8,321 matches
-
pictura nu scapă de suspiciunea lui. Iată cum își chestionează Socrate interlocutorul cu privire la acesr lucru: "Fii atent aici. Ce scop își propune pictura relativ la fiecare obiect? Să reprezinte ceea ce este așa cum este, sau ceea ce pare așa cum pare; este ea imitarea aparenței sau a realității? A aparenței, zise el. Arta de a imita este deci foarte îndepărtată de ceea ce este adevărat, și, dacă poate să execute totul, asta înseamnă, se pare, că nu atinge decât o mică parte din ceva, și această
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
lui. Iată cum își chestionează Socrate interlocutorul cu privire la acesr lucru: "Fii atent aici. Ce scop își propune pictura relativ la fiecare obiect? Să reprezinte ceea ce este așa cum este, sau ceea ce pare așa cum pare; este ea imitarea aparenței sau a realității? A aparenței, zise el. Arta de a imita este deci foarte îndepărtată de ceea ce este adevărat, și, dacă poate să execute totul, asta înseamnă, se pare, că nu atinge decât o mică parte din ceva, și această parte nu este decât o
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
să cunoască meseria niciunuia dintre ei; nu-i va face mai puțin să creadă că este adevărat, dacă este un pictor bun, pe copii și pe neștiutori, pictând un dulgher și arătându-l de la distanță, pentru că îi va fi dat aparența unui dulgher veritabil." (Cartea X, 598, b-c) Numai muzica, mai puțin direct imitativă, este acceptată de Platon. De aceea ea se înscrie, excluzând toate celelalte arte, în vastul program educativ pe care îl elaborează pentru gardienii Republicii ideale. Literatura, la
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pentru a-l introduce în universul transcendenței, literatura este o artă a imitației. Ea nu face decât să-l mențină pe om în greșeli grosolane. "Creatorul de fantome, imitatorul, zicem noi, nu înțelege nimic din realitate, nu-i cunoaște decât aparența, nu-i așa?" (601c) Platon consideră teatrul un fenomen cu atât mai periculos, cu cât posedă o forță de iluzionare aproape hipnotică, mult superioară celei a celorlalte arte. Spectatorul este într-o situație analogă cu aceea a unui prizonier, înlănțuit
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cât și de verosimilul extraordinar, teoreticienii francezi din epoca clasică tind să excludă verosimilul extraordinar. La Mesnardière, care dă preferință "verosimilului ordinar" căci el este "în mod manifest posibil", consideră că "verosimilul rar", adică "ceea ce se întâmplă puțin și contrar aparențelor", trebuie înlăturat din scenă. Autorul dramatic trebuie să îndepărteze "posibilul", dacă este puțin credibil, căci atunci când probabilitatea unei acțiuni se învecinează cu zero, ea nu va putea atrage adeziunea spectatorului. Chapelain, în Sentimentele Academiei franceze asupra tragi-comediei Cidul, este formal
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
și patetice, trebuie avută multă atenție în ce ape se scaldă sufletul celui care vorbește și al celui care ascultă și să ne lipsim de acest ornament care nu merge deloc cu o etalare ambițioasă, dacă există cea mai mică aparență că unul din cei doi este fie prea în pericol, fie într-o patimă prea violentă ca să aibă întreaga răbdare necesară pentru povestirea care i se propune." Povestirea nu poate fi lungă decât dacă cel care o pronunță și cel
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
că trebuie să fie, sau că poate fi, și pe această presupunere aprobăm toate acțiunile și cuvintele care ar putea fi făcute și spuse de cei care acțonează și care vorbesc; și toate evenimentele care ar putea urma acestor prime aparențe: pentru că în cazul acesta credem că acest lucru s-a întâmplat cu adevărat astfel, sau cel puțin că s-ar fi putut sau ar fi trebuit să fie astfel. Și dimpotrivă, condamnăm tot ceea ce nu trebuie făcut și spus, după
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
că acest lucru s-a întâmplat cu adevărat astfel, sau cel puțin că s-ar fi putut sau ar fi trebuit să fie astfel. Și dimpotrivă, condamnăm tot ceea ce nu trebuie făcut și spus, după promisiuni, Locuri, Timp și primele aparențe ale Poemului; pentru că nu credem că acest lucru s-a întâmplat în acest fel. Atât de mult este adevărat că Tragedia se consideră în mod deosebit în sine, ca o acțiune veritabilă." (Cartea I, cap. 6, "Despre spectatori și cum
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ceea ce mă privește, eu le port Anticilor acest respect, de a nu mă îndepărta niciodată nici de părerea, nici de obiceiurile lor, dacă nu sunt obligat să o fac dintr-un motiv clar și pertinent. Este de crezut după toate aparențele, că ei au stabilit această regulă în favoarea imaginației auditoriului, care gustă incomparabil mai multă plăcere (și experiența ne-o arată) la reprezentarea unui subiect dispus astfel, decât la a altuia care nu este la fel; cu atât mai mult cu
