălmăcite de Vasile Pogor). Nu este doar un simplu paradox: revistele tradiționaliste din jurul lui 1900, inclusiv Sămănătorul, publică la rîndul lor autori estetizanți și traduceri din modernii francezi. Înaintea Primului Război Mondial, o tribună de manifestare a artei noi este Noua revistă română a profesorului conservator-democrat Constantin Rădulescu-Motru. Ion Minulescu a fost susținut la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
la specializare teologică în Elveția și Franța de către tutorele său, ieromonahul Iosif Gheorghian, ia drumul Parisului un alt artist gorjean reformator, Constantin Brâncuși. Asimilarea deplină a estetismului românesc are loc în preajma anului 1908: atunci se produce și segregarea polemică dintre „tradiționaliști” și „simboliști” în mediile cafenelei literare (Kubler, Capșa, Terasa Oteteleșanu). Segregarea se va prelungi, complicîndu-se în cadrul proaspăt-înființatei Societăți a Scriitorilor Români. Tot în 1908 apar Romanțele pentru mai tîrziu, Casa cu geamurile portocalii și Revista Celor l’alți cu primul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
deloc indiferentă față de estetic. O variantă academizantă de modernizare a literaturii are loc prin intermediul lui Ovid Densusianu, pe linia unui latinism francofil de sensibilitate neoclasică. Declarat simbolistă, longeviva publicație Vieața nouă (1905-1925) va milita - la fel de dogmatic ca și adversarele ei tradiționaliste - pentru modernitate și citadinism. „Simbolismul” ei e, de fapt, un academism modern, atras de vitalismul solar al lui Verhaeren și Vielle-Griffin, iar versul liber e cultivat în ideea unei armonii ritmice superioare celei romantice. Lipsa de gust modern a directorului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
viril” al poeziei sale („În orașul cu trei sute de biserici este ceva de neprețuit! Asta nu mai e domnișoară! Ăsta e bărbat!”). Colaborarea autorilor estetizanți la numeroase publicații de toate orientările și tirajele, inclusiv la cele mai conservatoare și mai tradiționaliste (Sămănătorul cu D. Anghel și I. Minulescu, Viața românească cu D. Anghel, I. Minulescu și T. Arghezi, Convorbiri critice cu I. Minulescu, Al.T. Stamatiad și N. Davidescu, Viața literară a lui Ilarie Chendi cu I. Minulescu ș.a), fără
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
teoretic al grupării (autointitulată, minulescian, „Grupul nostru”) este de fapt N. Davidescu; articolul semnat DN și intitulat „Decadent-Decadență” din Insula, nr. 1, 18 martie 1912, pp. 2-3, dă - pe urmele lui Ov. Densușianu, dar cu aplomb „revoluționar” - o replică acuzelor tradiționaliste, afirmînd că peiorativul atribut nu se aplică simboliștilor, ci imitatorilor epigonici sămănătoriști. Nu fără atacul de rigoare împotriva criticii acuzate de miopie conservatoare: „Revoluționarii în literatură au fost de altfel primiți veșnic cu ostilitate. De cîte ori e vorba de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
susținător al debutantului Benjamin Wechsler, încă din anii debutului, a fost Gala Galaction, care s-a străduit în zadar să îl publice la poporanista Viața românească a lui G. Ibrăileanu. Legitimitatea și autenticitatea locală pe care acești „eretici”, în raport cu naționalismul tradiționalist dominant, le confereau, prin opera lor, unei arte internaționale au reprezentat, fără îndoială, un argument forte. Publicistica lui Arghezi, Cocea și Vinea din această perioadă abundă în articole ostile discriminărilor și persecuțiilor etniciste. Într-o suită de tablete cvasiliterare din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Protopopii familei mele“ (în nr. 1), amplă compoziție a celui dintîi, este o foarte modernă bucată ludico-ironică și fantezist-parodică, plină de alunecări pe semnificant de tip „urmuzian”. Simbolistul ardelean (o excepție dincolo de Carpați), care scandalizase, cu un an înainte, publicul tradiționalist al Teatrului Național din București cu dramoleta erotică Maica cea tînără, acuzată de blasfemie, răspunde aici unor insinuări antisemite ale publicațiilor