6,332 matches
-
i se taie răsuflarea. Era o elegie intitulată Pontica, iar copia aceea îi fusese dedicată tatălui său, Germanicus. Ce anume se ascundea în spatele exilului de neînțeles al lui Ovidius, dulcele poet, al implorărilor sale inutile către Augustus, al morții sale disperate și solitare pe melancolicul țărm al Pontus-ului? De ce copia aceea a cărții se afla în biblioteca imperială? Ce anume se întâmplase și ei nu aveau să afle niciodată? Neliniștit, începu să-l răsfoiască; simți o umbră în spatele său. Astfel, scrisese
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
voia să se desprindă, până când se desfăcu odată cu un alt strigăt, iar Gajus fugi în noapte, pe cheiul micului port, în vreme ce o parte din el, primul lui fiu, murea sufocat în pântecele ei. Nu-i mai simt inima, îi șopti disperat medicul care, cu un instrument lipit de abdomenul ei umflat, ascultase pulsul vieții aceleia noi, egoiste, care încerca să se elibereze. Ea muri în timp ce Gajus privea cum noaptea aluneca încet din cer în mare: în acea clipă, acea animula a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
distra cu băiețandrii aceia. „Face baie cu peștișorii lui“, rânjeau curtenii. Unii îndulceau cu ipocrizie povestirile, zicând că așa se comportaseră și Socrates, iar apoi Plato, și Alcibiades, și Alexandros. Se spunea că Tiberius era acum un pedofil bătrân și disperat, incapabil să se elibereze altfel de trecutul lui tulbure. Trupul lui decădea tot mai mult; în viciu devenea contemplativ, cerebral; cu o exasperare aflată la limita spaimei, căuta cu ochii și cu mintea stimuli care să-i alunge singurătatea inertă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
cameră în alta, așa cum vorbești cu morții: regrete fără leac, întrebări fără răspuns. „Ai reușit să afli cumva că eram în viață? Știai că ceilalți fii erau unul la Pontia, iar celălalt îngropat în temnița Palatinum? Îți amintești cât de disperat era Germanicus al tău, tatăl nostru, că ne părăsește, pe când otrava care-l ardea pe dinăuntru îi lăsa întreagă mintea? E posibil ca voi să vă fi întâlnit acolo unde, dacă este ceva, nu sunt decât umbre? Simți, știi, vezi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
calmă, de gheață, și încuviință în tăcere. Gândurile lor erau aceleași. Pentru paznicii care rămăseseră înspăimântați pe chei erau pregătite închisorile subterane din groaznicul Tullianum. Aveau să vorbească, aveau să povestească fiecare zi, fiecare cuvânt al acelei agonii, acuzându-se, disperați, unul pe altul, iar la sfârșit aveau să se roage să moară repede. Împăratul porunci să se ridice ancora. Hotărî în sinea lui să construiască, pe malul care se îndepărta treptat, un monument închinat prizonieratului mamei sale. Ordonă să se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
colinei și deodată, printre tufișuri, la picioarele lor se înșirară Capitoliul, Via Sacra, strălucitoarea întindere a Forurilor, coloanele, bazilicile, templele. Împăratul se gândi: „Din exil, Ovidius a spus că Palatinus este culmea acelui mundus immensus. E adevărat. Însă versurile lui disperate nu i-au atras compasiunea celorlalți“. Ochii săi parcurseră orizontul dimineții. În stânga, departe, se ridica sacrul Capitolium acoperit de marmură. Pe urmă se zăreau acoperișurile de pe mons Quirinalis, iar apoi o altă colină, mons Esquilius, și o mică vale. Deoarece
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
adevărat. Adesea, oamenii se plâng de micile probleme materiale, însă pentru un vis nou, mai ales dacă pare cu neputință de atins, pot să meargă până la capătul pământului“, gândi Împăratul. Macro văzu că Împăratul nu-l asculta și-l amenință disperat: Dacă vom continua așa, ne vor omorî. Știi ce a spus senatorul Asiaticus când a ieșit din Curie? Împăratul se întoarse să-l privească și se gândi că ignorantul Sertorius Macro avea o părere prea bună despre sine, dacă îndrăznea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
căderea nopții, întreaga Romă vorbea despre corăbiile de aur din grădinile imperiale. Dar puternica familie de sacerdotes publici, Quattuor Amplissima Collegia, importantul Collegium Pontificum, acei augures ce prevedeau viitorul studiind zborul și cântecul păsărilor, Quindecemviri Sacris Faciundis care, în situațiile disperate, consultau Cărțile Sibiline, toți aceștia, care priviseră nemulțumiți enigmaticul templu isiac de pe Campus Martius, considerându-i o serioasă concurență, afirmau că la Roma se petreceau lucruri ciudate: „O vrajă egipteană ține la suprafața apei corăbiile de marmură“. Neliniștea lor era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