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
serioasă. Aceea se oprește asupra unei acțiuni de rând și cu haz, aceasta cere pericole mari pentru eroii săi; aceea se mulțumește cu neliniștea și neplăcerile celor cărora le este acordat locul de prim rang printre actorii ei." Numai în aparență totuși el adoptă distincția tradițională dintre cele două genuri, moștenită de la Aristotel. Ea nu mai poate, după părerea lui, să opereze pertinent în secolul al XVII-lea prin rangul personajelor, cum se întâmpla în Antichitate. Numai acțiunea, și nu condiția
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
este un om umil care, neieșind niciodată în față, rămâne tăcut. Un autor dramatic nu poate deci, după părerea lui, să reprezinte un sfânt altfel decât în starea păcatului mândriei. "Totuși luând în considerare Comediile celor care au demonstrat această aparență de cinste, vom observa că ei nu au omis să reprezinte niște obiecte cu totul necinstite, decât pentru a zugrăvi altele la fel de vinovate, și care nu sunt deloc mai puțin molipsitoare. Toate piesele lor nu sunt decât vii reprezentări ale
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
va acționa la rândul lui asupra corpului și va produce în el acele schimbări care nu depind numai de voința noastră; figura sa se va înroși, ochii îi vor scânteia, mușchii i se vor umfla; într-un cuvânt, va avea aparența unui om cu adevărat cuprins de furie, fără să fie, fără să înțeleagă absolut de loc pentru ce anume trebuie să fie." (întâia Seară) Lessing insistă asupra grijii pe care actorul trebuie să o acorde executării pasajelor îmbogățite cu reflecții
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
se preocupe mai mult de celelalte. Când dimpotrivă situația este violentă, trebuie ca sufletul, prin intermediul moralităților (și prin asta înțeleg orice considerație generală) să se întoarcă, ca să spunem așa, înapoi; trebuie ca el să pară că vrea să dea pasiunilor aparența rațiunii, unor ieșiri violente aspectul hotărârilor cu judecată. În cel dintâi caz, tonul trebuie să fie ridicat, inspirat; în cel de-al doilea, el trebuie să fie moderat și solemn. Căci, pe de o parte, rațiunea se inflamează și devine
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
într-un spațiu de trei dimensiuni, dispune de toate resursele volumului. Punerea sa în scenă este cvasi coregrafică, fiindcă deplasările sale, calculate, scandate de muzică, subliniate de lumină, capătă o înaltă semnificație simbolică. "Regizorii noștri au sacrificat, de mult timp, aparența corporală și vie a actorului ficțiunilor moarte ale picturii. Sub o asemenea tiranie, este evident că trupul uman nu și-a putut dezvolta normal mijloacele de expresie."10 Appia stabilește o ierarhie între cele trei materiale de care dispun decoratorii
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
unde totul este artificial, și imaginile interioare pe care le suscită muzica. El scrie, în La Revue wagnérienne din 8 aprilie 1886: "Astăzi avem de ales între: * sau un teatru, decoruri, actori, un fel de decoruri în trompe-l'oeil, aparența unei păduri și scândurile, nici convenție pură, nici reprezentare artistică completă a naturii; iar actorii, niște oameni în mod obligatoriu diformi, incapabili să te facă să admiți că ei îi reprezintă pe zeii pe care îi maimuțăresc (...); cu decorurile operei
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
matematice sau chiar a dialecticii. În același timp, alogica va servi pentru a arăta miile de sclipiri ale unui creier uman care gândește un lucru și spune altul și care sare de la o idee la alta fără cea mai mică aparență de legătură logică." Yvan Goll revendică, ca și Apollinaire, această "dramaturgie alogică" din cerința de adevăr, din grija de a da socoteală referitor la inima omenească profund divizată. Atenți la propriile lor vise, Suprarealiștii consideră visul, această "altă scenă" de
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
centenarului de la trecerea în neființă a scriitorului, ci pentru a marca aniversar Un veac de caragialism. Subtitlul Comic și absurd în dramaturgia și proza românească postcaragialiană clarifică scopul și natura demersului critic, și anume: ce se urmărește, unde și cum. Aparența lipsei de dificultate sau a evidenței presupusă de răspunsuri este pusă în lumină de fascicolul interogațiilor pe care, la rândul lor, acestea le suscită. Astfel, pare de la sine înțeles că obiectul studiului trebuie să fie reprezentările literare ale comicului și
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
