877 matches
-
care acum strigau și hohoteau. Însă, după debarcarea aceea dramatică, Agrippina și tovarășii lui Germanicus văzură că nici pe dig, nici în oraș nu-i aștepta vreun oficial. Autoritățile locale dispăruseră. — E o poruncă rușinoasă a lui Tiberius, declarară indignați tribunii și centurionii. Agrippina spuse, cu un glas lipsit de emoție: — Uzurpatorul speră că oamenii vor uita crima. În schimb, tactica lui josnică a declanșat o mișcare populară cu neputință de controlat. În timp ce convoiul, începându-și călătoria pe uscat spre Roma
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
amintirile unor bătălii comune. Erau fiii senatorilor și cavalerilor ce fuseseră masacrați neînarmați la Perusia, susținătorii risipiți ai lui Marcus Antonius. Erau Cornelius Scipio, urmașul cuceritorului cetății Carthago, Appius Claudius Pulchrus, care fusese adoptat de Marcus Antonius, Sempronius Gracchus, urmașul tribunilor plebei, și Quinctius Sulpicianus, consulul... Nu uita numele astea, scrie-le și ascunde-le. Nu le uit, o asigură Gajus liniștit. Nu scriu nimic, dar nu uit. Mi-am dat seama că, dacă într-o zi repeți de trei ori
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
acesta îi prevestise că avea să domnească. Pentru el, ultimele primejdii erau sora mea Julia Minor și soțul ei, Aemilius Paulus. Ei îi frecventau pe frații, fiii, prietenii celor care fuseseră închiși sau se stingeau în exil. Erau magistrați, senatori, tribuni și încercau să lupte, fiindcă știau că aveau să fie distruși. Dintre toți, cel mai amabil era Publius Ovidius, poetul. Dar într-o zi, pe neașteptate, li s-au adus acuzații scandaloase, la fel cu cele care o distruseseră pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
și își încordă brațele și spatele, făcând din propriu-i trup o punte pe deasupra lui. Lui Tiberius, în clipa când credea că va muri, i se întipări în minte chipul acelui tribunus militaris, Elius Sejanus. În acea clipă de primejdie tribunul dobândi încredere și influență și, nemairespectând treptele ierarhice, ajunse alături de împărat. Nimeni nu-și imagina însă că asupra Romei aveau să se abată ani de teroare. Ciorchinele de strugure Era o dimineață liniștită în reședința de pe colina Vaticanus; tânărul Gajus
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
încremeniți; el strigă: — Trebuie să ne răzvrătim! Or să omoare pe toți, unul după altul! Drusus se ridică și-i puse două degete pe buze. Strigătul lui Nero se transformă în sughițuri furioase. Îl pun să plătească credința față de tata. Tribunul Caius Silius, comandantul legiunilor de pe Rhenus, era cel care îl învățase pe micul Gajus să folosească pumnalul, cel dintâi care îi dezvăluise istoria familiei sale, îi dăruise calul pe care-l îndrăgise atât, acel mannulus numit Incitatus. Gajus ieși din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
și două ziduri de oameni speriați și muți; preț de o clipă îl zări pe acuzat, singurul care avea capul descoperit, fără însemnele gradului, dar care se distingea prin statură și mergea cu fruntea sus, mândru. Cortegiul înainta încet; privirea tribunului Silius trecu pe deasupra capetelor mulțimii și se opri asupra lui. Băiatul își dori din tot sufletul să-l recunoască. Însă nu se întâmplă nimic. Gajus se întoarse acasă cu privirea în pământ. Se gândi la imensa putere pe care o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
doar că impecabila sa carieră militară i-a atras ura“. Ochii lui Gajus se opriră pe ultimul rând, în timp ce Drusus punea jos calamusul. În clipa aceea sosi preceptorul Caro, grammaticus al celor doi frați mai mari, și-i anunță că tribunul Silius evitase mâinile nemiloase și umilitoare ale călăului și se sinucisese. O lovitură hotărâtă, de o precizie mortală. Nu se știa cine îi dăduse în taină pumnalul pe când era în lanțuri. Gajus, tăcut, se duse în grădină. Tribunul fusese primul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
anunță că tribunul Silius evitase mâinile nemiloase și umilitoare ale călăului și se sinucisese. O lovitură hotărâtă, de o precizie mortală. Nu se știa cine îi dăduse în taină pumnalul pe când era în lanțuri. Gajus, tăcut, se duse în grădină. Tribunul fusese primul om care îl tratase ca pe un adult. Amintirile îl asaltau: lovitura precisă cu sica, degetele puse pe jugulară: „Dacă nu mai palpită, înseamnă că viața s-a dus...“ El, care îl ruga: „Nimeni nu vrea să-mi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
