KorAP: Find »[drukola/base=coridor & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...219 220 221 ...405 >

10,108 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602

am întors la azil în zori. Mai aveam doar o oboseală mahmură și o senzație rea, grețoasă, de umilință nedigerată. Am făcut o baie în mare, ca să-mi revin. Apa rece m-a mai înviorat. Apoi m-am furișat pe coridorul pustiu încă, spre camera mea. Dar la colțul coridorului, m-am ciocnit de Laura. Părea nedormită și m-a mușcat șarpele de inimă. — De unde vii? am întrebat-o înșfăcând-o de mână. În ochii ei oblici și migdalați s-au

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
o oboseală mahmură și o senzație rea, grețoasă, de umilință nedigerată. Am făcut o baie în mare, ca să-mi revin. Apa rece m-a mai înviorat. Apoi m-am furișat pe coridorul pustiu încă, spre camera mea. Dar la colțul coridorului, m-am ciocnit de Laura. Părea nedormită și m-a mușcat șarpele de inimă. — De unde vii? am întrebat-o înșfăcând-o de mână. În ochii ei oblici și migdalați s-au aprins într-o clipă toate flăcările iadului. Mânie? Gelozie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
obraz, după care mi-a întors spatele furioasă. Am alergat și i-am ieșit în față. — Laura, te rog. — Dă-te la o parte, mă împinse ea clocotind. Și să nu te mai ții după mine. Am rămas pironit în mijlocul coridorului și mă uitam încă după ea când a apărut Vecu. Părea nedormit și avea ochii injectați. Mă aflam chiar în dreptul cămăruței lui și auzise, probabil, cearta. — Vă rog să mă credeți, începu el. Pot să vă arăt dacă veniți în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
nu mă oprise; mă speriasem singur; trăim într-o lume de interdicții și mi se păruse că un asemenea zdrahon nu putea avea decât o singură menire, să-i înspăimânte și să-i alunge pe curioși. Înaintam acum pe un coridor luminat orbitor, acoperit cu un covor gros, de culoarea muștarului, care absorbea sunetul pașilor, și am auzit foarte clar când Francisc - s-a înțeles, cred, că era mut ca și Profetul - a tușit ca să-mi atragă atenția să mă opresc

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
declară satisfăcută. Îmi făcu un semn cu capul care vroia să spună: „Da, acum e bine”. Și zâmbi mulțumit. Eram pregătit să trec pragul sălii cu oglinzi acum. Francisc s-a dat politicos la o parte. M-am întors în coridor, pe covorul de culoarea muștarului, apropiindu-mă de ușa de la capătul lui. Bănuiam că Bătrânul fusese avertizat într-un fel oarecare de venirea mea inopinată și mă aștepta, probabil, intrigat - sau nervos? - pe fotoliul său de răchită. Mi-am aranjat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
sălii cu oglinzi, cea care îi gâdila vanitatea, el era pacientul și adevărul bolii sale, dar eu gustam prima oară din această beție și din riscurile ei. Eram novice. Poate altădată... Când am trecut pe lângă Francisc și am ajuns pe coridoarele obișnuite ale azilului, mijeau zorii; ferestrele se înălbeau de o lumină murdară și mă simțeam obosit; parcă toată noaptea mă luptasem cu vedeniile unui coșmar strălucitor. 20 (Din caietul cu visuri) Bătrânul râse și împreună cu el mii de alți „el

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
incendiindu-mi fereastra. „O baie ar fi minunată acum, mi-am zis, apa trebuie să fie foarte caldă”. Apoi mi-am amintit de sala cu oglinzi. M-am întins la loc în pat și mi-am aprins o țigară. De pe coridor se auzeau pași; în general pași obosiți, stinși, de oameni care nu mai aveau putere să calce apăsat ca în tinerețea lor. Ce să le spun oare bătrânilor? m-am întrebat. După o scurtă chibzuială, m-am hotărât să nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
mereu cu nerăbdare la cer și când, în sfârșit, soarele a coborât undeva dincolo de bălării, m-am întors la azil, am mai stat o vreme în camera mea, întins în pat, și după ce fereastra s-a întunecat am ieșit pe coridor, îndreptându-mă spre locul păzit de Francisc. A doua noapte în sala cu oglinzi a fost încă și mai feerică. Trecuse primul șoc, acum mă stăpânea numai emoția că din moment în moment putea să apară Bătrânul, în rest eram