naționaliste, intrigate de rezonanța numelui său. Pe o linie estetică și mai radicală se înscriu prozopoemele lui Adrian Maniu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Cronica, anul I, nr. 3, 26 februarie 1915) este vizibil contaminat de optimismul „viitorist”, vizionar și utopic al lui Marinetti & Co, în care elogiul optimist, viril al progresului industrial cade ca o piatră tombală peste pasivitatea „poetică” a unui Orient tradiționalist și efeminat, idealizat sentimental și exotic de Pierre Loti: „Și se mai aud glasuri sentimentale, poate vreun cititor întîrziat al lui Pierre Loti, care să plîngă poema ce se îngroapă sub zidurile surpate — iată perindîndu-se toată vechea tabulhana romantică, haremurile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
lași ai menajeriei noastre”. Metafora ironică din final este prezentă - în cu totul alt context - și într-un poem din epocă al lui Tzara: „Îmi plac animalele domestice/ În menajeria sufletului tău” („Duminecă“), indicînd, desigur, fantasmele subconștientului reprimat... Contestarea mentalității tradiționaliste și apologia „valorilor negative” dau tonul acestui număr. Pentru tinerii semnatari aflați în răspăr cu „massele” manipulate, războiul apare drept revelator al tarelor unei lumi condamnate la autodistrugere: „Fără îndoială, era nevoie de un eveniment, războiul, pentru ca dorința lui Rimbaud
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
mai pură esență națională... Ieftin, domnilor!... Cumpărați ideal național!... poftiți, poftiți...” („Impresii de iarmaroc“). „Jurnalul săptămînii“ (realizat, probabil, de Ion Vinea) polemizează, pe același ton violent pînă la trivialitate, cu represiunea instituită în Capitală de trupele Gărzii Demnității Naționale. Toposurile tradiționaliste, denunțate drept mistificatoare, sînt flagelate într-un limbaj scatologic și sexualizant, în care „marca” pamfletară a lui N.D. Cocea și Tudor Arghezi indică o radicalizare a limbajului specifică epocilor de criză. Vitriolarea literaturii „patriotice”, „cu haiduci”, a romancierilor populari tip
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
februarie 1924, articolul „Dadaism, cubism - etcaetera sau capacitatea de export a geniului românesc“. Potrivit acestuia, poezia modernistă ar fi „artificială și nesinceră”, căutînd extravaganța în vederea originalității cu orice preț. Apreciind că romantismul, simbolismul, poporanismul au fost „mărfuri de import”, autorul tradiționalist consideră că modernismul de după 1917 e un „curent de export”, fără aderență la specificul nostru etnic. „Literatura de import” nu s-a putut afirma la noi decît atunci cînd a fost asimilată organic, în vreme ce dadaismul lui Tzara - de pildă - nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
avut-o în economia revistei artele vizuale: arhitectura, sculptura, pictura modernă, teatrul și filmul, artele decorative. Acest constructivism hibrid, impur, impregnat de futurism și afin expresionismului, aliat, împotriva realismului și naturalismului, unor curente moderniste mai moderate (unele chiar cu iz tradiționalist), nu era totuși asumat ca program explicit, ci subordonat unei formule sintetice, prea generoase și vagi — „arta nouă” sau „curentul nou”. Numărul 57-58 dedicat „Interiorului nou“ are un grupaj tematic mai degrabă sărac. Drept editorial este reprodus un text al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
către tinerime“, unde imprecațiile negatoare la adresa artelor „prostituate” cedează, în partea a doua, locul unor afirmații „constructive”, culminînd cu: „România se construiește azi!”. Pe această linie „aurorală”, eroii fondatori de la Contimporanul se vor întîlni, la un moment dat, cu mesianismul tradiționalist/naționalist al lui Octavian Goga care, răspunzînd unei anchete despre Tudor Arghezi, găzduită în paginile revistei, afirma: „Sînt de partea moderniștilor, fiindcă, în toate împrejurările și în toate sensurile, am simțit laolaltă cu premergătorii. Am adesea sentimentul că ne găsim
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]