după o idee arhitectonică nemaiauzită: construise un edificiu în trepte, sprijinindu-l pe coasta și vârful celei mai sălbatice stânci de pe insulă, înconjurată de surpături de netrecut. La capătul unui lung urcuș se deschidea pe neașteptate o piață; ajunși acolo, tribunul împiedică înaintarea escortei cu un gest brusc și hotărât și își opri calul exact în fața atriului cu patru coloane, faimoasa intrare în palatul imperial, păzită cu strictețe. Câțiva îngrijitori veniră în fugă, într-o liniște ireală. Gajus sări de pe cal
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
escortei cu un gest brusc și hotărât și își opri calul exact în fața atriului cu patru coloane, faimoasa intrare în palatul imperial, păzită cu strictețe. Câțiva îngrijitori veniră în fugă, într-o liniște ireală. Gajus sări de pe cal fără ajutor. Tribunul îl privea. Intrară. „O mare de marmură“, spuneau cu emoție vizitatorii privilegiați. Marchetării splendide se întindeau pe podea și pe pereți până în tavan, care se sprijinea pe patru coloane enorme. Interiorul era complet gol, se vedeau numai Augustinienii de gardă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
numai Augustinienii de gardă. Gajus observă că, fără să-și schimbe poziția, îi urmăreau cu atenție intrarea. Așa ceva i se mai întâmplase în trecut, alături de tatăl său; era o senzație minunată. Prin urmare, era așteptat și toți știau cine este. Tribunul se întoarse și arătă cu degetul spre intrare: — E interzis să ieși de aici fără permisiunea împăratului, îl avertiză. Așadar era o închisoare, ca și acele domus ale Liviei sau Antoniei. O recluziune ce dura de mai bine de trei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
ale Dioscurilor călare, pornea o rampă acoperită, într-un urcuș ușor. Pavajul era grosolan, potrivit pentru călărie. Nu se vedea unde duce, era pustie; doar de o parte și de alta, la distanțe regulate, vegheau Augustinienii. Drumul imperial, îi zise tribunul. E interzis să mergi pe el. Numai împăratul trecea pe acolo călare, împreună cu puținii oaspeți pe care-i îngăduia. În partea dreaptă a atriului era o scară încărcată cu statui de marmură; și ea se pierdea acolo sus, într-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
în dreapta și în stânga se deschideau galerii și porticuri acoperite, se zăreau săli cu un du-te-vino silențios de curteni. Încăperile urmau forma stâncii abrupte și comunicau unele cu altele prin porticuri și balcoane. Peste tot, Augustinienii vegheau nemișcați, cu privirea opacă. Tribunul înainta hotărât. — Aici vor fi camerele tale. Gajus se gândi că, măcar un timp, nu știa cât, avea să trăiască. Se opri, însă tribunul trecu mai departe. Alte scări. În fund se vedeau pavilioanele termelor, despre care la Roma se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
comunicau unele cu altele prin porticuri și balcoane. Peste tot, Augustinienii vegheau nemișcați, cu privirea opacă. Tribunul înainta hotărât. — Aici vor fi camerele tale. Gajus se gândi că, măcar un timp, nu știa cât, avea să trăiască. Se opri, însă tribunul trecu mai departe. Alte scări. În fund se vedeau pavilioanele termelor, despre care la Roma se vorbea în termeni ambigui. Nu se mai vedea mișcarea de la nivelurile inferioare; încăperile erau tot mai mari și mai somptuoase, străluceau de statui din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
erau tot mai mari și mai somptuoase, străluceau de statui din bronz, de mozaicuri imense, de marchetării policrome, însă erau tăcute; numai Augustinienii, mereu de gardă. Pe nesfârșitele pardoseli de marmură treceau repede, fără zgomot, câțiva liberți, câte un funcționar. Tribunul zise: — De aici se conduce imperiul. Se deschise aula pentru audiențele imperiale: un maiestuos hemiciclu, în care dădeau cinci săli somptuoase; punctul central al întregii structuri era fundul aulei, unde se afla tronul imperial. „N-am văzut niciodată nimic asemănător
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
un ambasador, mărturisind că, din pricina emoției, vorbirea lui chibzuită se prefăcuse în bâlbâială. În exteriorul aulei se ivi pe neașteptate un drum săpat în stâncă, perfect drept, ce dădea spre minunatul peisaj al golfului. — E interzis să-l străbați, spuse tribunul. Numai împăratul merge acolo. Nu se mai auzeau glasuri. Ultimul rând de scări, cel mai înalt, era pustiu. La distanțe egale se vedeau statui superbe pe piedestaluri, tineri semizei, războinici, atleți, opere grecești din perioada de aur, în nuditatea lor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
Ajunseră în vârf. Acolo, deasupra tuturor, fusese construită o aulă ale cărei arce dădeau - o surpriză scenografică - spre o terasă cu coloane, o exedra, unde se reflecta strălucirea mării. Răsfrântă de marmura deschisă la culoare, lumina aproape că te orbea. Tribunul străbătu aula, îl conduse pe Gajus până la marginea acelei exedra și se opri. Astfel, pentru prima oară, Gajus îl văzu de aproape pe cel pe care mama sa îi interzisese să-l întâlnească, pe cel căruia, departe, i se spunea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