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
în fața fotoliului de răchită gol? ar fi rânjit Mopsul. Poate stătea culcat în cortul de tuareg, distrându-se pe seama lui și urmărindu-l printr-o crăpătură. Nu, nu puteam risca asta. Am avut o oarecare emoție când am ieșit pe coridor și am observat că bătrânii mă întâmpină cu reținere; parcă-mi imputau îndrăzneala de a fi pângărit un loc unde nimeni n-ar fi trebuit să pună piciorul. Dar în cele din urmă curiozitatea s-a dovedit mai puternică și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
fantezia să zburde, uimit eu însumi de cât eram de dotat în această privință. — „Hai să-ți arăt ceva”, mi-a zis pe neașteptate Bătrânul. S-a ridicat din fotoliul lui de răchită și a pornit șchiopătând înaintea mea. În coridor, după câțiva pași, a deschis altă ușă și m-a introdus mai întâi într-o încăpere plină cu păsări împăiate, apoi în alta cu reptile modelate în argilă și, în sfârșit, în una cu fluturi morți, fixați cu ace de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
pe care-l păzea cu gelozie, eu aveam nopțile din sala cu oglinzi care-mi dădeau un nimb de invidiat. Și de ce să mint? Nu mai aveam nici urmă de modestie. Îmi plăcea să fiu privit pe furiș, salutat pe coridoare, temut, căutat, măgulit. Era o senzație pe care n-o cunoscusem până atunci, amețitoare, plăcută. Beția puterii nu e o născocire. Nu pricepeam, e adevărat, un lucru. De fiecare dată când mă duceam în sala cu oglinzi ritualul era același

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
de vorbă cu ea de când îmi spusese că un om de ținuta mea nu trebuia să sfideze neputințele bătrânilor cu o legătură chiar la azil... adică, nu se făcea ca eu s-o iubesc pe Laura. În rest, întâlniri pe coridoare, zâmbete, în ultima vreme familiare, aproape complice, amicale, de parcă ne legase taina sălii cu oglinzi, iar ea vroia să-mi spună „numai noi doi știm...” Oare de ce venise acum? mă întrebam. În legătură tot cu Laura? Sau în legătură cu Bătrânul? M-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Dar ce, sunt armăsar de montă? Mă culc cu cine vreau. Ieșind de la Dinu, am pornit spre camera Laurei. Era încuiată. Am bătut ușor în ușă, dar, spre ghinionul meu, tocmai atunci apăru blestematul de Filip care se plimba pe coridor. Mă salută vesel: „Bună seara, domnule scluptor”. Avea un motiv anume să fie vesel și ținea să mi-l împărtășească și mie trecând peste ranchiuna pe care mi-o purta. Găsise cu câteva zile în urmă, undeva la marginea bălăriilor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
direcția cătunului. Eram aproape convins acum, datorită surescitării în care mă găseam, că Moașa o căutase pe Laura, plecând de la mine. „Putoarea, am scrâșnit, nu se poate stăpâni. Sare pe pereți dacă nu se ușurează. Trebuia să-i strig pe coridor: «Vino înapoi, să te satur eu, las-o pe Laura în pace». N-aveam absolut nici un motiv cât de cât întemeiat să gândesc astfel, dar noaptea, nervii, sentimentul că făcusem o gafă respingând-o brutal pe Moașa, gelozia toate mă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
ei pe care, plin de mine, o ignoram mergând ca un urs acolo unde trebuia să înaintezi ca o vulpe. Ceea ce a urmat n-a fost de aceea decât un șir de gafe. Am ajuns la azil tocmai când, pe coridorul de la intrare, Moașa o bruftuluia pe Laura, care o asculta tăcută, fără să schițeze nici un gest de împotrivire. Mi s-a urcat un val de sânge la creieri și am înfruntat-o pe Moașa ca pe o servitoare, făcând-o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-o de două parale sub privirile îngrozite ale Laurei. Moașa s-a înroșit violent, rămânând cum rămăsesem eu în fața lui Vecu. Nu i se întâmplase așa ceva niciodată. Și măcar dacă scena s-ar fi petrecut undeva fără public. Dar pe coridor, la ora aceea, foiau mulți bătrâni care au asistat, de la o oarecare distanță, la mitocănia mea. Toți, mai puțin eu, au înțeles din fulgerele care au înveninat privirea Moașei că incidentul va avea urmări neplăcute pentru mine, chiar dacă nu neapărat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
singur”. Dar m-am mulțumit să mormăi un „O să văd eu” și am plecat să iau puțin aer, să mă liniștesc. Când am ajuns la ghereta portarului m-am hotărât, m-am întors și am vrut s-o pornesc pe coridorul ce ducea la administrație. Dar ghinion. Arhivarul stătea ca o momâie în dreptul unei ferestre așteptând parcă pe cineva. Nu puteam trece fără să mă vadă. Se găsise, idiotul, să-și roadă unghiile, tocmai acolo sau poate o făcea intenționat. În