-l salva, nu-l poți lăsa viu, insistă, mai puternic decât ceilalți, Sertorius Macro. Mulți se întrebară însă de ce tânărul se apărase atât de prost. Nu știau că cineva îl vizitase în închisoare și îi dusese - lui, care era înspăimântat, disperat și înfrigurat - niște fructe splendide și o pătură. Respectivul îi șoptise și că se ocupa de salvarea lui. Iar tânărul se încăpățânase să tacă până în clipa când lama călăului îi tăiase gâtul. În ziua următoare, Callistus închise ușa în spatele lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
pe toți deodată, dar dacă le spui tuturor povestea, dacă toată Roma o va ști, viața lor publică s-a sfârșit. Împăratul se hotărî. Decizia lui ireparabilă a intrat în cărțile de istorie printr-o singură frază, de o ingenuitate disperată: Oderint dum metuant, să asculte și să știe, ca să le fie frică. Îi convocă pe senatori. Așteptă ca, după sosirea lui și salutul ritual, să se așeze cu toții. Se vedea că erau neliniștiți, pentru că circulaseră tot felul de informații stranii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
puterea, și ceilalți nu e o relație între niște ființe umane.“ Care tiran mergea travestit pe străzi și prin taverne, ca să afle ce credeau cu adevărat oamenii despre el? Își îngropă fața în pernă. „Puterea e un tigru“, își spuse disperat, „care stă ghemuit singur pe o stâncă, în timp ce o haită de dulăi latră în juru-i“. Cu ochii închiși, căută întunericul unde dispăruse umbra tatălui său. Vorbea cu el, sau își închipuia că gândurile sale ajung undeva, dincolo de moarte. „Câtă vreme
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
fără speranță în patul său gol. În seara următoare, de îndată ce servitorii tăcuți își făceau apariția în minunatele lui camere, aprinzând candelabrele și lămpile, se gândea la ce urma să facă în ceasurile acelea cufundate în beznă și, cu un surâs disperat și ambiguu, întreba: „Ce idei aveți pentru noaptea asta?“ Știa că zeci de băieți și fete frumoase abia așteptau să-i propună jocuri noi, lipsite de pudoare. Anestezia aceea sinistră funcționa câteva ore, iar el se cufunda în ea așa cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
se blocă, trăsurile erau abandonate pe străzi, tarabele zăceau răsturnate. Vigiles fură copleșiți de imensul val de oameni, iar cohortele pretoriene, luate prin surprindere și înconjurate, se risipiră. În câteva minute, mulțimea sălbatică umplu Forul, înconjură și asedie Curia. Pretorienii, disperați, formau un zid de apărare. Asiaticus încerca să le transmită ordinul de a nu face uz de violență: „Să nu curgă sânge, să nu fie morți“ - fiindcă, într-o clipă, furia gloatei se putea preface în insurecție. Unii deja aruncau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
lacului dacă, după ce rupea o ramură de aur dintr-un copac sacru, se lupta și câștiga un duel sângeros. Părea o poveste crudă și lipsită de temei logic, însă legenda duelului avea probabil la bază o serie de răzmerițe vechi, disperate ale sclavilor. Dar la sfârșitul perioadei imperiale și pe durata întregului Ev Mediu, lacul, cu cele două corăbii scufundate, a rămas în amintirea populară. Nimeni nu cunoștea povestea lor; se știa doar că rămășițele zăceau acolo jos, fiindcă plasele pescarilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
incerte, care culminau ferice cu o profundă uniune emoțională și genitală cu soțul ei tehnician, fiecare prădând corpul celuilalt așa cum își prădase Crusoe nava. Pielea adunată într-o palisadă de crestături la buza de jos marca deja aritmetica văduviei, socoteala disperată cum că nu-și va mai găsi niciodată alt iubit. Eram conștient de corpul ei puternic adăpostit sub capotul mov de baie, de cutia toracică parțial protejată de-un înveliș de ghips alb, care i se întindea de la un umăr
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2028_a_3353]
-
rășina arsă, m-am gândit la corpul lui Vaughan în baia apartamentului său, la furtunul puternic al penisului ițindu-i-se din pubisul tare. Cicatricele de pe genunchi și coapse erau ca niște trepte miniaturale, locuri de prindere pe acea scară a excitărilor disperate. Până la primele ore ale dimineții, văzuserăm deja trei coliziuni. În confuzia mea, continuam să cred că încă mai încercam să-l căutam pe Seagrave, însă știam că Vaughan își pierduse interesul față de pilotul cascador. După a treia dintre ciocnirile acestea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2028_a_3353]
-
și „strigăt”; conturul, figurativismul, copia după natură sînt rejectate în favoarea unei naturi alter; autoritatea transcendentă e delegitimată și, odată cu ea, sînt refuzate valorile societății întemeiate pe dreptul divin. Tendința de autonomizare, de purificare extrem(ist)ă este, în fond, reflexul disperat al unei nevoi de autodefinire radicală, de identitate „nouă” și „esențială”, în condițiile în care identitatea/reprezentarea tradițională - destabilizată - își pierduse legitimitatea de facto. O pasiune absolutistă, o mistică a imanentului - reacție compensatorie la desacralizarea existenței și a artei, la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