la fel de tăcut, frumosul păr castaniu, ondulat pe ceafă, al ultimului fiu al lui Germanicus. Gajus înălță capul; împăratul nu spuse nimic și îl expedie cu un gest. Era la fel cu gestul cu care îl alungase Maștera în prima zi. Tribunul îl însoți până la ieșire. Stânca lui Tiberius Coborând în tăcere, Gajus nu știa că multă vreme nu avea să i se îngăduie să urce ultimele trei niveluri. Catapultat într-o curte restrânsă, exclusivistă, ținută sub control asemenea unei închisori, unde
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
Cocceius Nerva, celebrul jurist care, se spunea, nu-și pusese niciodată semnătura pe o lege sau pe o sentință nedreaptă. Se gândi că, în ciuda prezenței curtenilor, dacă i-ar fi căzut în spate lui Tiberius, strângând pumnalul așa cum îl învățase tribunul Silius, ar fi avut timp să-l ucidă. „Ar fi laș dacă l-aș lăsa să trăiască.“ Trăi toate acestea atât de intens, încât mușchii i se încordară, de parcă ar fi prins corpul acela greu și ar fi înfipt până în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
rechemă pe Gajus la Capri. Era din nou lipsit de apărare; viitorul era complet imprevizibil. Camerele secrete În grandoarea teatrală și rece a Villei Jovis, Tiberius dispărea ciclic, ore sau zile în șir, în încăperi inaccesibile. Pe continent, mesageri, ambasadori, tribuni, praefecti sau proconsules așteptau ca el să-i anunțe că îi primește. În perioadele acelea în vilă domneau bârfele, nervozitatea și neliniștea. Galerii secrete, cu fresce pornografice; codexuri rafinate în care invențiile cele mai explicit erotice ale lui Elephantis - scriitoarea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
și războaie civile, se supun doar comandanților lor. Sublinie astfel într-un mod grosolan, însă limpede, puterea pe care o avea; apoi răsuflă adânc. Gajus tăcu. Dar, asemenea unui șoim, se întoarse amintirea după-amiezii ploioase din castrul de pe Rhenus, când tribunii celor opt legiuni ale tatălui său, Germanicus, strigau că aveau să-l ducă la Roma cu forța armelor, iar tatăl său tăcea. Îl întrebă prietenos pe Macro: — Mă însoțești până la bibliotecă? Acolo e plăcut, e răcoare. Macro intra în locul acela
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
două tabere... Gajus zise încet: — Cred că știi cu cine trebuie să vorbești... În anii aceia, mulți își plângeau rudele ucise. Ieșeau la suprafață numele ascultate cu durere neputincioasă: Creticus, Valerius Messalla, Gracchi, Aurelius Cotta, Caecina Severus, Clutorius Priscus. Și tribunul Silius. Și Sosii, curajoșii copiști. Un șir de fantome. „Dacă i-aș avea pe ei alături“, se gândi Gajus, “în locul ăstuia“. Sertorius Macro spuse că vorbise cu cine crezuse de cuviință și îi garantă: — Roma e alături de tine, așa cum era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
înșelaseră. Văzu grădina uscată, porticul termelor plin de gunoaie, bazinele goale și murdare, mozaicurile distruse de vandalismul orb. Câteva statui căzuseră de pe piedestaluri - poate că fuseseră dărâmate. În nenumăratele fântâni și mici cascade nu curgea nici măcar o picătură de apă. Tribunul mergea la un pas în urma lui, escorta venea după el, iar micul grup de soldați îi urmărea îngrozit. Intră în clădire; trecea dintr-o cameră în alta, fără să spună nimic, doar privind în jur. Văzu încuietorile scoase, ușile atârnând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
de aur. Urcă la bord cu urna, refuzând printr-un gest ajutorul celorlalți, o lăsă jos cu blândețe, în aceeași tăcere, în timp ce soldații din escortă aduceau onorurile militare și marinarii tăceau, înșirați de-a lungul zidurilor. Apoi îl chemă pe tribun, care până atunci mersese, pas cu pas, în urma lui, îi porunci cu glas scăzut să pună insula sub pază: nici unul dintre oamenii care o ocupau nu trebuia s-o părăsească, nimic din ce se afla acolo nu trebuia atins. Ordine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
lui, îi porunci cu glas scăzut să pună insula sub pază: nici unul dintre oamenii care o ocupau nu trebuia s-o părăsească, nimic din ce se afla acolo nu trebuia atins. Ordine ulterioare aveau să fie date a doua zi. Tribunul, un bărbat dur din miazănoapte, care luptase sub Germanicus pe Rhenus, îi aruncă o privire calmă, de gheață, și încuviință în tăcere. Gândurile lor erau aceleași. Pentru paznicii care rămăseseră înspăimântați pe chei erau pregătite închisorile subterane din groaznicul Tullianum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]