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Domnule scluptor, eu fără o pasăre nu mai sunt om». Și ce credeți? A râs”. Ba și Leon m-a învinuit, pe drept, recunosc, că-mi mirosea neputința lui, iar Dominic, din prietenie pentru Mopsul, o pândea pe Moașa pe coridor, încercând să deslușească pe figura ei soarta mea. „Prea are fumuri, n-ar fi rău să i se dea puțin peste nas”, ar fi zis el. Domnul Andrei mă ținea la curent cu ce spunea unul și altul, căutând să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
ca înainte sau chiar îmi zâmbeau. Atât că nu se mai opreau ca altădată să facă roată în jurul meu. Singurul eveniment mai aparte petrecut în acele zile a fost ieșirea din muțenie a „Taifunului Victoria”. O întâlneam foarte rar pe coridor. De fiecare dată îmi zâmbea din căruciorul pe rotile pe care-l deplasa cu ajutorul mâinilor, eu o salutam și treceam mai departe. Îmi era milă de ea, dar nu mă omoram cu firea, după câțiva pași o uitam. Într-o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
privea cu o tristețe adâncă, dureroasă, uscată, care m-a înduioșat, încât în loc să plec am devenit tandru. Am strâns-o cu brațul teafăr și am stat lipiți unul de altul până ce mirosul ei m-a amețit. Atunci am pornit pe coridor, ținând-o de mână, deși nu era nevoie; îi trecuse supărarea și mergea alături de mine. Numai după ce și-a dat seama că trecusem de ușa camerei mele m-a întrebat cu o voce voalată de emoție: „Unde mergem?” I-am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-o. „Ce-i cu ei?” s-a mirat Laura, încruntându-și sprâncenele. „Ei nu sunt tot minciună?” A rămas pe gânduri. „Poate că ai dreptate, murmură într-un târziu. Hai să mergem”. Și am pornit, tăcuți, spre ieșire. La capătul coridorului l-am zărit pe Mopsul. Încerca să dispară ca să nu-l observăm și mi-am dat seama că ne spionase. În ciuda miopiei de care se plângea, Mopsul vedea exact ce vroiau ceilalți să-i ascundă. Cum știam că-și va

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
însă nicăieri. M-am dus la Arhivar și l-am întrebat dacă nu cumva cunoștea el numele femeii și locul unde o puteam găsi. Arhivarul a râs răutăcios. Îi făcea plăcere, în mod evident, că mă aflam în încurcătură. Pe coridor, mi-a venit o idee. Am căutat-o pe Moașa, i-am făcut ochi dulci și m-am culcat cu ea. După ce-am iubit-o, în timp ce Moașa se îmbrăca, am rugat-o ca din întâmplare: „Draga mea...” Ea s-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-le că nu-ți pasă. Vrei să-i dai satisfacție Mopsului? Sau Arhivarului?” Și, în stilul meu, am ațâțat focul care-mi pârlea degetele. Aruncând la coș pilulele pe care mi le prescrisese Dinu, am ieșit și mai rar pe coridoare, Călugărului nu i-am mai dat ceai, iar pe Domnul Andrei l-am lăsat să înțeleagă că mă deranja prea des și că nici nu mă mai interesa să aflu ce murdării scuipa Mopsul. Nu știam nici ce vroiam, nici

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
murdării scuipa Mopsul. Nu știam nici ce vroiam, nici ce trebuia să dovedesc și aveam nevoie de întreaga mea înverșunare ca să zac în balta de tăcere care se lățea în jurul meu, acceptând să putrezesc în pat decât să ies pe coridor și să mă port normal. Eram convins că mai devreme sau mai târziu bătrânii vor veni singuri să mă roage să-i iert pentru ingratitudinea lor; depindea de mine totuși cum va arăta mormântul lor; datorită mie, poarta eternității, neunsă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
puteam face nimic, contradicțiile mele. Tot ce-mi stătea la îndemână era să amân înfrângerea, capitularea. Atât. În zadar înghițeam somnifere ca să pot adormi și visam că într-o bună zi, sculându-mă, îi voi vedea pe toți îngenuncheați pe coridoare, așteptând să trec printre ei și să-i iert. Mă mințeam. Nu puteam să încui ușa, să zic „nu mă interesează, domnilor, muriți liniștiți, lăsați vorbă să mă cheme cineva când ați murit toți, ca să vă cioplesc pietrele funerare”. Trebuia

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]