între desăvârșit și nedesăvârșit, în viziunea lui Moses Mendelssohn, între idee și realitatea fenomenală, în opinia lui K.W. F. Solger, între libertate și necesitate, după F.W. Schelling, între cunoașterea intuitivă și cea abstractă, în teoria lui Schopenhauer, între aparență și esență, din perspectiva multor cercetători, între care E.Altherr, între mecanicul și viul existenței umane, în formularea celebră a lui Bergson, etc23. Este posibilă o clasificare a tuturor tipurilor de contradicții repartizate în serii antonimice în toate compartimentele vieții
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
dialogul" cuconițelor, să pară și mai distonant, autorul precizează înainte de a-l reproduce: "Aci, desigur, am să petrec câteva momente delicioase"53. Iată cum, stârnită în mod "deliberat și nonaccidental" (Defays), surprinderea ridicolului acestei lumi mimetice prin revelarea "contrastului între aparență și esență" (E. Altherr), mai exact între fațada blazonată de High life bucureștean și remanența comportamentului și a limbajului neaoș de mahala, explică în mod concret efectul ilar ca descătușare de tensiune, dar și ca manifestare a sentimentului de superioritate
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
vindecării prin doze ale aceluiași virus. Și atunci parodiază, adică desacralizează, bagatelizează, reduce ludic pseudovalorile la dimensiunile derizoriului, demascându-le. Însă ceea ce sancționează parodic este întotdeauna excesul, exagerarea, deplasările necontrolate pe verticala bunului simț și a bunului gust, discrepanțele dintre aparențe și esențe. Dacă parodiile în versuri presupun o arie referențială restrânsă la cea a literaturii, la nivel macrotextual, lumea comediilor și a momentelor se prefigurează ca o vastă parodie a ontologiei cotidiene burgheze, o replică menită să-i reveleze micimea
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
adoptată de Caragiale este, așa cum am subliniat deja, de sorginte socratică. La maieutica de tip socratic trimite și predilecția sa pentru organizarea dialogică din textele în proză, în special din cele publicistice, în care interacționează permanent cu cititorii, flatați în aparență, însă invariabil "moșiți", ghidați să subscrie la adevărul sugerat prin ironie. Concludent în acest sens este textul Cronicii fantastice, în care este întreținută constant conversația cu cititorul intenționat și impresia că autorul narator își asumă rolul de ghid obiectiv. De la
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
care "ar plânge, dar nu poate de râs". În același sens, ușoara urmă de ironie care răzbate din conturarea personajului Cănuță este, de fapt, o perfectă ilustrare a accepțiunii umorului drept "ironie deschisă" pentru că "simulează simularea"204. Naratorul adoptă în aparență punctul de vedere comun, lăsându-și personajul să înfrunte cu amărăciune ostilitatea tuturor și trecând pe seama cititorului responsabilitatea restabilirii sau a relativizării adevărului și a recompensării prin unda de compasiune transmisă de umor. Focalizarea externă obiectivează pledoaria în cazul "sucelii
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
unei veritabile moșteniri culturale uzate și denaturate într-un mediu meschin sau sunt pur și simplu asumate autoamăgiri, palide recompense la nivel lingvistic pentru un destin ratat. Umorul, așadar, și nu comicul ironic sau satiric reiese din contrastul amar dintre aparența de sofisticat lux gastronomic și umila și derizoria realitate culinară: Doamna Renaud, fără să se scoale de pe scaun, întinse mâna pe pat și luă de acolo un taler acoperit. Controlai pe menu: "Supréme de merlans batelière"... După ce mi-am căpătat
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
mică", adică familia. Tragicomedia existenței mimetice reiese din decalajul izbitor între afectare și afectivitate, între agitația și vacarmul stârnite de prezumția trădării și vacuitatea sufletească. Mahalagii sau din elita socială, "moftologii" din comedii și schițe sunt preocupați exclusiv de menținerea aparenței de onorabilitate și respectabilitate. Această monomanie dă coeziune tipurilor triunghiului conjugal, în ciuda individualizărilor care marchează semnificativele diferențe între Chiriac, Tipătescu, "Bibicul", Mitică Lefterescu (Five o'clock), Mitică (Tren de plăcere), Mișu (Cadou) ca ipostaze ale craidonului între Veta, Zoe, Mița
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
din O noapte furtunoasă. În cunoscuta ipostază de farsor neîntrecut, amator de șotii mai mult sau mai puțin periculoase, tipul Mitică primește o ilustrare inedită în piesa lui George Ciprian, Capul de rățoi. Ciriviș, Macferlan, Bălălău și Pentagon sunt în aparență pușlamale vesele, inofensive și amuzante prin sclipitoarele vorbe de duh și paradoxurile care șochează trecătorii inoportunați. Această conduită marcată de neseriozitate, cinism, zeflemisire ireverențioasă, este însă impulsionată de pornirea legitimă de răzvrătire adolescentină împotriva conformismului, a șabloanelor convenționale de comportament
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]