atacurilor contra Coroanei”. Profitînd de desființarea Cenzurii cu două zile în urmă din cauza alegerilor, Cocea va plusa sfidător, editînd — pe 2 noiembrie — ziarul sub titlul de Chemarea roșie, pentru ca din 6 noiembrie să-i schimbe titlul în Facla. În tentativa disperată de a evita suspendarea, Facla va deveni, pe 12 noiembrie, Torța, iar după numai o zi — Clopotul, pentru ca pe 22 decembrie să revină la vechiul nume, Chemarea. 1920 va fi însă anul în care Chemarea dispare definitiv din peisajul publicisticii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
timpul pe care l-ai putea sacrifica (...) și de cota de rușine sau compromitere pe care ar trebui s-o suporți cînd aș apărea botezat de tine în limba franceză”. Înduioșătoarea implorare (de fapt, o adevărată cerșetorie...) face un apel disperat la solidaritatea de generație. Costin anunță, în plus, că va plăti bani grei și - ca un veleitar - îi promite lui Tzara o bucată literară cu dedicație: „Pentru înțelegerea acestei temerități, contez pe solidaritatea generației noastre, pe afinitățile noastre și pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Contimporanul se numără - în afara textelor lui Jacques G. Costin și Urmuz - cele semnate de Romulus Dianu („Rezumat pentru femeile urîte“, „De inimă albastră...“ („Romanță 1897“, „Dama cu inima sgîriată“ ș.a.), Sergiu Dan („Rocambole. Mare roman de aventuri“), Felix Aderca („Scrisoare disperată. Din carnetul intim al d-lui Aurel“), Filip Corsa („Fantome“), F. Brunea („Povești pentru bolnavii de ochi“), G. Mănciulescu („Absint anonim“). O trăsătură particulară a avangardei istorice constă în persiflarea categoriilor tradiționale de specie și gen prin parodieri minimaliste și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
sînt, pur și simplu, obsedate de relaționarea lui Urmuz cu literatura absurdului și a alienării tragice. Într-un articol intitulat „Măștile lui Urmuz” și apărut în Contemporanul, 1970, nr. 17, p. 3, Antoaneta Tănăsescu identifică în textele urmuziene un „sentiment disperat de înstrăinare, de alienare a ființei umane, într-o lume, dacă nu direct vrăjmașă, cel puțin distinctă, depărtată, indiferentă, sentiment devenit dominant pentru conștiința modernă”. Și exemplele pot continua... Într-o secțiune a eseului despre Urmuz din volumul Formă și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
așeză la orizontală, îi ascultă inima, îi luă pulsul, îi făcu respirație artificială și respirație gură la gură. Nimic. Era rece și nu se simțea a avea suflu. Nu știa ce să mai facă. Îl târî cum putu în mașină disperat și demară spre dispensar. Doctorița îl consultă, îi luă pulsul, îi făcu și ea respirație artificială și dădu din cap negativ, că nu se mai poate face nimic, el era mort de vreo două ore. Nicolae se prăbuși de durere
Răscrucea destinului by Vasilica Ilie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91692_a_92369]
-
enerva și-l atrăgea în același timp pe motănaș. De-acum bătea din ce în ce mai puternic și mai rapid, făcând un zgomot infernal care-i făcea o deosebită plăcere! Spera să-și trezească toate drăguțele de peste case când, deodată cu un miorlăit disperat sări în sus, neștiind ce să mai facă. Se repezi cu coada în flăcări unde vedea cu ochii lui verzi însă Stani îl aștepta și se aruncă cu o pătură peste mâț. Stinse incendiul care se declanșase șiși liniști prietenul
un liceu la malul mării by aurel avram stănescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91601_a_92358]
-
aduce aminte surâzând de colegi, de neprevăzutul vieții de student. Într-o seară împreună cu Georgică în Fiat-ul 600, pe care acesta îl primise cadou de la tatăl său, erau pe chei, pe malul Dâmboviței când văd două fetițe dând din mâini disperate. Aveau viteză și au reușit să oprească mașina, după 50 de metrii. Fetele alergau de mama focului și se apropiau tot mai mult, tropăind și țopăind cu tocurile înalte; între timp ei ies din mașină și l așteaptă curioși, lăsând
un liceu la malul mării by aurel avram stănescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91601_a_92358]
-
ajuns la capăt! - Nu mai plânge, iubitule, trebuie să mă uiți, repetându-se, să mă uiți! Cuprinsă brusc de un val de efluvii lirice, miloase îl înăbuși. El face o ultimă încercare timidă de a afla adevărul urmărind același țel disperat de a rămâne împreună și din nou glasul îi sună ireal: - Îl iubești!? Flora râde, nu vrea să-i răspundă. Vrea să îl lase să afle un alt adevăr simplu. Nu îl dorește decât pe Laur, dar îl are, este
un liceu la malul mării by aurel avram stănescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91601_a_92358]